„…şi nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”

Papa Francisc a autorizat o schimbare în traducerea rugăciunii „Tatăl nostru”: în loc de „şi nu ne duce pe noi în ispită”, a ordonat preoţilor catolici să spună „şi nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită”.

Ştirea aceasta nu e un fapt divers. E un indiciu de mare decădere a creştinismului în ştirea aceasta despre decretul papal de schimbare a sensurilor din „Tatăl nostru”. Verbul grecesc al Evangheliei unde este consemnată rugăciunea „Tatăl nostru”, recomandată de Însuşi Hristos, spune „şi nu ne duce pe noi în ispită”. Fără echivoc, spune aşa: nu ne duce.

Decăderea majoră care se petrece prin noua traducere este următoarea:

– noua traducere lasă impresia că monoteismul din creştinism a devenit un dualism, căci, iată, Dumnezeul unic nu ar fi îngăduit ispitirea omului, dar nu a avut ce face în faţa puterii divine a Ispititorului, un fel de al doilea Dumnezeu;

– noua traducere lasă impresia că totuşi Dumnezeul unic ar fi putut bloca puterea Ispititorului, dar n-ar fi făcut-o până acum doar întrucât noi l-am rugat greşit.

Acest creştinism adaptat la minţile leneşe din secolul nostru elimină din joc conştienţa a ceea ce medievalii au cunoscut a fi paradoxia pedagogiei divine în privinţa omului. Mintea medievalilor înţelesese că pedagogia divină scoate Binele din Rău câtă vreme omul nu mai are acces direct la Bine, cum a avut înainte de a primi haine de piele („trup fizic”). Mintea medievalilor nu a lăsat mintea creştinilor să creadă că Ispititorul ar fi o putere egală Dumnezeului unic, ci doar o putere anume creată de El spre a „şcolariza” discernământul omului în lungul său drum către re-recunoaşterea spontană a Binelui.

Decăderea care are loc prin recentul decret papal este vertiginos de adâncă, ameţitoare. Papa Francisc schimbă sensurile lăsate de Hristos spre a le adapta unor minţi care ar dori o pedagogie divină mai blândă, oarecum în spiritul actualului progresism moral, care fuge de suferinţă şi de discriminare ca dracu’ de tămâie. Dar a discrimina exact asta înseamnă prin etimonul său: a face judecăţi nesigure (critice) despre Bine şi Rău, nicidecum a-ţi imagina că ai putea scoate Răul din joc. Cuvintele critic, critică, a critica vin din acelaşi etimon.

În ultimele două milenii, n-a existat o lovitură mai puternică a Ispititorului decât ceea ce se întâmplă acum, când apare siguranţa că am putea şti ce este Răul şi că l-am putea lichida pe căi strict omeneşti. Faptul că un papă a putut da apă la moară acestei decăderi este ştirea cea mare. Pe care, iată, puţini o înţeleg acum, pe fundul de sac al discernământului elitar.

Care a fost întotdeauna responsabil cu educarea discernământului popular.