Societăți secrete arhaice: Frăția Călușarilor

,,Călușul” este un dans popular românesc deosebit de spectaculos, inclus în patrimoniul cultural al umanității. Dar, dincolo de această poziție onorantă, specialiștii consideră că el este urmașul decăzut al unui ritual străvechi, venit din negurile timpului. Mai mult decât atât, chiar și  așa, desacralizat cum este acum, ,,Călușul” este, încă, marcat cu pecetea sacră a unor taine doar parțial dezvăluite. Iar anumite aspecte ale sale chiar că sunt specifice unei sociatăți secrete, pe care unii specialiști o și numesc ,,Frăția Călușarilor”.

 ,,Collusium” = societate secretă?

Toți specialiștii, de la etnologi și folcloriști până la istoricii religiilor, afirmă că, în cazul ,,Călușarilor” avem de a face cu relicva unui ritual străvechi, un ritual care, dincolo de manifestările lui publice, ascunde chiar și acum, o serie de secrete inaccesibile lumii profane. Modul cum se alcătuiesc ,,echipele” de Călușari, precum și modul în care membrii lor își transmit anumite taine, de la o generație la alta, este similar celui specific ,,societăților secrete”. Și, la fel ca în cazul acestora din urmă, nici în cazul Călușarilor nu știm, niciodată, dacă nu cumva aflăm doar adevăruri parțiale, menite să ascundă și mai adânc taine ezoterice la care profanii nu au acces cu adevărat. Ce știm noi despre ,,Călușari”? Ceea ce se vede cu ochiul liber atunci când, la timpul cuvenit, aceștia își execută dansurile lor acrobatice. Ce nu știm despre ei, și despre secretele ,,Frăției Călușarilor”? O mulțime de lucruri. Să le luăm pe rând și pe unele și pe celelalte. Mai întâi să pornim chiar de la nume. Unii dintre cei care l-au studiat îi leagă numele de un presupus vechi ritual legat de cal: așadar Cal-,,Căluș” și, prin extensie, ,,Călușari”. Deși este acceptată, această ipoteză nu pare, totuși credibilă: nici un element vestimentar, de recuzită ori de altă natură, nu au vreo legătură cu calul. În schimb, o astfel de legătură există în Bucovina unde, de Sărbătorile de Iarnă, se colindă ,,Căiuții” care chiar asta și sunt: niște carcase de cal, confecționate din carton ori alte materiale ușoare, bogat ornamentate, care sunt ,,îmbrăcate” de către dansatorii care, priviți de departe, seamănă, mai curând cu niște centauri. Nimic din toate acestea în cazul ,,Călușarilor”. Mai curând, aceștia par a fi niște războinici care pornesc la luptă. Impresie întărită de imaginea unuia dintre dansatori care apare fălos, purtat pe bâtele a patru dintre  colegii lui. O imagine care amintește, mai curând, de cea a unui erou războinic antic, omagiat prin purtarea pe scutul camarazilor lui. De fapt, dacă numele de ,,Călușari” nu are nici o legătură cu regnul cabalin, de unde ar putea veni el? Prof. Ion Ghinoiu leagă acest nume de latinul ,,Collusium, Colusii” care se traduce atât prin ,,dans de grup” cât și ,,societate secretă”.

Tainica ierarhie a ,,Călușarilor”

Ceata ,,Călușarilor” este întotdeauna compusă dintr-un număr impar de membri ( 5,7,9), bărbați maturi, buni dansatori dar și cu o condiție fizică deosebită. Ceata este organizată conform unei ierarhii clare: ,,funcțiile” de conducere sunt dobândite după demonstrarea unor cunoștiințe specifice precum și a unor calități fizice și morale cu totul deosebite. Liderul cetei este ,,Vătaful Călușului”, secondat de ,,Ajutorul de Vătaf”. După ei urmează ,,Stegarul” iar apoi ,,Călușarii de rând”. Toți poartă niște bâte subțiri pe care le mânuiesc precum niște săbii, cu care execută mișcări similare unui duel adevărat. Dar, cel mai important dintre toți este ,,Mutul”, care apare ca întruparea unui zeu, motiv pentru care el este de neatins. Liber și independent ca orice zeu care poate face orice-i trece prin minte, ,,Mutul” are voie să strice după bunul plac, ordinea dansului, să facă tot soiul de giumbușlucuri, majoritatea cu tentă sexuală, poate să-i lovească pe ceilalți călușari cu sabia de lemn pe care o poartă asupra lui și în general este liber de absolut orice constrângere la care sunt supuși ceilalți călușari. În afară de sabie, el mai este ,,dotat” și cu un falus monstruos, pe care îl ,,fâlfâie” în stânga și în dreapta.  Când joacă prin sat, fugărește femeile cu acel falus, îmbrățișază și sărută fetele și femeile  măritate întâlnite în cale. Poate să facă tot soiul de figuri acrobatice, inclusiv să danseze în mâini, cu picioarele în sus. În plus, ,,Mutul” este singurul membru al cetei care nu execută comenzile ,,Vătafului” căruia, de fapt, ca un adevărat zeu ce este, nici nu i se subordonează.  ,,Mutul” are o libertate deplină și poate face absolut orice, cu o singură excepție: în toate zilele în care umblă prin sat, n-are voie să vorbească absolut deloc. Iar dacă totuși o face, încălcându-și astfel regimul de sacralitate, pedeapsa este deosebit de aspră, putând merge chiar până  la uciderea lui. Corect! Ce ar putea avea de discutat o persoană divină cu muritorii de rând?

