Strategia Energetică, PNIESC-ul și PNRR-ul energetic sunt o farsă. România rămâne fără energie

O rușine mai mare nu există: România importă energie electrică din Ucraina. Ucraina este țara care a fost atacată de Federația Rusă începând cu 2014, iar după atacurile asupra sistemului său energetic național cu bombe, rachete și drone rusești încă mai poate produce energie pentru a-și ajuta vecinul. De aici rezultă că bombele de incompetență sunt mai distructive decât bombele rusești. Încerc să deslușesc cronologia dezastrului energetic în care ne aflăm.

Cine a băgat România în capcana cărbunelui din PNRR

Trebuie să recunosc din start: am fost „un mic ticălos” când am scris articolul „De la «panaramele» energiei la PNIESC și PNRR” din 3 august. Am folosit datele oficiale ale ANRE știind că ele îl defavorizează pe fostul ministru Sebastian Burduja. În perioada mandatului său, în hârtiile ANRE apar închise închiderea de 660 MW pe cărbune (așa am socotit!). Decizia de închidere, însă, fusese luată de predecesorul său, Virgil Popescu. Am mizat pe un truc: să las datele să vorbească singure, fără să pronunț eu numele, pentru că știam că ”de nenumit-ul” este răzbunător.

Nu am mințit și nu am omis. Am folosit o informație oficială, defavorizantă, pusă la dispoziție de ANRE. Domnul Burduja m-a sunat, i-am spus că știu situația reală (pentru care nu există hărtii oficiale ci doar raportul domniei sale la sfârșit de mandat) și am sperat că el va fi cel care va vorbi despre catastrofele generate de Virgil Popescu. Nu a făcut-o! Probabil din gentilețe!

Mai precizez că de mulți ani multe capacități pe cărbune nu mai funcționau (dar oamenii erau plătiți), iar sub mandatul lui Popescu acestea au început să fie declarate închise la ANRE. Documentele, cronologic, arată cam așa: în 2020, Guvernul Orban (unde Popescu era ministru) a transmis planul inițial de restructurare a CE Oltenia; în 2021, Guvernul Cîțu, prin Cristian Ghinea și Virgil Popescu, a inclus calendarul accelerat în PNRR și a continuat restructurarea; tot atunci Mintia a fost oprită și trecută în conservare; în 2022, Guvernul Ciucă, cu Virgil Popescu la Energie, a cerut închiderea definitivă a Mintiei și a adoptat OUG 108/2022, cu termene obligatorii de retragere a cărbunelui; iar apoi guvernele Ciucă și Ciolacu au aplicat calendarul de închidere, deși noile centrale pe gaze prevăzute rămâneau pe hârtie.

Reiau ideea din precendentul articol pe înțelesul tuturor: un guvern este o echipă de specialiști, fiecare pe domeniul lui. Nimeni nu trebuie să-și bage nasul în treaba colegului. Funcționează pe încredere. Fiecare își face treaba, iar rezultatul final trebuie să fie cel mai bun posibil.

De aceea rămân surprins că toată „urgia” PNRR-ului s-a abătut aproape exclusiv asupra lui Florin Cîțu și a lui Cristian Ghinea, iar Virgil Popescu a apărut abia la urmă. Hai să fim serioși. În negocierea PNRR, fiecare ministru a livrat ce ținea de ministerul său. Cîțu și Ghinea au trecut în document ce le-a dat ministrul Energiei. Niciunul dintre ei nu se pricepea la energie – și nici nu trebuia să se priceapă. Vinovatul principal pentru țintele de închidere a capacităților pe cărbune din PNRR este Virgil Popescu. Dacă vrem să mai găsim vinovați, ne uităm la cei care au participat la scrierea PNIESC-ului: Toma Petcu și Anton Anton (pe atunci în ALDE, azi înghițiți de PNL).

Dar să trecem la subiect.

PNIESC și PNRR înaintea Strategiei Energetice – greșeala fundamentală

Scandalul din aceste zile se învârte în jurul închiderii termocentralelor pe cărbune și a minelor sau carierelor din care se extrage acest combustibil. Ordinea documentelor a fost, însă, greșită de la bun început.

