Şerban Cantacuzino, beiul Manuc și Julius Meinl (o poveste diferită despre cafea)

Ce poveste a putut să-i alăture pe acești trei oameni care nu s-au întâlnit niciodată? Uneori, doar poveștile, pot apropia oamenii care au trăit în epoci diferite iar întâmplările despre care vom vorbi mai departe sunt legate de o foarte diferită istorie a cafelei.
Povestea noastră leagă Bucureștii de Viena într-un mod chiar intim, sufletesc.

Iar începutul acestei istorii o aflăm în anul 1683, mai exact în septembrie 1683, când Înalta Poartă a încercat ultimul asalt asupra Vienei, al doilea după cel din anul 1529. Și acest asediu a avut două asalturi iar ultimul dintre ele a fost destul de violent. Ne aflăm în ziua de 29 septembrie 1683, care este începutul poveștii noastre. Departe de Viena de atunci, în zona Schönbrunn-ului de azi, unde Maria Tereza va ridica peste ceva timp „Gloriette” în amintirea victoriilor imperiale, se afla așezată tabăra trupelor muntene conduse de principele Constantin Șerban Cantacuzino, principe al Valahiei transalpine din 1678. Nevoit să fie alături de suzeranul său, sultanul Mustafa, Șerban Cantacuzino a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a temporiza asediul asupra Vienei din zona sa de aplicații militare: a trimis alimente asediaților fără știrea turcilor, a dat informații false turcilor asupra mișcărilor trupelor austriece din orașul asediat și a ascuns de turci alimentarea cu apă a orașului, din zona sa de răspundere, fapt care i-a ajutat mult pe asediați.

Atacul turcilor a putut fi oprit în cele din urmă numai datorită intervenției de ultim moment a regelui Poloniei Jan Sobiewski, a cărui amintire este păstrată de un monument aflat în apropierea Vienei. Dar, înaintea sosirii acestuia, a fost dimineața zilei de 29 septembrie 1683. În tabăra valahului Șerban Cantacuzino erau pregătiri pentru a intra în lupta finală iar principele muntean se afla într-o capelă pe care a ridicat-o în mijlocul taberei sale. Capela voievodului valah se află și acum la marginea Vienei alături de un bust ridicat în anul 1983 de comunitatea românească din Viena, în apropierea capelei restaurate la rândul ei între anii 1926 -1929 și mai apoi în 1961.

Cum a fost triumful cafelei în Viena?

Retragerea grăbită și dezordonată a turcilor a lăsat în urmă o pradă uriașă. Războiul a mai continuat vreme de mulți ani, departe de Viena, până la încheierea tratatului de pace de la Carlowitz, din anul 1699. Austria cucerea Ungaria și Slovacia de azi, apoi Croația, iar mai apoi a dobândit Crișana și Transilvania. Povestea începe să se lege de-acum. În prada luată de la turci de sub zidurile Vienei se aflau și o mulțime de saci cu boabe mici și verzi, tari și amărui, despre care austriecii nu aveau habar la ce ar putea folosi. Legenda alimentată de marketingul modern spune că unul dintre soldații armatei austriece ar fi prins un băiețel turc ascuns lângă un astfel de depozit și l-a luat prizonierul său. Și prizonierul acesta turc l-ar fi învățat pe noul său stăpân, cum să folosească bobițele mici și verzi, care aveau un nume foarte scurt: cafea. Realitatea este totuși diferită. Cert este că povestea cafelei pentru Viena a început după asediul Vienei însă curajul de a o arunca pe o piață complet străină, aceea a Imperiului Austriac nu a fost a unui localnic ci a unui cunoscător: un armean! Acest armean fusese în armata turcă cercetaș, care aduna pentru comandanții turci informații privind mișcările trupelor inamice. Armeanul nostru pe numele sau Johannes Diodato(un prenume german nu strica pentru a convinge piața) nu s-a mai întors într-un imperiu învins ci a hotărât să rămână în noua împărăție și să valorifice sacii cu produse necunoscute!

Diodato devine supus austriac, își ia un nume complet german: Georg Franz Koltschitzky. Astfel obține un patent din partea împăratului să deschidă prima cafenea din Viena și dreptul de a păstra acest patent imperial, care-i întărea și monopolul comerțului de cafea în Viena timp de 20 de ani! Prima cafenea din București a apărut cu mult mai devreme, în anul 1667, în vremea lui Radu Vodă Leon. Cafeneaua a fost deschisă de un fost mercenar turc, seimean în oastea sultanului Mehmed al IV-lea. Numele primului proprietar de cafenea din București a fost Kara Hamie iar cafeneaua lui s-a aflat în apropierea Bisericii Doamnei și a hanului de mai târziu Șerban Vodă(ridicat de Constantin Șerban Cantacuzino). După moartea lui Hamie, cafeneaua revine Imperiului Otoman de la care o cumpără în decembrie 1691, Kavaz-bașa. Alte documente ne spun însă că mai erau și alte cafenele în București la vremea lui Kara Hamie.

