Statele UE sunt conduse prin constrângeri externe

”Defenes1trarea premierului Mario Draghi a speriat rău sistemul Italian și pe cel internațional. Nu e de mirare. Când a fost nominalizat pentru a fi premier, la începutul anului trecut, elitele politice și economice din Europa au salutat evenimentul ca pe un miracol. Aproape toate partidele parlamentare din Italia – inclusiv cele două partide ”populiste” care au câștigat alegerile din 2018, Mișcarea de 5 Stele și Lega – l-au asigurat de susținerea lor. Guvernatorul provinciei Campania, din partea Partidului Democrat, a spus chiar că Draghi este „Hristos”.

Toată lumea era de acord: un guvern condus de Draghi era o binecuvântare pentru țară, o ultimă ocazie de a se spăla de păcate și face Italia ”great again”. Toți spuneau că Draghi va putea controla dobânzile la care se împrumuta Italia, va face reformele structurale și va relansa economia, totul prin charismă, competență, inteligență și relațiile la nivel internațional.

Însă realitatea nu a fost pe măsura așteptărilor. Draghi lasă în urmă o țară sfâșiată. Ultima previziune macroeconomică a Comisiei Europene arată că Italia va avea cea mai lentă creștere economică din UE în 2023, de doar 0,9%, din cauza scăderii consumului, creșterii prețului energiei și investițiilor reduse – totul ca rezultat al dobânzilor mari pentru obligațiunile suverane și al întreruperii fluxului de gaze din Rusia”, scrie jurnalistul Thomas Fazi, pentru UnHerd.

”Italia mai are și una dintre cele mai rapide creșteri ale inflației din Europa. Acum este la 8,6%, cel mai mare nivel din ultimii 30 de ani. Dobânzile la obligațiunile suverane au crescut patru ori de când Draghi a preluat guvernul, iar acum sunt la cel ridicat nivel din ultimul deceniu.

5,6 milioane de italieni, circa 10% din populație, inclusiv 1,4 milioane de minori, trăiesc în sărăcie absolută, din nou un nivel record. Mulți dintre ei au locuri de muncă, însă ritmul scăderii salariilor din Italia este cel mai mare din UE. Apoi, 100.000 de IMM-uri sunt în pragul insolvenței – o creștere cu 2% față de anul trecut.

 

Cam atât despre ”Super Mario”. Desigur, se poate spune că și alte țări au probleme asemănătoare, însă ar fi o mare greșeală să-l cauționăm pe Draghi. El a fost unul dintre cei mai înverșunați susținători ai măsurilor care au dus la această situație, a militat și pentru sancțiunile europene impuse Moscovei, sancțiuni care afectează grav economia europeană și nu au decât efecte minore asupra celei ruse.

Draghi s-a și lăudat că măsurile acestea curajoase vor elimina dependența energetică de Rusia, însă rezultatul este că Italia are cele mai mari prețuri ale electricității din întreaga UE. Absurditatea acestor politici devine evidentă când ne gândim că încercarea de a reduce dependența de gazul rus a dus la repornirea termocentralelor pe cărbune, care este importat în principal tot din Rusia.

Mai rău, Draghui nu a făcut nimic pentru a-i proteja de impactul acestor politici pe salariați, gospodăriile și micile afaceri. Reformele structurale adoptate de guvernul Draghi au fost orientate spre privatizare, liberalizare, dereglementare și consolidare fiscală – prin scoaterea la privatizare a unor servicii publice care scăpaseră până acum, prin „felxibilizarea” pieței muncii sau prin încercarea de a extinde serviciile de taxi incluzând operatori precum Uber, ceea ce a dus la mari proteste.

