Spiritul e liber de porcăriile politicianiste

Argamangalos Glibodiadis din Gumabumbea a făcut o avere fabuloasă vânzănd promisiuni deșarte legate de comoara lui Bibescu, pardon Băsescu, iar Alehandra Barkina din Kamelar a intrat în graţiile sultanului din Takomei Komatai pentru că ştia să folosească bulgării de zăpadă spre alungarea duhurile rele din inimile cătrănite şi zbuciumate ale navigatorilor amăgind o mulțime de lume cum că bulgării de zăpadă ar fi fost desferecați dintr-un cufăr de-al Bibescului bine acoperit cu praf cosmic, uitat undeva, pe o insulă de pe Marte, nu pe insula Corfu, pe Marte oameni buni.

Când într-o bună dimineață oceanul a început să cânte un ragtime îndrăcit, Bobolina a reușit pentru prima oară să zboare fără aripi, ridicându-se în văzduh de pe Brezoianu colț cu, ei, știți voi, s-o fi văzut, nebuna! E clipul pe Youtube, pot să jur. Țin minte că marxiștii lui Gore s-au îndoit multă vreme de acel fapt nemaivăzut iar neprihăniții argintii din Alhombra au decis să nu mai vorbească publicului timp de o lună într-un semn așa, al lor, de protest împotriva acestei noi încercări deșănțate de manipulare a maselor, ce să mai vorbim.

Din port, Bobolina se vedea acum cât un vârf de ac. Turiștii japonezi își făceau căte-un selfie cu ea pe fundal. Un portavion american a tras o salvă strașnică de tun în cinstea acestui fenomen paranormal remarcabil iar un submarin rus, vrum, vrum, vrum, și-a scos periscopul ca să vadă mai bine toată tevatura. Dinspre Istanbul bătea un vânt călduț care aducea cu el primăvara liliachie, yuhuuuuu.

Ieșind în larg, pe Facebook, am văzut în oglinda norilor cum crucișătoarele imperiale se îndreptau către soare răsare, în timp ce flotilele baronilor din nord se pregăteau să atace micul nostru București ca să ne lecuiască de fabulațiile văluritoare pe care noi, înamorații secretului, le răspândeam cu fervoare prin toate rețelele de socializare de la A la Z, dus-întors.

Am ridicat pânzele iahtului meu imaginar pornind în urmărirea Bobolinei dar am pierdut-o din ochi pentru că o ceață purpurie s-a stârnit de pe fundul oceanului și a acoperit întinderile de apă, digul, docurile, corăbiile. O vreme am auzit foarte clar dangătul clopotului de ceață din farul genovez, farul adus din Sulina. Paznicul farului, fratele lui Rudolf, frizerul fără foarfece, era de veghe, nu se juca, un albatros imperial a trecut vâslind fantomatic prin văzduh. Pitoșkin mi-a povestit nu știu ce despre albatroși. Parcă-l aud:

– Și spiritul lor vâslește prin văzduh.

– Care spirit?

– Spiritul albatroșilor. E spiritul tuturor naufragiațiilor.

– Și vrei să te cred că ești om serios?!

Tăind valurile, maiestuos, m-am gândit cu drag la personajele mele acvatice, fabuloase și drăcoase, îngerești, vai, cât de îngerești pe care le însuflețeam de ani și ani în mintea mea și care erau de toate felurile de la pitoșkinii, terenții, moreaugarinii, bobolinele, esmeraldele și bambolerele, mofluzii, borcănații, guralivii, pricolici, demoni, îngerii de sticlă, gunoierii din Kantao, cavalerii inspirați din Sorbona, muncitorii revoluționari din Dresda, margaretele și concubinele din Milano, filozofii și nebunaticii zglobii din Detroit, ivanovii, baronii din nord, învățații din Marsila Mole, din nou moreaugarinii, secretoșii lumilor, din nou pitoșkinii, din nou rudolfii și pampolerele din Madrid, frizerii, benzinarii, actorii de la Holiud, marabellele, bărzoii, cașaloții reformați din Jahamadar, de la drahmanii și mazetele din Karaki, sirenele și pisicile de mare din Phoenix la fantomele din Dublin.