Să iubim, dacă viaţa trece, dacă tot murim

Absurdul regulilor birocraţiei ţării în care trăim ne omoară la propriu. Şi ne mai mirăm când unul dintre noi, care chiar doreşte să facă ceva în viaţa asta, ne părăseşte printr-un act voit şi apoi e plâns de toată lumea.

Cât de absurdă vi se pare următoarea situaţie? Săream în sus de bucurie săptămânile trecute că în sfârşit se înfiinţează Poliţia Veterinară. M-am interesat să văd când se va porni treaba cu adevărat şi aflu de la Primărie nişte termene legale atât de absurde încât am rămas fără cuvinte. Două săptămâni ca să se scrie decizia consilierilor (de ce atât de mult când răspunsul a fost unul singur prin da sau nu, nu ştiu, poate că asta explică cohorta de angajaţi care nu fac nimic), apoi încă două săptămâni ca să citească prefectul, încă un timp ca acesta să spună dacă îi convine sau nu decizia consilierilor, şi la nevoie să o atace în instanţă, încă 40 de zile să se modifice diagrama (unde am găsit 40-50 de consilieri care nu vor pune niciodată mâna să faca treabă, doar iau banii degeaba şi mai mult ca sigur aceştia sunt puşi tot dintre angajaţii politici care mai consiliază 1.000 de chestii, iar când am propus scoaterea lor din diagramă şi lăsarea medicilor şi a personalului care ştie să lucreze cu animalele mi s-a spus că sunt absurdă), încă 60 de zile să se predea şi să se primească cuştile câinilor şi baza de date, încă un timp să se numească director interimar, încă unul să se organizeze noua formă de instituţie care va deservi populaţia pe problemele de orice fel legate de animale, mai exact 7-8 luni, timp în care şi vechii, şi actualii funcţionari din acest program îşi iau banii din bugetul statului fără să mai facă absolut nimic. Poate mă ajutaţti voi să înţeleg mai bine mecanismul. Nu uitaţi că în tot acest timp noi, iubitorii de civilizaţie, adunăm câinii de pe străzi, îi sterilizăm pe banii noştri, la preţuri de cabinet, şi le găsim cu greu stăpâni sau locuri unde sunt bine primiţi.

Din aceeaşi culme a absurdului: în timpul ăsta, cu toate că primarul a semnat în faţa noastră un contract cu Vier Pfoten pentru sterilizarea gratuită şi ni s-a promis public că se va porni ân data de 19 iulie sterilizarea în masă, nu cum se face acum cu doi câini pe zi, s-au ridicat directoraşii cu pretenţii sau cei de la juridic, că ei nu semnează ceva ce a hotărât doar primarul şi culmea, mai e şi spre binele bucureltenilor. Când s-o facă totuşi, convinşi că a primi ajutor gratuit înseamnă ceva, se trezesc consilierii că orice contract, chiar dacă e gratuit şi nu implică cheltuieli, trebuie pus pe ordinea de zi şi votat.

Dar funcţionarii nu au timp de ordine de zi şi nu îşi fac treaba, şi iată cum se amână acceptarea ajutorului gratuit până în toamnă pentru că d-lor pleacă în concedii şi nu pot fi deranjaţi. Iar în toamnă cât timp le va mai lua să îşi aducă aminte de problemele oamenilor? Eu v-am descris aici situaţia cu coabitarea civilizată alături de animale, dar pentru fiecare altă problemă de orice natură se întâmplă la fel. Timp în care noi suntem supuşi aşteptărilor şi promisiunilor verbale pe care nu le vezi împlinite niciodată, în ţara numită România.

Asa că, dragii mei, încercaţi să nu disperaţi, asta e ţara în care trăim, nu putem schimba nimic şi ca să nu ajungem cu toţii la gesturi extreme, vă sfătuiesc să iubiţi. Chiar dacă ne e greu tuturor să mai întrezărim un viitor decent pentru copiii noştri, nu disperaţi, dăruiţi şi primiţi iubire sinceră, din suflet, necondiţionată. E singurul lucru care ne mai poate salva. Legaţi-vă de o fiinţă dragă, şi când credeţi că nu mai e nici o speranţă şi toate aşteptările v-au fost trădate de oameni, uitaţi-vă în ochii câinelui vostru sau al celui de pe stradă pe care îl hrăniţi, el vă va spune că sunteţi cel mai bun, că măcar o fiinţă pe lumea asta mai are nevoie de ajutor.

Oferiţi-l prin iubire. Cred că e singura soluţie pentru a supravietui în absurdul regulilor impuse de societatea românească prin fauna politică şi funcţionarească.

Noi, oamenii, suntem veşnic nemulţumiţi, şi după ce obţinem un lucru ne dorim altul. Se spune asta ca un reproş, dar de fapt e vorba de unul dintre cele mai mari talente ale speciei umane, cel ce a făcut-o superioară animalelor care se mulţumesc cu ce au, şi totuşi animalele oricât de greu o duc nu recurg la fapte regretabile.

Dacă părăsim lumea asta, unde mergem? Nu ştim. Lângă cine mergem? Nu ştim.

Dacă ne analizăm viaţa, ce alegem? Doar iubirea pe care am atins-o în diversele ei forme. Aşa că, „oricât de greu e drumul, încerc să-l urc, este doar un joc şi nimic mai mult. Ce avem noi de făcut este să iubim, dacă viaţa trece, dacă tot murim”.