Pentru cine are o idee despre politicile lui Draghi, toate cele de mai sus nu sunt niște surprize. Draghi este încarnarea neoliberalismului. Nu este o surpriză nici că aceste politici au fost un eșec, având în vedere că logica neoliberală a UE, bazată pe privatizare, austeritate fiscală și reducerea salariilor, este principalul motiv pentru care Italia a ajuns într-o asemenea situație. Draghi a întărit controlul UE asupra economiei Italiei, susținând mereu ideea că Italia are nevoie disperată de fondurile de redresare post-Covid pentru a reporni economia, iar pentru a accesa aceste fonduri trebuie implementate reformele cerute de Bruxelles.

Însă, din perspectivă economică, aceste fonduri sunt derizorii. În plus, ele sunt strict condiționate. Fondul Next Generation EU înseamnă creșterea controlului Bruxellesului asupra politicilor bugetare ale statelor membre și întărirea controlului exercitat de regimul tehnocratic și cu tentă autoritară al UE. Și în cine poți avea mai multă încredere decât în Draghi când e vorba să aplici aceste măsuri? Așa cum el însuși a spus, prin aceste reforme ”am creat condițiile pentru ca recuperarea economică a UE să continue indiferent de cine va fi la putere”. Asta înseamnă că viitoarele guverne nu se vor putea îndepărta de politica lui Draghi.

Draghi nu a lăsat doar o economie în comă, ci și o societate fracturată. Este responsabil pentru cea mai punitivă, discriminatorie și segregaționistă politică de vaccinare din Vest, care nu numai că a exclus din viața socială milioane de nevaccinați, inclusiv copii, dar a extins pașapoartele de imunitate la aproape toate sferele și a interzis multor oameni să meargă la munca. Draghi a făcut din cei nevaccinați ținta unui limbaj al urii instituționalizat. ”Daca nu vă vaccinați, vă veți îmbolnăvi și veți muri. Sau veți omorî”, spunea Draghi.

Presa italiană a acordat mare atenție unor ”demonstrații pro-Draghi” la care nu au participat decât câteva sute de persoane. Agenția Adnkronos a ajuns sa relateze că au participat la manifestațiile pro-Draghi și niște oameni ai străzii, iar unul dintre er fi spus: ”Draghi face diferența. Italia și-a recâștigat prestigiul și credibilitatea datorită lui. Ca om fără adăpost pot să spun că, datorită lui Draghi, ni se acordă mai multa atenție acum”.

Tot sistemul internațional l-a susținut pe Draghi. De la Financial Times, la The Giardian și la comisarul European Paolo Gentiloni, toți au explicat ce tragedie va însemna pentru Italia plecarea lui Draghi. Gentiloni a spus că plecarea lui Draghi va fi „furtuna perfectă”, în timp ce The Guardian scria că ”Draghi trebuie să rămână la putere deocamdată”. The New York Times a scris că demisia lui Draghi va pune capăt ”unei scurte perioade de aur” pentru Italia.

De ce, în ciuda acestor presiuni externe masive, trei partide italiene și-au retras sprijinul pentru guvern? O parte din explicație ține de modul în care Draghi s-a îndepărtat de partide precum Mișcarea de 5 Stele și Lega, refuzând să discute cu ele despre reforme sau să ia act măcar de faptul ca sunt în dezacord. De mai multe ori, Draghi a și spus clar care crede el că este rolul Parlamentului – să voteze orbește deciziile guvernului. Asta s-a văzut și din modul în care Draghi a abuzat de instrumentul votului de încredere.

La final de mandat, Draghi a spus în Senat că știe că oamenii își doresc ca el să demisioneze, însă el își dorește să rămână în fruntea guvernului atât timp cât Parlamentul nu se va opune deciziilor viitoare ale guvernului. Aroganța lui Draghi a mers și mai departe, iar Silvio Berlusconi aștepta demult momentul în care să se răzbune pentru modul în care a fost îndepărtat de la guvernare de către Draghi, în 2011, când cel din urmă era președintele Băncii Centrale Europene.

