În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981. Volumul a apărut și în Serbia la editura Arka din Smeredovo și a obținut premiul pentru cea mai bună carte străină la Târgul de carte de la Belgrad, 2010.
După ce plecară cei doi medici și după ce nu reuși să se înțeleagă mici cu cei doi infirmieri, Pandele și Karci, Lazăr se pomeni în rezervă cu Luca.
Asta se întâmplase așa că abia se culcase și reu șise să ațipească și el o dată, că de când se afla în spital i se dusese tot somnul, că se trezi cu cei doi vlăjgani imbecili, Pandele ș i Karci, cărând un pat în încăperea care-i fusese rezervată asemenea unei camere de hotel Ba, mai mult, unul dintre obraznici îl invită să-i ajute și el la aranjarea noii forme a camerei și să nu mai stea să se uite ca un idiot, atâta vreme cât domnul doctor nu i-a dat încă acest diagnostic. Lazăr, atunci când plătise pentru ocuparea acelei rezerve, achitase și serviciile celor doi infirmieri, pe care-i voia asemenea unor valeți. Acum se simțea furat de bani.
— Cărați-vă de aici! le spuse el, ca ei să vadă că nu le este frică de ei, deși în acele momente nu se simțea deloc în siguranță. Cărați-vă afară pentru că aici deocamdată numai eu sunt cel care hotărăște fiecare cât rămâne și cu cine rămâne.
Noroc că cei doi nu erau orgolioș i și nu s-au angajat într-o ceartă în privința aceasta cu Lazăr pentru a-i demonstra că de fapt ei sunt cei care au dreptate și ultimul cuvânt. Se mulțumiră să facă bancuri și semne răutăcioase; la adresa lui și plecară, lăsând patul pe jumătate aranjat în așa fel încât aproape că tăia încăperea în două și nici nu te mai puteai mișca prin ea.
Pe urmă sosi și Luca. În prima clipă, după ce-și reveni din stupoare, Lazăr vru să-l ignore, dar își aminti la timp de mutra cumnatului său Rusan, care ori de câte ori făcea o figură asemănătoare nu reușea decât să demonstreze cât este de caraghios. Așa că rămase întins pe patul său și se uită la noul venit pentru a vedea ce atitudine va lua acesta.
— Iar ne întâlnim, domnule Lazăr, îi spuse Luca de parcă s-ar fi despărțit cu câteva ceasuri mai devreme și încă în cele mai cordiale relații.
Lazăr mormăi ceva, ceva ce lăsa ușa deschisă pentru orice interpretare.
— Cum e în palatul ăsta? se interesă Luca, mutându-și patul lângă un alt perete și întinzându-se pe el.
— Nu-i ca la hotel, se pomeni Lazăr răspunzându-i.
— Adică ce vreți să spuneți? După câte le-am plătit ea să mă trimită aici, puteam să mă lăfăi două luni la Lido.
— Numai că aici n-ai să te lăfăi și se pare că ăștia au introdus o inflație de care-ți dai seama clar în măsura în care devin ei mai… „mai obraznici” vru să spună, dar i se păru umilitor și fără rost să-i arate acestui adevărat dușman al său în ce hal a ajuns el să se…
— Iete-te! Deci fac pe nebunii? Păi, atunci nu mai pupă ei de la mine nici un șfanț. Lazăr nu-i răspunse. Stătea mai departe culcat și-l urmărea pe Luca întins acum și el
pe pat, apoi sculându-se și învârtindu-se prin încăpere, uitându-se prin geamul zăbrelit, ieșind pe coridor și revenind după câteva clipe. Așa fusese și el la început. Pinii te obișnuiești. Dar nu-1 ajută pe celălalt nici atunci cinci acesta îi ceru lămuriri și sfaturi. Se făcu că doarme și-l privea pe furiș printre gene. Nici pe el nu l-a ajutat nimeni și atunci de ce să se apuce să-i ușureze situația tocmai unuia ca Luca, unuia care toată viața n-a făcut altceva decât să fie ajutat, să-i meargă toate din plin și să strice tot ce i-a dat soarta? Acum gata, acuma sunt amândoi în aceeași oală și să vedem dacă în aceleași condiții va fi î n stare Luca să se descurce mai bine ca el! Pentru că să nu-și imagineze cumva că o să-l ducă de nas, ușa cum i-a dus de nas pe toți cei din jur, cei în jurul cărora a înflorit Luca întotdeauna atât de nemeritat! De data asta va trebui să te descurci singur, frățioare!
Și primele ore îi dădură perfectă dreptate lui Lazăr. La început veni Pandele și se rezemă cu spatele de tocul ușii.
— Eu n-am pătură, îi spuse Luca.
— Într-adevăr, spuse Pandele și se scărpina cu spatele de tocul ușii.
— Păi, adu-mi una!
— Nu mai sunt.
— Cum nu mai sunt?
— Nu-s. Poate dacă mă duc să caut… Pandele continuă să se scarpine de tocul ușii. Era mai înalt decât Luca și mai solid. Probabil că Luca ăsta nici n-a bătut vreodată pe cineva cu mâna lui. Aici singur.. Poate că împreună, Lazăr și Luca, l-ar fi putut doborî. Dar ăsta fu un gând ca o scânteie și dispăru imediat în încântarea lui Lazăr să-l vadă pe Luca perpelindu-se.
Poate că vă dă domnul Lazăr pătura lui, rânji infirmierul.