Mai întâi a venit PNIESC, apoi PNRR, și abia în 2023 s-a început lucrul serios la Strategia Energetică a României.

În mod firesc, lucrurile ar fi trebuit să stea invers. Strategia Energetică ar trebui să fie documentul fundamental – cel care definește interesele și obiectivele pe termen lung ale României. Din ea ar trebui să derive atât PNIESC (care traduce aceste obiective în ținte și măsuri compatibile cu politicile europene până în 2030), cât și componentele energetice din PNRR (care asigură finanțarea unei părți din investiții și reforme).

În practică, ierarhia a fost inversată. Politicile energetice ale României au fost scrise mai degrabă de jaloanele și condiționalitățile europene decât de o strategie națională coerentă, construită pe nevoile reale ale Sistemului Energetic Național.

Această inversare de logică explică o bună parte din dificultățile de azi: tensiunea permanentă dintre obiectivele de decarbonizare și cerințele de securitate energetică.

Strategia trebuia scrisă cu mult înainte, dar de abia venirea lui Burduja in 2023 a făcut ca aceasta să se realizeze. Am putea spune că vina lipsei unei Strategii Energetice aparține următorilor: Ion Ariton, Lucian Bode, Daniel Chițoiu, Constantin Niță, Andrei Gerea, Victor Grigorescu (care a încercat ceva), Toma Petcu și Anton Anton.

România rămâne descoperită. Strategia Energetică a eșuat din start

România renunță definitiv la energia pe bază de cărbune (huilă și lignit) până cel târziu la 31 decembrie 2030, conform angajamentelor din PNRR și OUG 108/2022. Până în 2032 trebuie finalizate și închiderea minelor, precum și ecologizarea siturilor.

Printre principalele capacități vizate se numără Complexul Energetic Oltenia (grupurile Rovinari 4-6 și Turceni 4-5, plus carierele de lignit), Complexul Energetic Valea Jiului (Paroșeni și minele din zonă), Craiova 2 (închisă până în 2029) și CET-urile locale (Govora, Iași, Timișoara).

Am socotit folosind documente oficiale. Dacă am greșit, nu am am făcut-o cu mult! (Oricum e o nenorocire să gasești și să deslegi documentele oficiale din energie, mai ales la ANRE.)

Total: 4.920 MW de capacitate de bază, securitară, care vor ieși din sistem. La acestea se adaugă cei aproximativ 3.400 MW deja scoși din dispecerizare (cărbune + gaz) în ultimii 13 de ani. Rezultatul: până în 2030 România pierde peste 8.300 MW de putere instalată, din care o parte importantă era energie în bandă.

Și ce se pune în loc?

În PNRR scrie clar că înlocuirea se face cu gaz: Mintia (1.700 MW), Ișalnița (850 MW), Turceni (475 MW), Craiova (295 MW) și Iernut (430 MW).

Realitatea este însă alta. Șanse reale de punere în funcțiune în termen util are doar Mintia – investiție privată. Iernutul trebuia să fie gata de peste zece ani. Ișalnița, Turceni și Craiova (împreună peste 1.700 MW) înregistrează, la patru ani de la finalizarea PNRR și trei ani de la ieșirea Strategiei Energetice, doar rateuri. Niciun pas concret nu a fost făcut.

Strategia Energetică mai promite și 1.400 MW nucleari noi + 465 MW din SMR-uri. Toate acestea, însă, vor fi gata abia după 2030.

Concluzia este simplă: timp de cel puțin cinci ani, România rămâne descoperită cu câteva mii de megawați de capacitate lipsă. Regenerabilele nu pot umple acest gol. Ele există, dar nu sunt capacități de bază. O vedem clar în aceste zile acestea de sărăcie energetică și de scandal politic și mediatic.

Și aici apare critica fundamentală la adresa Strategiei Energetice. În document, eliminarea cărbunelui este tratată ca o simplă înlocuire a unei centrale cu alta pe gaz. Ar fi trebuit să însemne reconstruirea arhitecturii întregului sistem energetic.

Cărbunele ar fi trebuit substituit simultan prin gaze naturale, energie regenerabilă, nuclear, stocare și investiții masive în rețele – fiecare preluând o parte din funcțiile tehnice pe care le îndeplinea. Succesul tranziției depindea de sincronizarea perfectă a noilor investiții cu închiderea grupurilor pe cărbune.