Viața și ,,vârstele” Călușului

Ritualul Călușarilor cuprinde mai multe etape, similare etapelor vieții umane. Astfel, Sâmbăta Rusaliilor marchează ,,Nașterea Călușului”, numită și Legarea Steagului sau Ridicarea Steagului, zi în care este depus jurământul Călușarilor. Urmează ,,maturitatea” Călușului în zilele de Rusalii. Finalul acestui ritual public este ,,Moartea Călușului” în ziua numită Marțea Ciocului, Spargerea Călușului, ori Îngroparea Călușului. Prima și ultima dintre secvențe sunt etapele ,,ezoterice” și se  desfășoară în cel mai mare secret, motiv pentru care se mai numesc și ,,Tainele Călușului”. În schimb, Jocul Călușarilor este etapa ,,exoterică” și se desfășoară în fața întregii colectivități. Exact la fel se petreceau lucrurile și în cadrul societăților secrete din antichitate, care aveau atât secvențe și învățături secrete cât și unele accesibile publicului larg. Nașterea Călușului sau ,,Legatul Călușului“ are loc în Sâmbăta Rusaliilor, înainte de asfințitul soarelui sau în Dimineața Duminicii de Rusalii. Atunci se adună ceata călușarilor și împreună cu lăutarii merg în afara satului într-un loc marcat de anumite atribute sacre: în cazul în care aceasta există se adună lângă o movilă artificială, uneori un străvechi gorgan funerar. Dacă gorganul există, ei merg la o apă curgătoare ori una stătătoare, fie ea o baltă sau un lac. Iar dacă și acestea lipsesc aleg un loc ascuns în pădure ori izolat în mijlocul câmpiei. Indiferent care ar fi el, locul respectiv este sacru căci acolo se va derula ritualul secret al Nașterii Călușului. Și, la sfârșitul ritualului, tot acolo se va desfășura și ,,Îngroparea Călușului”. Pe drumul către acel loc, ceata de călușari merge însoțită de lăutari, care-i conduc doar o parte din drum. Apoi, când încep ritualurile cu adevărat secrete, aceia sunt trimiși înapoi căci, nu mai au voie să participe. În această fază, ierarhia cetei este deja știută, dar nu se cunoaște precis care sunt regulile de stabilire a ei. Spre exemplu ,,Mutul”  nu este ales, ci se impune în fața celorlalți printr-o serie de calități pe care le posedă, fie înnăscute, fie dobândite. În special este vorba despre talentul de dansator, atlet dar şi acrobat. În schimb, cu funcția de ,,Vătaf”, lucrurile sunt mai complicate: ea se transmite în taină, atunci când vechiul Vătaf  ajunge pe patul de moarte, moment în care el îi comunică urmașului său formulele ritualice secrete. Atât de secrete încât nu sunt cunoscute nici până în ziua de azi. La un moment dat, un etnolog a încercat să afle câte ceva despre partea ezoterică a acțiunilor din vremea Călușului: ,,Încercând să aflu mai multe despre <<tainele>> Călușului, am stat de vorbă și cu ajutorul de vătaf  BI din Pădureți, județul Argeș, care impresiona atât prin dans cât și prin fermitatea răspunsului citez: ,,Depunem jurământul, dar despre asta nu scoateți dumneavoastră nimic de la mine! De altfel, secretul călușarilor nu-l știu decât ei și bine fac că-l păstrează.”

