Statele UE, pioni în lupta dintre facțiunile americane

Din primul moment al discuțiilor dintre administrația Trump și Rusia pentru încetarea războiului prin procură din Ucraina, liderii europeni au acționat pentru a reduce șansele de succes ale acestor negocieri. În plus, statele europene au conceput un plan pentru reînarmare, pentru a descuraja ambițiile expansionist ruse.

Din perspectiva statelor est-europene, vizate de proiectele de acord trimise de Vladimir Putin la Washington, în decembrie 2021, pentru refacerea arhitecturii europene de securitate, aceasta poziție a UE poate fi considerată benefică. Moscova solicita, la finalul anului 2021, retragerea trupelor și a instalațiilor militare NATO din statele foste socialiste care au aderat la alianță începând din 1999.

Să fie oare atât de dedicate principiilor democratice, ale lumii liberale bazate pe reguli, și apărării Ucrainei și Europei de Est  Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen, Franța lui Emmanuel Macron (care vorbește despre extinderea umbrelei nucleare franceze asupra Europei) și Germania lui Friedrich Merz (care vorbește despre investiții de 500 de miliarde de euro în infrastructura, 400 de miliarde pentru înarmarea Germaniei și despre revenirea la serviciul militar obligatoriu)?

Pentru Comisia Europeană, escaladarea tensiunilor cu Rusia este o ocazie pentru centralizarea și mai mare a puterii la nivel supranațional. ”Capitalele naționale se tem că președinta von der Leyen va exploata această criză pentru a extinde puterile Bruxellesului în noi domenii și că-și va spori influența asupra guvernelor naționale”, scrie Politico. La Bruxelles a fost introdus un nou concept – ”coaliția de voință” – care să permită ocolirea reguli consensului în materie de politică externă și de securitate și astfel să fie neutralizate regimuri incomode precum cel condus de Viktor Orban. În România asistăm la neutralizarea alegerilor, de data aceasta pentru a preveni apariția unui nou regim incomod pentru Bruxelles. Iar, ulterior, ”coalițiile de voință” se pot extinde dincolo de vreo urgență militară, pentru ca Bruxellesul să preia tot ce a mai rămas din funcțiile rgaliene ale statelor UE.

Pentru marile economii din UE, spectrul pericolului rus și șirul de summituri europene pe această temă reprezintă o ocazie de reindustrializare și de creștere economică prin crearea unei forme de capitalism militar de stat. Industria militară pare să fie sectorul pe care Europa va miza pentru creșterea economică. Bruxellesul renunță la cartea perdantă a tehnologiilor verzi și a birocrației eco și se concentrează pe tancuri.

În Germania, dar și în Franța sau Italia, dezvoltarea industriei militare va trebui să compenseze pierderea locurilor de muncă din industria auto. ”Devine limpede pentru toată lumea că majorarea cheltuielilor militare este un mod de a compensa pierderea de locuri de muncă din industria auto”, spune Holger Schmieding, economist șef al Berenberg Bank.

Dar înarmarea Germaniei, a Franței, Marii Britanii nu va avea vreo influență asupra războiului din Ucraina și nici în cazul unei eventuale decizii (care nu va veni, spun adepții realismului în relațiile internaționale) a Rusiei de a ataca flacul estic al NATO. Industria europeană de apărare nu va putea fi pusă pe picioare mai devreme de zece ani. Virtutea ostentativă a liderilor europeni gata să sară în ajutorul Ucrainei, a țărilor est-europene și a democrației ascunde interese economice naționale și generează și riscul unei curse a înarmării care să provoace chiar acel conflict pe care ar trebui să-l prevină.