Ce a urmat? Au urmat timpurile moderne, însă adevărat, la o sută de ani distanță de la întâmplările tocmai povestite. Între timp, Imperiul Austriac a luat și Banatul în 1718 și a stăpânit vremelnic Oltenia, între 1718 și 1739, iar mai târziu, în 1777 va anexa partea de nord a Moldovei, numită de atunci Bucovina. Între timp, cafenelele s-au înmulțit în toată împărăția austriacă iar la începutul secolului al XIX-lea a intrat în scenă un alt armean însă cu obiective mai înalte față de predecesorii săi. Pendularea printre cei puternici i-au adus micului logofăt Manuc Mîrzaian averi uriașe și poziții înalte dar alunecarea i-a fost la fel de rapidă și dureroasă, precum sacrificiile urcării. Manuc a lăsat în urmă un fiu pe nume Murat și, printre altele, un han foarte modern pentru anul 1818 și foarte prețuit, han care-i poartă și azi numele: «Manuc».

Beiul Manuc și istoria unui han bucureștean

Dacă veniți astăzi la hanul lui Manuc, vă aflați poate în cel mai vechi punct din istoria orașului București. Cu peste 500 de ani în urmă, de aici, unde se afla vârful înalt al unui deal, se putea privii peste ostrovul Dâmboviței, departe spre dealul Radu Vodă și cel al Mitropoliei, apoi cel al Filaretului. Aici a fost construită cea dintîi curtea domnească din târgul Bucureștilor încă din secolul al XIV-lea început, când Mircea cel Bătrîn a așezat aici o garnizoană și un punct vamal fortificat. Au privit de aici pe rând Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu și o mulțime de alți domni și boieri ai țării. Hanul de azi a fost colțul sud-estic al Curții Domnești. În fața lui, la intrare, pe Șepcarii de azi a existat grădina curții domnești cu alei ce duceau spre Bărăție, unde se afla o altă grădină amenajată de călugării catolici. Apoi biserica curții domnești ridicată de Mircea Ciobanul la mijlocul secolului al XVI-lea, așa cum o știm noi astăzi, era punctul de plecare al fiecărei domnii, până la stingerea perioadei fanariote. Zidurile domnești ale hanului au văzut și auzit multe: alaiuri domnești, solii otomane, venețiene sau muscălești, ridicarea și căderea Brâncoveanului sau decapitarea lui Hangerli în fața Curții Domnești de emisarii turci.
Curtea Veche Domnească este abandonată după 1750 și este scoasă la licitație în anul 1798 de Constantin Ipsilanti, care a ridcat o nouă curte domnească pe dealul Spirii, mal la apus, la sud de Dâmbovița. Peste câțiva ani, Ipsilanti va numi un nou serdar în persoana armeanului Manuc Mîrzaian(n. în 1769 la Rusciuk). Serdarul devine paharnic în anul 1803 și primește în administrare salinele din Valahia. Veniturile sale foarte mari sunt investite. Atenția i s-a îndreptat către ultimul colț neatins al Vechii Curți Domnești, unde se afla vechiul Tribunal Domnesc. Manuc a cumpărat aceste case și terenuri în anul 1798 iar în anul 1803 a început construcția hanului.

În anul 1806 a început un război între ruși și turci care a durat șase ani. Manuc a fost însărcinat încă din anul 1807 de către turci să poarte negocieri cu rușii în vederea încheierii păcii. Pentru serviciile sale este numit în anul următor „Prinț al Moldovei” dar Manuc se stabilește la București. În anul 1809 este numit dragoman titular, înaltă demnitate otomană cu caracter onorific.
Manuc strânge o avere uriașă cumpărând sate și moșii în Ilfov și Prahova dar și munții Clăbucet și partea dinspre Sinaia a munților Bucegi. El a făcut legătura dintre marele vizir Mustafa Bairactar și statul major rus până la încheierea păcii din anul 1812, pace încheiată în hanul său din București. Manuc a înclinat pentru serviciile rușilor iar după dezatruoasa pace încheiată de turci în mai 1812 a fugit la Brașov și Sibiu iar mai apoi în Rusia. A murit pe moșia sa de la Hâncești de lângă Chișinău în anul 1817, în urma unui accident de călărie.

Din acest moment istoria hanului începe să se schimbe. În anul 1827 hanul a fost arendat iar în anul 1842 a fost vândut de Ioan Murat, fiul lui Manuc. Cumpărători au fost pitacul Dimitrie Economu, fratele lui Gheorghe și Lambru Vasilescu. Primii doi vor arenda partea lor în anul 1859 iar în anul 1862 Lambru Vasilescu rămâne unic proprietar după ce a cumpărat cele două treimi de han de la familia Economu. În anul 1874, după o scurtă perioadă de transformare și modernizare, hanul Manuc devine Marele Hotel Dacia. În anul 1875 hotelul Dacia avea 15 pivnițe boltite, zece magazii, 107 odăi la etaj și 20 la parter. Hotelul avea și două săli pentru baluri mascate și pentru spectacole de teatru, tot la parter. În anul 1879 a fost deschisă grădina de vară cu teatru a hotelului Dacia. „Sala Dacia„ cum era numită această sală a dănuit până în perioada interbelică.
Între timp, în anul 1881, Hotelul Dacia a fost vândut lui Constantin Băicoianu, a cărui familie și moștenitori vor păstra hanul până la naționalizare.