Efigiile sacre ale unui zeu misterios

Fiecare membru al cetei de călușari este ,,echipat” cu anumite obiecte de natură, desigur rituală, specifice poziției sale ,,ierarhice”. La momentul nașterii sau ,,Legatului Călușului”, Starostele  vine cu costumul şi bățul de călușar, precum și cu pelin și căpățâni de usturoi. Dar și cu tot ceea ce este necesar pentru confecționarea unuia dintre obiectele menționate mai sus: ,,Ciocul Călușului” care este considerat o efigie a zeului lor: o piele de iepure, un lemn răsucit sau cioplit într-o formă ciudată, ață de cusut pielea și ,,măsurat călușarii”. La rândul său, Stegarul vine cu hainele și bățul de călușar și obiectele realizării Steagului Călușului, altă efigie a zeului: o prăjină de 4-5 m, o năframă albă, panglici, ață roșie. Ceilalți călușari vin doar cu costumele și bețele de călușari. Costumele lor sunt specifice portului zonei. Așadar ,,Ciocul” și ,,Steagul Călușului” sunt cele două efigii ale zeului necunoscut căruia îi este închinat întregul ritual. Primul este efigia unei misterioase divinități sub protecția și în numele căreia acționează ,,Călușarii”. În schimb, ,,Steagul” este cel  care simbolizează ceata în întregul ei. Etnografii descriu ,,Ciocul Călușului” ca pe o ,,piesă” cioplită din lemn care are forma unui cioc și gât al unei păsări de baltă. Este îmbrăcat într-o piele de iepure, împreună cu diferite plante de leac, iar în gura lui  este așezată măsura călușarilor, luată pe fire de ață. În unele zone ale țării ,,Ciocul” poate fi fixat pe un băț, caz în care toată lumea îl poate vedea. În altele este ascuns în traista Mutului. În acest din urmă caz, el este scos din traistă și arătat ,,publicului” doar în anumite momente ale Jocului Călușarilor. Construit în cadrul unor momente secrete ale ritualului, ,,Ciocul” pare a fi deținătorul unor energii oculte care îl fac mai temut și mai respectat chiar decât crucea creștină. Energii care se pot manifesta, în mod dramatic, asupra unei persoane care-l atinge fără să aibă dreptul. Atingere care îl poate îmbolnăvi grav pe cel imprudent, care riscă să își piardă  mințile. În schimb, ,,Steagul Călușului” este confecționat dintr-o prăjină de 4-5 m, în vârful căreia se leagă o năframă albă sau roșie, iar pentru fiecare membru al cetei câte o căpățână de usturoi, un fir de pelin și uneori câte un spic de grâu. Steagul poate fi purtat de Vătaf, Stegar sau orice alt călușar și prin însemnarea înălțimii sau luarea măsurii tuturor călușarilor pe prăjina Steagului sau pe o ață (cea care este introdusă în gura Ciocului), cu Steagul în poziție verticală ori înclinat spre pământ, se garantează unitatea și solidaritatea cetei. Dar, căderea sau simplul contact al ,,Steagului” cu solul poate declanșa tot felul de nenorociri, uneori fatale pentru întregul grup.