— Cât ceri pe o pătură?
— Cât dai? Diseară mai internează pe câțiva și atunci o să fie și mai puține pături.
— De unde știi că o să mai vină azi și alții? Pandele rânji și nu se mai obosi să răspundă. Și dacă mă plâng la medici?
— Pierzi timpul și vine seara și te costă dublu.
— Bine. Te plătesc triplu, dar adu-mi trei pături. Lazăr îi privea și se înfuria. Adică
escrocul ăsta va vinde mâine păturile la ce preț vă dori și-și va scoate banii! E mai ticălos decât… Numai că Pandele reveni cu o singură pătură.
— Și unde-s celelalte?
— Să fii mata sănătos! și ieși, lăsându-1 pe Luca năucit.
— Ăștia au înnebunit de tot? se miră Luca.
— Ați venit cam târziu… La început a fost altfel. Acum va trebui să plătiți mai scump. Luca nu mai comentă și se culcă acoperindu-se cu pătura tocmai primită. Mirosea urât
și avea o gaură mare la mijloc. Era evident că Pandele trebuise să caute multă vreme până să găsească o asemenea batjocură.
Pe urmă veni prânzul și Luca se pomeni că nu a fost trecut în efectiv. Karci îl lămuri că la o asemenea afluență lucrurile nici n-ar trebui să mire pe cineva. El se îndoiește chiar că ar fi posibil să-l înscrie în registre pe domnul Luca înainte de săptămâna viitoare. Personalul este puțin și treburile multe.
Karci ăsta vrea să facă pe subtilul, își spunea Lazăr și îi savura vorbele, privind când la infirmierul vorbăreț, când la Luca. Între timp mânca, uitând să observe că și porția lui era mai mică decât de obicei și că avea un gust absolut insuportabil. Dar nu voia să-i dea lui „Luca această satisfacție.
Karci consimți până la urmă să-i cumpere lui Luca ceva de mâncare, atunci când va merge acasă și să-i aducă a două zi „ce o putea găsi în oraș pe vremurile astea atât de ”grele “. Ceru o sumă piperată și Luca îi dădu cam un sfert din cât ceruse. Karci făcu de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Al treilea care îl vizită fu doctorul Comșa. Se părea că el îi dăduse lovitura de grație lui Luca. Fuseseră pe vremuri — mai precis cu câteva săptămâni în urmă — împreună la atâtea manifestări și acțiuni legionare, se întâlniseră de atâtea ori, încât Luca simți o lovitură în piept atunci când medicul îl întrebă cum se numește, își spuse numele și Comșa se prefăcu în continuare că-1 vede pentru prima oară.
Lazăr nu avu timp să-și savureze prea mult această nouă satisfacție, pentru că imediat după aceea doctorul Comșa se luă ș i de el, amenințând că o să-1 dea afară peste vreo două zile, pe urmă zicându-i că nu-1 mai lasă să plece deloc.
— Adică ar trebui să plătesc mai mult ca să rămân aici? făcu Lazăr.
— Exact.
— Și dacă aș vrea să plec?
— Cererea e mare acum. Ca la prăvălie, domnule Lazăr, trebuie să mă înțelegi. Acum suntem foarte ocupați. Ca să poți pleca va trebui să-ți completez niște forme.
— Și va trebui să plătesc și pentru asta?
— Nu va trebui. Numai că riscați să nu mai apucați momentul când să vă vină rândul să…
— Adică, după părerea dumneavoastră, va trebui să plătesc ca să mă mai țineți și va trebui să plătesc și pentru ca să mă dați afară?
— Exact.
— Păi, că nu-i exact. Oricum o luați, în cazul acesta eu vă păcălesc. Pentru că n-am să vă mai plătesc nimic. Și dacă mă dați afară, înseamnă că mi-am scos banii pentru că am reușit să plec pe gratis, cu toate că sunteți atât de ocupați, iar dacă nu mă dați afară înseamnă că rămân aici tot pe gratis, fiindcă…
— Nu vă pripiți, domnule Lazăr. Știți foarte bine că în vremuri atât de grele nimic nu este pe gratis! Nu vă pripiți! Avem atât de puțină mâncare și atât de puține lemne, încât ca să rămâneți, zău că va trebui să plătiți…
— Eu, în schimb, am multe lemne. Am un depozit plin. Am putea să ne înțelegem…
— Să vedem, să vedem… Dar, până atunci…
— Până atunci se vor scumpi și lemnele…
După ce ieși Comșa, Luca îi explică lui Lazăr:
— Nu pot să fie toți medicii ca ăsta.
— Nu.
— Eu cunosc cel puțin trei care… Păi, ăștia n-ar lua un ban de la cineva, nici să-i pici cu… Numai că doi sunt în uniformă acum.
— Și cum ai să faci, domnule Luca, să-l găsești în Babilonia astă pe singurul om
cinstit pe care-1 cunoști?
— Nu-i chiar singurul. Și, pe urmă, lucrurile nu pot să fie chiar atât de grave! Nu trebuie să disperați, domnule Lazăr!
— Deocamdată te văd pe dumneata mai disperat.
— Normal! Eu vin de la alte condiții… Și sunt și foarte nou aici. Dar m-am descurcat și altădată.
Lazăr nu-i răspunse. Se întoarse cu fața la perete și se înfășură mai bine în toate halatele sale. Geamul era închis, dar parcă se făcuse frig.
Fii primul care comentează
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.