 

Nu ar trebui totuși să supraestimăm importanța revoltei anti-Draghi din Parlament. Draghi le-a spus partidelor un adevăr: ”Nu aveți putere reală, trebuie să acceptați”. Însă este un adevăr pe care partidele politice nu sunt pregătite să-l accepte. Nu vor să se confrunte cu o contradicție fundamentală între arhitectura instituțională formala a țării – o democrație parlamentară – și arhitectura instituțională reală, în care Parlamentul și partidele politice nu au aproape nicio putere, pentru că guvernul, în contextul zonei euro, are o autonomie economică aproape nulă. Partidele știu asta, însă nu vor sa admită, în special din cauza impactului asupra alegătorilor.

Asta face ca statul să fie mereu într-o stare de disonanță cognitivă, ducând la ”un ciclu politic al constrângerilor externe”. Ca în toate țările ”normale”, partidele concurează pe baza unor platforme electorale, iar partidele care promit ”schimbarea” se întâmplă să câștige cel mai frecvent. Însă partidele care ajung la guvernare își dau seama că le lipsesc instrumentele de politică economică necesare pentru a schimba ceva în termeni socio-economici. De fapt, nu au de ales decât să facă ceea ce li se spune de la Bruxelles și de la Frankfurt și, dacă nu joacă așa cum le cântă Banca Centrală Europeană, atunci apar presiunile.  Daca guvernul nu face pasul înapoi, BCE va pune la cale o criză financiară (așa cum a fost în Italia, în 2011, sau în Grecia, în 2015), o criză care face ca partidele politice să se orienteze către tehnocrați susținuți de UE pentru a rezolva problema pe care tocmai UE a generat-o.

Dacă guvernul cu pricina nu cedează, tensiunea tot mai mare dintre constrângerile externe și revendicările cetățenilor (revendicări pe care partidele nu le pot rezolva, pentru ca nu au instrumentele necesare) duce tot la orientarea către niște tehnocrați care să rezolve impasul, aplicând reformele pentru care partidele nu vor să-și asume responsabilitatea. Apoi, la un anumit moment, vin noi alegeri, partidele simt nevoia să se relegitimeze în ochii alegătorilor și bagă duhul tehnocratic înapoi în lampă. Asta până la următoarea criză, care va relua ciclul.

Asta este și este povestea începută cu alegerile italiene din 2018 și până la demisia lui Draghi. Mișcarea de 5 Stele și Lega au virat de la populism anti-UE către Draghi în doar câțiva ani. Iar viitoarele alegeri vor începe un nou ciclu, în prim-plan urmând să fie probabil un guvern condus de Giorgia Meloni, lidera partidului Fratelli d’Italia, acum considerat de extremă dreapta. Însă, pentru că situația socială și economică se agravează, aceste cicluri vor fi tot mai scurte. Un viitor guvern de centru-dreapta – ”populist” sau nu – va avea o capacitate mică sau nulă să rezolve crizele lăsate în urmă de Draghi. Ca și până acum, deciziile vor fi luate la Bruxelles și la Frankfurt.

Banca Centrală Europeană a lansat recent așa-zisul Instrument de Protecție a Transmisiei, care îi va permite din punct de vedere tehnic să facă ”tot ce este nevoie” pentru a nu permite discrepanțe mari între dobânzile la care se împrumută țările din zona euro. O asemenea intervenție depinde însă de respectarea cadrului fiscal al UE și de reformele stabilite pentru fiecare țară, pentru a putea accesa ”fondurile de redresare” (în cazul Italiei, aceste reforme au fost deja bătute în cuie de Draghi). Cu alte cuvinte, următorul guvern italian, dacă dorește să se mențină pe linia de plutire la nivel financiar, nu va putea decât să accepte dictatul UE. În acest context, cât va mai dura până să dispară și ultimele rămășițe ale legitimității democratice în țările UE? Iar apoi ce va urma?

În cele din urmă, este mult mai probabil ca următoarea criză euro să înceapă pe străzile Europei, nu pe piețele financiare”.