Un grup de elită 

Unul dintre specialiștii care au studiat ritualul ,,Călușului” a afirmat cândva: ,,Pentru comunitatea arhaică, a fi calușar însemnă a fi om ales, înzestrat cu o serie de calități, precum și cu o tărie spirituală care îl face apt să se supună, în totalitate restricțiilor impuse de o tradiție ancestrală. De altfel, se crede că însăși virtuozitatea la joc este dată de o forță supranaturală care îi patronează pe Călușari și îi conduce”. Interesant este altceva: odată cu intrarea în ceată, călușarii se supun unor ,,inițieri”, unor ritualuri precum și unor interdicții specifice atât unor societăți secrete, cât și unor ,,ordine” mistice. Astfel, etnologii relatează că înainte de a începe ceremonia, călușarii se dezbracă fără să scoată o vorbă și se purifică prin spălatul și stropitul cu apă, apoi mestecă și înghit usturoi (uneori și pelin) pentru a câștiga imunitate față de Rusalii sau Iele. După aceasta urmează un alt act magic, similar unui botez: băutul apei de la șapte fântâni sau izvoare diferite dintre hotarele satului. Abia apoi, urmează îmbrăcatul hainelor de călușari. Iar confirmarea noului statut constă în a răspunde în cor, cu armele ridicate în sus (așadar bețele călușarilor și sabia Mutului) la ordinul ,,Hălăi șa!”, rostită de Vătaf. Specialiștii mai afirmă: ,,Trebuie să remarcăm că pentru a-și putea îmbrăca costumele de călușari, devenind astfel personaje aproape sacre, ei trebuie să efectueze anumite ritualuri de purificare, pentru a se curăța de statutul lor uman, fără de care nu primesc noua identitate.” De fapt, situația este chiar și mai complicată: ei, Clușarii sunt cei care, prin ceea ce fac, devin apărătorii lumii profane, atacate de ,,Iele”, niște divinități feminine despre care noi, cei de azi, nu mai știm mare lucru. În sâmbăta Rusaliilor, Ielele (cărora li se mai spuneau cu respect: ,,Dânsele”) se întâlneau și jucau cu Caii lui Sântoader. Deși sunt un soi de zâne, ,,Dânsele” par a fi mai curând răutăcioase: sluțesc și pocesc oamenii, fură leacul plantelor medicinale. Astfel că toți Călușarii aveau nevoie să se protejeze de ele şi să joace pentru a le alunga. Dar, la fel ca și pe alte meleaguri contactul cu lumea supranaturală a călușarilor presupune anumite riscuri. Riscuri de care ei se protejază prin mijloacele enumerate mai sus, dar și multe altele. Astfel, în timpul ritualului lor, Călușarii locuiau împreună, izolați și sub stricta supraveghere a Vătafului. Ei nu mai erau considerați oameni obișnuiți ci niște frați, pe care deținerea unui statut supranatural îi punea pe picior de egalitate. În afară de Vătaf și de Mut, care puteau acționa și individual, indiferent dacă este ziua sau noaptea, restul călușarilor trebuie să stea doar câte doi. Se spune că, dacă această obligație ar fi încălcată, vinovații ar fi ,,pociți de zâne” și ar muri. Dimitrie Cantemir spunea despre Călușari că ei nu dorm decât sub acoperișul bisericilor, ,,căci este credința că de se vor culca în alt loc au să fie pociți de strigoaice”. Viața cetei este reglementată printr-o serie de obligații și restricții, dar și de pedepse pentru încălcarea acestora. Aceste restricțiile rituale acceptate prin Jurământ sunt: supunerea față de vătaf, unitatea grupului, abstinența sexuală, păstrarea secretelor grupului, iar toate acestea fac din călușari un grup ezoteric separat de viața de zi cu zi a comunității. Starea de puritate, obținută prin abstinența sexuală, constituie modul cel mai bun sau cel mai sigur de a te proteja de toate pericolele supranaturale. De fapt, puritatea și puterea sunt în cazul cetei Călușarilor, într-o strânsă interdependență.

,,Jur cu Zău!” 

La constituirea grupului de călușari se depune un jurământ drastic care era respectat cu sfințenie. Jurământul este de două feluri: jurământul depus de călușarii nou intrați în ceată, prin care ei se angajează că vor face parte din ceată și vor juca Călușul pentru un număr fix de ani, întotdeauna un număr fără soț, jurământ care poate fi reînnoit după expirarea acelui termen. Al doilea este jurământul depus anual de toți membrii cetei. Ritualul jurământului se face fie pe uscat, pe movila despre care vorbeam mai sus, fie pe malul unei ape, cu mâinile pe Cioc sau pe Steag, fie într-un lac sau măcar o baltă, cu palmele suprapuse, scufundate sub apă. Ce semnificație va fi avut acest ritual? Nimeni nu mai știe. Pe de altă parte, și ierarhia grupului este foarte ciudată: Mutul primește dar nu depune jurământ. Astfel că în grup există două tipuri de legături: cea dintre călușarii de rând și Vătaf și cea dintre călușari și Mut, considerat o întrupare a divinității Călușului. Dar, chiar ,,textul” jurămintelor sunt deosebit de stranii: ,,Jur cu Zău pe sufletele moșilor mei, pe caii și vitele mele, să respect Călușul și legea lui până la dezlegarea steagului”. Ori ,,Jur că nu voi spune nimic din ceea ce se petrece în Căluș și să ascult de Vătaf. Așa să ne ajute Dumnezeu!” Jurăminte aproape similare există în majoritatea societăților secrete. În cazul Călușarilor, deosebit de interesantă este formularea ,,Jur cu Zău” despre care unii etnografi o traduc prin invocarea unui ,,Zeu” neștiut. Dar, această variantă pare a fi prea puțin credibilă. Mai întâi pentru că în vechile comunități rurale, cuvântul ,,Zeu” nu era folosit pentru că, pur și simplu, nu era cunoscut. Mai curând expresia ,,Jur cu Zău” înseamnă cu totul altceva. Cândva, bătrânele din sate, atunci când voiau să întărească adevărul spuselor lor, ziceau ,,Zic Zăul lui Dumnezeu că așa este”. Iar din acel moment, absolut nimeni nu mai punea la îndoială vorbele astfel pecetluite. Dar acesta era un fel de jurământ rostit extrem de rar. Fapt care pare a însemna, mai curând, că ,,Zăul” lui Dumnezeu era unul dintre atributele divine care, odată invocat, căpăta putere de lege. Un atribut divin care, uitat acum și devenit deja obscur, era identic cu  ,,Jur cu Zău”-ul rostit de Călușari.