Tocmai de aceea Strategia trebuia să trateze renunțarea la cărbune nu ca pe un obiectiv de mediu izolat, ci ca pe un proces complex de transformare tehnologică, economică și geopolitică a sistemului energetic național.

Câtă vreme România nu a fost în stare să pună în funcțiune Iernutul de 15 ani, era naiv să credem că obiectivele scrise „ca la tablă” în Strategie se vor materializa ca printr-o magie.

Retehnologizarea pe gaz: ieftină, rapidă și ignorată

Există o ieșire urgență din acest colaps potențial?

Răspunsul scurt este: niciodată nu există ceva rapid, ieftin și de calitate în același timp. Poți avea maximum două din cele trei. Niciodată pe toate.

În primul rând, trebuie spus că niciun politician nu a avut bunul-simț să întrebe vreun specialist bătrân și cu memorie instituțională. Cei care vor închiderea termocentralelor (ca să nu se piardă banii din PNRR) – adică Guvernul și Președinția – vor doar să le închidă și atât. Cei care se opun vor să le lase să funcționeze mai departe, acceptând popilist riscul pierderii fondurilor europene. Nimeni nu caută soluția de mijloc.

Și totuși, soluția există.

Au existat cazuri concrete de retehnologizare a unor instalații care produceau energie pe cărbune și au trecut pe gaz. Chiar la ELCEN, în București, la CET Progresul – proiectat pe cărbune, o astfel de transformare s-a realizat încă înainte ca centrala să fie pusă în folosință. (Evident, profesioniștii care știau cum se face sunt azi pensionari. Sperăm …)

Pe scurt, o termocentrală are două părți esențiale: un cazan uriaș (cât două scări de bloc de 10 etaje), care produce abur la temperaturi și presiuni extreme și un ansamblul turbină–generator, care transformă presiunea aburului în energie electrică.

Retehnologizarea poate însemna, deci, fie schimbarea completă a cazanelor (mai scumpă și mai lungă), fie – varianta mult mai ieftină și rapidă – schimbarea doar a arzătoarelor din cazanele existente.

Exact asta au făcut polonezii: conversia propriu-zisă a cazanelor pe cărbune (burner retrofit). Au reproiectat sistemul de ardere și au înlocuit arzătoarele pe cărbune cu arzătoare pe gaz. Au modernizat câteva componente auxiliare și au crescut randamentul.

Cost estimativ: aproximativ 50 de milioane de euro pentru un cazan aferent unui bloc de 200 MW. Durata maximă: 8–9 luni.

Soluția este mult mai ieftină și mult mai rapidă decât construirea unei centrale noi. Până acum nu a fost aplicată pe scară largă la centralele mari de electricitate, dar în contextul actualei crize energetice din întreaga Uniune Europeană se discută intens ca fiind una dintre cele mai realiste soluții de tranziție.

Problema nu e tehnică. E politică și legislativă

Concluzia este greu de evitat. România se află într-o situație de vulnerabilitate energetică pe care singură și-a construit-o: a acceptat calendarul de închidere a cărbunelui fără să aibă gata alternativele, a inversat logica documentelor strategice și a tratat tranziția ca pe un exercițiu de bifare a jaloanelor, nu ca pe o reconstrucție a sistemului energetic.

Există, totuși, o cale de ieșire mai rapidă și mai ieftină decât construirea de la zero a unor centrale noi: retehnologizarea cazanelor existente prin conversie pe gaz. Este o soluție tehnică demonstrată, aplicată deja în alte țări și posibilă și la noi.

Problema nu mai este tehnică. Este de voință politică și de cadru legal. Atâta timp cât legislația achizițiilor publice rămâne rigidă, birocratică și total neadaptată unor proiecte de urgență energetică, iar managementul corporativ al companiilor de stat continuă să fie politic și incompetent, nicio soluție – oricât de bună – nu va putea fi aplicată la timp.

Fără o modificare substanțială a legislației achizițiilor (sau chiar o lege specială pentru proiectele strategice de energie) și fără o reformă reală a guvernanței corporative, România va continua să scrie strategii frumoase și să se trezească, an de an, fără energie.