Apoi, sciziunea transatlantică poate fi doar de suprafață. ”Dincolo de divergențe, pot fi dinamici mult mai profunde: o coordonare între Europa și statul permanent liberal-globalist din SUA, o rețea de interese a birocrației americane, a aparatului de securitate și a complexului militar-industrial. Aceste rețele au tot interesul ca negocierile de pace ale lui Trump să eșueze”, scrie Thomas Fazi, pentru UnHerd. O optică identică poate fi observată și în Europa, unde puterea începe să fie preluată de o generație post-război rece, după chipul și asemănarea neoconservatorismului american, pentru că a fost formată în perioada ”unipolară”, a hegemoniei de necontestat a SUA. ”În plus, statul profund din SUA exercită o influență considerabilă asupra discursului public european prin presa de limbă engleză și prin think tankuri. German Marshall Fund, National Endowment for Democracy, Council on Foreign Relations și Atlantic Council ajută la crearea narațiunilor politice care domină societatea europeana, iar acum promovează ideea că lipsa unui acord în Ucraina este mai bună decât un acord prost”.

”Narațiunile” produse în laboratoarele acestor ONG-uri sunt evanghelia majorității analiștilor, politicienilor și presei de mainstream din Europa, cu asupra de măsură în țările din Flancul Estic al NATO. România, Polonia, Ungaria și restul fostelor state foste socialiste află acum, la peste două decenii de la aderarea la UE, că s-au alăturat unui proiect conceput pentru a neutraliza orice manifestare a naționalismului și unui proiect european promovat de Statele Unite pentru a combate URSS. ”Sistemul tehnocratic de la vârful UE – în special Comisia Europeană – au fost, din punct de vedere istoric, mai aliniat cu SUA decât cu guvernele naționale europene. Politico.eu o numea pe președinta von der Leyen ”regina americană a Europei”, dedicată susținerii strategiilor geopolitice ofensive ale Americii, în special privind Rusia si Ucraina”.

Privind din această perspectivă, ceea ce pare acum o înfruntare între Europa și America ar putea fi, de fapt, o luptă între diferite facțiuni ale imperiului american sau in interiorul sistemului american. Iar această luptă se duce acum prin procură, fiecare tabără americană folosindu-se de clienții ei europeni. ”Așa se pot explica politicile iraționale din punct de vedere european luate de liderii europeni – de la reticența inițială de a susține Ucraina, trecând prin implicarea timidă în război, pentru a ajunge la insistența pentru continuarea unui război pe care noua administrație americană nu și-l mai dorește”.

”Scenariul prelungirii războiului din Ucraina – cel puțin pe termen scurt – poate fi văzut ca un compromis între aceste doua facțiuni. SUA pot ieși din mlaștina ucraineană, pot încerca să se apropie de Rusia și pot să se axeze pe China și Asia-Pacific, dând vina pe aliații europeni și pe regimul Zelenski pentru că nu au ajuns la o înțelegere cu Rusia. De cealaltă parte, implicarea Europei în războiul din Ucraina va îmbogăți complexul militar-industrial din America (cel puțin până la punerea pe picioare a industriei de apărare europene), va oferi Bruxellesului justificări pentru noi transferuri de suveranitate. Una peste alta, ambele tabere pot fi mulțumite de acest aranjament. Este ca o diviziune a muncii, în care europenii mențin presiunea pe Rusia, în vreme ce America se concentrează pe China”, scrie UnHerd.

Analiștii și experții europeni care își pun în frunte studiile Atlantic Council și în buzunar finanțările venite din aceeași zonă spun că, în cel mai fericit caz, Rusia va ataca NATO peste șapte ani. Cert este altceva: urmează cel puțin un deceniu de luptă geopolitică cu odgonul, chibițată de think tankurti specializate în inventarea de probleme la care propun apoi soluții, de burse, de politicieni care au nevoie de crize pentru a rămâne la putere, o luptă în care perdanții vor fi, în primul rând, ucrainenii, iar apoi cetățenii simpli ai UE, cei care vor trebui să plătească pentru înarmare și război cu reducerea beneficiilor sociale și chiar a libertăților individuale. În Germania, asta a dus la căderea guvernului și alegeri anticipate; noii guvernanți nu mai ezită – sunt deciși să meargă pe această cale. În România, aceasta situație a dus la anularea alegerilor care nu a avut rezultatul ”bun”. Viitorii guvernanți vor fi și mai deciși să meargă pe aceeași cale.