Festivalul de la Salzburg, care celebrează 90 de ani, şi-a ridicat cortina, devenind o imensă scenă. Sfârşit de iulie. Soarele mângâie turnurile-clopotniţă. Ansamblul clopotelor acordate cântă Mozart. Fântânile fredonează arii. Palatul Festivalurilor admiră baletul caleştilor din care coboară cupluri nebune după operă. Faţadele clădirilor din Evul Mediu s-au îmbrăcat de sărbătoare. Totul îţi dă senzaţia că trăieşti într-un alt secol. În fiecare an, peste un milion de aleşi, veniţi să le vadă pe divele nemuritoare din acest micuţ oraş ce numără numai 150.000 de locuitori, îşi smulg unii altora suvenire şi ciocolată cu efigia lui Mozart, născut aici în 1756.
„Jedermann”, un adevărat magnet
Festivalul, ce se va desfăşura până în 30 august, de o paletă extraordinară, cu muzică, teatru, literatură şi dans, a luat naştere în 1920, la iniţiativa lui Max Reinhardt, Hugo von Hofmannsthal şi Richard Strauss. Pe 22 august 1920, ei au prezentat în faţa Catedralei Saint Rupert un mister medieval, „Jedermann” (se mai numea şi „Despre moartea omului bogat”). Jedermann, bărbatul bogat pentru care în viaţă n-au contat decât valorile materiale, devine conştient de acest lucru abia în ultima clipă şi-i cere morţii o oră de răgaz pentru a se căi şi a păşi astfel în faţa lui Dumnezeu la Judecata de Apoi. În piaţa din faţa bisericii, gongul bate pentru ultima scenă din „Jedermann”.
Jedermann în faţa Domului
Spectacolul se joacă de atunci cu casa închisă, cu excepţia perioadei de domnie a lui Hitler, care nu-i iubea nici pe evrei, nici pe intelectualii vienezi. În toţi aceşti 90 de ani, fascinaţia pentru „Jedermann” n-a secat nici o clipă, spectacolul fiind un adevărat magnet. Noua montare, realizată de Christian Stuckle, pare a-i fi sporit şi mai mult popularitatea. Publicul se aşază de la ora 5 la coadă, în smoking şi în rochie de seară, pentru a asista la drama cu „Jedermann”. Cei mai apreciaţi actori ai vremii au interpretat de-a lungul timpului mult râvnitul rol al bogatului şi necredinciosului Jedermann pe esplanada Domului din Salzburg, ridicat în 1628.
În faţa statuilor gigantice ale sfinţilor Rupert, Petru şi Pavel, Doamna Moarte, în negru, vine să-l smulgă plăcerilor pe acest burghez egoist, îmbrăcat în alb. Acesta se căieşte şi diavolul cade într-o trapă spre hazul mulţimii. Cu siguranţă că o bună parte din spectatori îl cunosc şi îl apreciază pe Klaus Maria Brandauer pentru această partitură în care a evoluat atât pe scena de la Burgthater din Viena, cât şi pe cea a Festivalului de la Salzburg, interpretând acest rol şapte ediţii la rând, dar şi pentru rolurile din „Mefisto”, din „Out of Africa”, cu Merryl Streep şi Robert Redford, din „James Bond” cu Sean Connery. Brandauer, care a jucat roluri de magician, spioni, băieţi răi, persoane seduse de putere, povesteşte că era fascinat de acest personaj.
Jedermann
Doi ani mai târziu, festivalul îşi va lua dimensiunea lui adevărată, odată cu reprezentarea mai multor opere ale lui Mozart. În acea vreme, starurile muzicii clasice se numeau Bruno Walter, Arturo Toscanini, Wilhelm Furtwängler, Hans Rosbaud. Acestora le vor urma Lorin Maazel, Karl Böhm, Leonard Bernstein şi, mai ales, Herbert von Karajan, care a fost director din 1960 până la sfârşitul lui 1988. Timp de aproape 30 de ani, Karajan a dirijat festivalul cu o mână de fier, impunând un stil şi reabilitând reputaţia celei mai mari manifestări muzicale din lume. După preluarea conducerii de către Gérard Mortier în 1991, festivalul s-a deschis şi spre compoziţiile muzicale moderne şi către teatrul contemporan. Compozitorul Peter Ruzicka şi regizorul Jürgen Flimm au continuat tradiţia. Pentru Flimm, 2010 este ultimul an de directorat la Salzburg, fiind numit la cârma Operei Unter den Linden din Berlin. Succesorul său va fi Alexander Pereira, directorul Teatrului Liric din Zürich. Mulţi se tem de o realunecare spre conservatorism.
