CTP? Nu m-ar crede. Gâdea? Nu m-ar crede. Rocșa-Stănescu? Nu m-ar crede. Budeanu? Ha, ha, nici cât negru sub unghie. Anca Alexandrescu, nici măcar! Badea, fii serios! Cristoiu? Ha, ha, ha, bietul Cristoiu, nici pe el nu se crede, sunt convins! Vogoride? Nici el. Vogoride nu mă crede când îi spun că eu manevrez de ani și întreaga politică românească în scopuri secrete, bineînțeles, galactice fără de îndoială. Și-n toți acești Șapte Ani Apocaliptici, din 2016 încoace, am dovedit-o pe deplin! Cine ar fi crezut că universul se va văluri într-o bună zi în chip miraculos și magic, până hăt, departe, dincolo de orizontul nostru vizibil, poți să-mi spui? Cine și-ar fi închipuit că totul o va lua razna, că prezentul, trecutul și viitorul se vor amesteca în bătaia valurilor?! Cine și-ar fi închipuit că vom porni într-o aventură prin spațiu și timp care ele, să ne înțelegem de la bun început sunt niște valuri enigmatice. Cine ar fi crezut că celulele, da, da, celulele viului se vor răzvrăti, ele, dragele de ele, moleculele, genele, mitocondriile, particulele, toate, vai, nebunele!? Ceea ce se petrece s-a petrecut iar ceea ce se va petrece, se petrece acum şi aici? Dar uită-te la mine! Ce vezi? Vezi un om? Poate că sunt un om. Unul care a pierdut trenul. Ce crezi? Nu știu cum am pierdut Orient Expres. Poate nici n-a existat. E doar o idee, o idee de libertate. Dar nu e mai important să ieși la larg? Dar dacă nu sunt eu, chiar acela care vorbește, care povestește?! Aici încep îndoielile mele. Adevărul e că Vogoride m-a stârnit. El și numai el. De unde a răsărit Vogoride? Cine știe? Parcă nu se întâmpla așa în fiecare zi? Ce, tu n-ai pățit-o?! Sunt convins că ai pățit-o și tu. Uite-așa apare câte unul, așa, din neant apare în calea ta. Îți aține calea, ce să mai vorbim! Vogoride mi-a trimis o scrisoare, printr-un copil de casă de la Palatul Știrbei, șleampăt copil și cam peltic, movuliu, jupiterian get-beget, mi-a șoptit mie Bacalbașa, pe terasă la Capșa, cam ieri după-amiză, după prânz, mi-a șoptit că-i plin de refugiați cosmici, da, nu te pui, nu te joci, refugiați cu nemiluita de la Podu Turcului la Giurgiu, de din vale, de la Bistrița la Caracal, în dungă, în jos, prin Câmpia Română, către Vidin, către Istanbul și Atena, din Berlin la Cairo, din Paris la Nairobi, din Tokyo la Washington. Refugiați? Unii sunt microscopici, membrane văluritoare, alții sunt uriași, dar ce spun eu, gigantici, nu-i vezi, au spectre diferite. Pe terasă la Capșa, cam ieri după-amiază, după prânz, să fi fost. Cam așa, după prânz, chiar după prânz. După prânz? Păi e normal că după prânz pentru că, în porțiuni mici, timpul pare să fie liniar. Molatec, timpul, așa să fie. Molatec, da, un București molatec, după prânz, căldură mare, dragă, vezi bine. Trece rar câte o trăsură pe Calea Victoriei, arsă de soare binișor, Calea Victoriei. Von Makensen doarme pe undeva, sforăie, se aude până la Berlin sforăitul lui, ce crezi, nu te pui cu neamțul. Are ochi și urechi peste tot, pretutindeni, el doarme dus. Ce-i pasă?! Ocupant, învingător, neamț cu ștaif, oho! Deschid fereastra, căldura verde mă cuprinde în brațele ei. I-aș trage niște pumni lui Vogoride, numai să pun mâna pe el, praf îl fac, ai să vezi. Se zvonește că vagonul cu numărul 2017 are necazuri cu frânele, așa sunt și vagoanele cu numerele 2010, 1966, 1924, 1988. Trecem de Torino, carbonarii trag cu flintele în noi, în nori, în niște pterodactili aduși de la Hollywood pentru niște efecte de pliant turistic răsuflat, Brad Pitt se ia la harța cu Johnny Deep, discurile de platină ale lui Vangelis sunt pricina lor. Eu mă duc după conductorul blondiu, dom’le îi zic, s-a cam dus toată tevatura, nu mai are haz, el râde, chiar ai crezut? Da, am crezut. De ce să nu cred? Ar fi banal acum să zic, am dat o grămadă de bani aiurea pe programul ăsta, nu face atâtea parale. Ce mai aplicație, zic, conductorul face pe niznaiul, i-aș trage una de să vadă stele verzi. Stalin mă trage de mânecă, păi cum adică, Stalin mă trage de mânecă? Păi vezi, nu e o aplicație, e pe bune. Îi trag un pumn lui Stalin și el chiar urlă de durere. Îi zic, ăsta-i pentru măcelul de la Odessa. Îi mai trag un pumn pentru măcelul de la Chișinău.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.