Hanul a fost construit de Manuc între anii 1803 și 1808 în stil constantinopolitan, cu meșteri aduși din Balcani. Modernizarea dintre anii 1873-1874 i-au schimbat radical înfățișarea însă intervențiile de peste o sută de ani, 1964-1974, l-au readus la situația inițială. Este singura construcție din București rămasă în acest stil de arhitectură otomană civilă.

Constantin Șerban Cantacuzino și Julius Meinl

Pe când Lambru Vasilescu rămânea unic proprietar pe hanul Manuc de azi, adică în anul 1862, la Viena începea afacerea de succes, care poartă și azi numele întemeietorului: Julius Meinl. Aflăm din descrierea companiei faptul că Julius Meinl a creat amestecul de cafea prăjită Premium, rețetă care a rămas de atunci, una de mare succes. Magazinul său de coloniale deschis în anul 1862 se baza pe crezul său de a oferi calitate și un mod de servire adesea rezumat la întrebarea adresată clienților: „Cum vă putem servi?” Familia Meinl are în atenția sa atât comerțul cu cafea dar și pe acela de ceaiuri și gemuri. Profilul băiețelului turc, atât de celebru al mărcii Meinl, face trimitere la începuturile cafelei în ținuturile Austriei Inferioare și anume perioada post 1683.
Prezența Companiei în România a fost foarte bine reprezentată în perioada interbelică; începe în 1923 la Sibiu și din 1928 centrul diviziei se mută la București. Julius Meinl SAR rezistă până după anii războiului.

În tot acest timp, din 1862 încoace, hanul armeanului Manuc a trecut și el prin numeroase istorii și transformări. Lambru Vasilescu,devenit unic proprietar al hanului, își mărită fata, Aurelia, cu Alexandru G.Băcoianu iar fiica lor, Cleopatra, se mărită apoi Peretz. Din aceasta căsătorie au rezultat trei fete: Alexandra, Aristiza-Eliza si Elena Ruxandra. Aceasta din urmă s-a căsătorit cu Mihai Cantacuzino(1924-1982) aducând astfel hanul în zestrea familiei Cantacuzino. Mihai Cantacuzino este tatăl domnului Constantin Șerban Cantacuzino, proprietarul de azi al hanului Manuc.” Mihai Cantacuzino a pierdut hanul la naționalizare, în anii 1948-1949. Această moștenire a păstrat-o ascunsă fiulului său, Constantin Șerban Cantacuzino, pe toată durata regimului comunist, de teama posibilelor represalii din partea regimului. Se trăia în teroare deplină și era mai bine să nu știi ce au fost strămoșii tăi și ce au avut în posesie. Constantin Șerban Cantacuzino este actualul proprietar al hanului Manuc, recuperat după o perioadă grea, de peste un deceniu, ca durată a procesului de recuperare.

Astăzi, hanul Manuc prinde din nou viață, ca după un îndelungat asediu și o nepotrivită stăpânire străină, de care Viena a fost ferită și datorită ajutorului dat de Constantin Șerban Cantacuzino, acela din secolul al XVII-lea. Constantin Șerban Cantacuzino cel de astăzi, se gândește uneori la cel din vechime și la câte sunt de îndreptat prin țara noastră atât de prost administrată azi. Între aceste părți de viață trăită, s-a petrecut și întâmplarea, care închide cercul povestirii noastre: Julius Meinl a venit la hanul Manuc. Casa Meinl a luat foarte posibil hotărârea să revină în România și a ales o vizită la hanul Manuc. Căuta un spațiu pentru o cafenea de tradiție Meinl iar hanul Manuc are vechimea și puterea să o susțină. A urmat, cum era și firesc, întâlnirea dintre Julius Meinl și Constantin Șerban Cantacuzino. Meinl și-a făcut desigur o spectaculoasă intrare în afacere cu povestea foarte bine marketată a băiețelului turc, a asediului Vienei, și primul său strămoș care a creat afacerea și a încheiat apoi spunând: „Eu sunt al șaptelea!”

Răspunsul nu a întarziat să vină. Constantin Șerban Cantacuzino i-a povestit oaspetelui său vienez de anul 1683 și de ajutorul dat Vienei disperate de către principele valah de atunci, un alt Constantin Șerban Cantacuzino, și a amintit apoi și de sacii cu cafea lăsați în tabăra principelui la retragerea sa grăbită. Și a încheiat povestea sa spunând: „Eu sunt al nouălea!”

Neieșindu-i probabil calculul matematic așteptat, reprezentantul Meinl a părăsit tăcut hanul beiului Manuc iar Bucureștiul mai așteaptă tradiția Meinl să-i cucerească piața cu adevărat, dincolo de francize și surogaturi. Până atunci bucureștenii se pot bucura de rețetele de cafea ale restaurantului levantin de la parterul hanului Manuc iar povestea cafelei va continua să surprindă, dragi cititori, atât prin drumul ei în istorie cât și prin oamenii pe care îi adună în povestea ei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.