Priscilla Sue Galey strania prietenă a agentului FBI, Hanssen, atât de mediatizat încât ai putea crede că e de fapt o acţiune de intoxicare, face noi dezvăluiri. Stripteuza e aidoma personajului tragic pe care Cristina Manea îl construieşte dintr-o răsuflare într-o schiţă SF de o mare acurateţe. Mărturisindu-şi iubirea platonică pentru vestitul spion al începutului de mileniu, Priscilla pare a descoperi că lumea e falsă aşa cum eroul Cristinei descoperă că „marea era falsă şi clădirile şi copacii de asemenea”. Îngropând la rădăcina unui copac informaţii care au pus în pericol frumosul vis american, Robert Hanssen se întoarce în timp practicând un gen de comunicare cel puţin bizară şi primitivă. El sfidează codurile în cascadă din Internet, refuză sateliţii spioni şi nu sare cu paraşuta în Piaţa Roşie pe timp de noapte pentru a preda sacul cu documente secrete.
Hanssen e un personaj tragic asemenea celui construit de Cristina Manea în delicatul text apărut în String. Hanssen încurcă valorile, le spoieşte şi se arată temător. Într-o Americă dispusă să te lanseze spre culmile gloriei orice ai fi, măturător sau şofer de taxi, Hanssen vine şi ne anunţă că lumea e falsă. Priscilla, în mod surprinzător, nu dezveleşte imaginea lui Hanssen ci o construieşte pe cea dorită de el. Priscilla şi Hanssen sunt platonici şi tragici, tragismul pe care povestirea “Umbre” scrisă de Cristina Manea îl defineşte a fi cheia lumii moderne. Dar lasă, parcă nu mai sunt și alte bazaconii pe lumea asta? Iată una dintre ele, chiar acum. Asta a fost o chestie, așa. Ne-am dus la Cinema City.
Hergulian ne-a trimis un SMS. O tipesă de-a lui, din aia de tabloid, se fandosise că găsise o trecere într-o altă dimensiune. Ne-am bulucit la cinematograf. Călcai pe fulgi de porumb și pe pahare storcoșite. Coca Colaaaaa, eaaaaaa. Sssssst. Începe filmul. Stăm cu toții cu sufletul la gură. Mă pipăi. Hola! Am două nasuri, iaca. Bergulis, și el, pramatia, are un nas în plus. Mirgubin întreabă mirat. Cum îmi suflu mucii acum? Ce mai comedie. Un extraterestru tembel ne-a alungat din sală. Avea un măturoi de numa, numa. Și puțea strașnic a catran. Catran? Hola! Dar nu se mai fabrică de trei mii de ani. Și, uite, de după colț, vine un tramvai galben. Stăm grămadă la cafea. Trece James Joyce de braț cu HG Welles. Își râd de noi. Uite și la ăștia, călători temporali sadea, ha, ha, ha!
https://www.facebook.com/ovidiuebufnilla