,,Transa” Călușarilor

La admiterea Călușarilor în ceată li se cere o condiție fizică și o agilitate ieșite din comun. În cursul dansului ei par că sfidează legile fizicii: în fazele cele mai dinamice ale dansului, Călușarii  par că zboară liber, mai curând ghidați decât sprijiniți în bețele lor. Mai că  ai spune că levitează, susținuți de niște forțe nelumești. În plus, parcă ruptă de lumea noastră, expresia lor facial arată ca și cum ar trăi într-o stare de extaz. O stare întâlnită și invocată de inițiații vechilor ritualuri secrete. Jocul Călușarilor are mai multe semnificații dar și roluri distincte. Unul dintre acestea este și cel de ,,terapeuți”, vindecători ai unor boli deosebit de ciudate. Tradiția spune că de Rusalii, ,,Ielele”, ,,Dânsele” ori ,,Frumoasele” zboară, cântă și joacă, mai ales noaptea, când unii oameni aud zurgălăi, clopoței, tobe și alte instrumente ale cântăreților cerești care zboară, nevăzuți în acele nopți magice. Pentru a fi ferit de puterea lor trebuie să ai asupra ta usturoi și pelin, aceleași plante pe care călușarii le pun în săculețul din vârful steagului lor. De fapt, relația dintre ,,Rusalii” și ,,Călușari” este deosebit de complexă. Este relația dintre două forțe aparent adverse care totuși se respectă și care, până la urmă, sunt purtătoare ale unor puteri venite de dincolo de lumea umană. Iar în virtutea acelei stranii legături, se spunea despre cei atinși de influența nefastă a Rusaliilor că sunt ,,luați din Căluș”. Altfel spus, dacă cineva a încălcat sărbătorile bătrânești,  atunci când vin Rusaliile, acela cade definitiv la pat. Era o boală ciudată care nu semăna cu niciuna dintre cele obișnuite. De fapt, se spunea că ,,luatul din Căluș” nu este o boală ,,din carne și din oase”, dar și că ,,medicii nu pot vindeca o asemenea boală”. Etnografii afirmă că ,,luați din Căluș” pot fi și călușarii care încalcă jurământul, ori chiar întreaga ceată, dacă scapă steagul iar acesta cade și atinge pământul. Dar și străinii neinițiați care se apropie prea mult de joc în timpul ritualului. Acesta este și motivul pentru care locul dansului este separat de lumea profană printr-un cerc magic, peste care oamenii obișnuiți n-au voie să treacă. Dar din care nici forțele ,,necurate” nu pot ieși să atace lumea noastră. Actul terapeutic propriu-zis efectuat de Călușari este precedat de ,,Doborârea din căluș” care se se face cu ajutorul steagului care are la capăt o legătură cu usturoi, pelin și un fir de lână roșu. Acest act magic se produce în mod normal în timpul executării călușului fiind, chiar acțiunea care aduce vindecarea. De fapt, este vorba despre un soi de transfer magic, deoarece prin doborârea voită a unui călușar se obține eliberarea bolnavului de suferința sa, ca și când răul iese din cel bolnav și intră în călușarul care este protejat de puterea magică pe care o deține toată ceata. Tot etnografii relatează că vindecarea se face în afara satului, pe o luncă, sub un copac sau la marginea pădurii. ,,Pentru aceasta, bolnavul este așezat pe un covor așternut în mijlocul cercului de călușari ce dansează în jurul său. La un moment dat se produce <<Doborârea din căluș>> a unui călușar, din inițiativa vătafului. Acesta ia steagul și îl ține cam la o palmă deasupra capului călușarului care urmează să cadă. În acest timp, ceilalți călușari joacă mereu fără să se uite la ceea ce face vătaful. Călușarul ce urmează să fie doborât devine din ce în ce mai abătut, palid, neliniștit, apoi se roșește, nu se gândește la nimic, nu aude, nu vede, se întărește din ce în ce în joc, pe când ceilalți se pierd încetul cu încetul până ce aproape stau pe loc”. Când vătaful aproape a atins capul călușarului, acesta joacă cu o viteză și înverșunare nefirească, iar când chiar îi atinge capul cu steagul, curg apele de pe el de oboseală și se rostogolește la pământ. În acel moment, bolnavul este obligat să se ridice și să o ia la fugă. Doi călușari îl iau de subsori, îl ridică în sus și fug cu el departe de locul unde s-a făcut vindecarea.” Doborârea din căluș se mai face și prin spargerea ulcelei cu apă vrăjită. Vătaful așează în centrul cercului o ulcică cu apă, cu pelin și cu usturoi, după care începe dansul călușului. Călușarul pe care vătaful își așează privirile își intensifică jocul, tot mai dezordonat și amețit. Când  jocul ajunge la paroxism, vătaful îl stropește cu usturoiul mestecat în gură, scuipându-l, apoi lovește cu bățul în ulcică, apa vrăjită din aceasta stropindu-l pe călușarul care cade la pământ. Un călușar pe nume Oprea a relatat că: ,,Pe când înconjuram bolnavul, am simțit deodată un fel de beție. Când m-am apropiat de vătaf ca să primesc usturoi și el s-a uitat drept în ochii mei, m-a apucat amețeala. Când a aplecat steagul asupra mea, am văzut negru înaintea ochilor, parcă aș fi intrat într-o ceață. Când am început să înconjurăm oala, mi-am pierdut memoria, nu-mi mai dădeam seama ce face vătaful, mi se părea că mă poartă cineva pe sus. Când a spart oala și m-a stropit apa, eram epuizat cu totul, picioarele mi s-au înmuiat și am căzut la pământ. Nu mai știam ce se întâmplă.” Ce fel de fenomene se vor fi ascuns în spatele acestor vindecări magice? Nu vom ști niciodată căci nici un medic ,,oficial” nu a fost curios să le studieze cu mijloace științifice. Dar nu putem să nu ne amintim că, în Antichitate, se spunea că vracii dacilor ,,vindecau mai întâi sufletul, iar abia mai apoi și trupul”. Fapt care ne duce cu mintea că ei erau specialiști în tratarea unor boli psiho-somatice care, de obicei, trec dincolo de aria de competență a medicilor obișnuiți. Exact la fel se petrec lucrurile și cu terapia pusă în mișcare de Călușari. Dar, s-ar putea ca existența acestor Călușari să fie mult mai veche decât perioada daco-romană. ,,Societăți secrete” aproape similare există în toată Peninsula Balcanică. Există informații că dansuri aproape similare au existat și în civilizația minoică de pe insula Creta. Iar asta ar putea însemna că existența lor să vină din negurile timpului, din vremurile în care zona balcanică era locuită de o civilizație preistorică unitară. Din păcate, specialiștii nu și-au îndreptat atenția nici asupra acestui aspect al istoriei vechi europene. În ceea ce privește Călușul din România, putem spună că, în ultimele decenii și-a pierdut aura de sacralitate. În vremea regimului comunist, dansul a fost adeseori prezentat la festivalul ,,Cântarea României”. O prezentare în cursul căreia activiștii de partid au impus și prezentarea, pe scenă, a ,,Tainelor Călușarilor”, prezentare care i-a afectat aura de mister și până la urmă, însăși sacralitatea. Dar s-ar putea ca asta să nu conteze prea mult: în cele câteva mii de ani ale istoriei sale ,,Frăția Călușarilor” a trecut, cu siguranță, prin momente chiar și mai dificile. Dar, odată cu trecerea timpului, oamenii de rând au uitat episoadele de vulgarizare, iar Călușarii și-au recăpătat sacralitatea. Probabil că, până la urmă, așa se va întâmpla și de astă dată. Iar cândva, cine știe când, straniul și tainicul îndemn ,,Hălăi şa!” se va auzi din nou, iar ,,Starostele” și ,,Mutul” vor redeveni mesagerii trimiși de lumea divină printre noi, muritorii de rând.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.