Sala de concerte din Salzburg
Ambianţa se pune de acord cu prestigiul
Încă din timpul lui Mozart, zecile de clopotniţe îşi făceau auzit glasul lor de-a lungul străzilor bordate de casele arogante ale aristocraţilor până la malurile Salzach-ului şi la zidurile puternice ale Alpilor bavarezi. Şi astăzi muzicieni plini de talent încântă trecătorii la colţul străzilor, consolându-i pe cei care n-au mai găsit sau n-au mai putut plăti un bilet la concertele festivalului oficial, „Festspiel”. Salzburgul este oraşul muzicii, aşa cum Cannes este oraşul cinematografului.
Să intrăm în secretele oraşului. O frescă de la Muzeul de Istorie a Naturii aminteşte că, acum 10.000 de ani, un gheţar enorm a sculptat valea râului Salzach, presărată cu stânci. Pe una din stânci, pastorul Rupert cocoţează în secolul al VII-lea prima mănăstire. Acest uriaş zăcământ de sare va da numele oraşului. Fără această mină n-ar fi existat „Flautul fermecat”, spunea Anne Holzner, arheolog. Sarea finanţa Universitatea.
Grădina castelului Mirabell
Un alt secret este legat de citadela Hohensalzburgilor, construită în 1077 şi întărită fără încetare de către prinţi-arhiepiscopi cu o colecţie de lanţuri prevăzute cu cuie, roţi cu lamă şi maşinării de zdrobit corpul, care vorbesc despre gustul epocii de a vedea suferinţa. Construită în secolul al XVII-lea, marea catedrală barocă răsună şi acum de cântece angelice. În vastele apartamente ale Palatului Rezidenţial al principilor-arhiepiscopi cânta la pian Mozart. În fiecare an, de 25 iulie, tot oraşul e în sărbătoare, toată lumea se gândeşte la Mozart, acest geniu pe care n-a ştiut să-l recunoască la vremea lui şi care, fără pic de ingratitudine, îl îmbogăţeşte astăzi.
Ţi se perindă prin faţa ochilor imaginile din „Sunetul muzicii”, filmat aici, cu Julie Andrews şi Christopher Plummer, şi din pelicula lui Milos Forman, „Amadeus”. De-a lungul timpului, renumiţi regizori precum Bob Wilson, Peter Stein, Peter Sellars, Peter Mussbach, Herbert Wernicke, Luca Ronconi, Robert Lepage, Patrice Chéreau au fost oaspeţii acestui important festival.
La Salzburg, de bun-gust este să păstrezi o anumită atitudine, să-ţi menţii eleganţa, rigoarea şi buna dispoziţie reţinută. Turistul care debarcă în jeans şi T-shirt trebuie să-şi cumpere degrabă haine, apoi el trebuie să înveţe să sărute mâna doamnelor, atunci când le salută, cu ochii în ochii lor. Sărutul nu trebuie să fie prea apăsat. Iar când îi salută pe domni, trebuie să-şi apropie călcâiele atunci când le strânge mâna, făcând o uşoară aplecare a corpului. Numai atunci va fi considerat un om de „bon ton”. Există însă în ultimii ani un alt Salzburg, mai viu, mai vesel, mai comic, care, chiar dacă nu este hrănit cu muzică sacră şi clasică, atrage un număr impresionant de turişti.
În faţa sălii de spectacol la Salzburg
Şi în această vară, Salzburgul va fi luat cu asalt atât pentru spectacolele de teatru, cât şi pentru cele de operă. Alături de „Jedermann”, publicul se va putea delecta cu spectacole de la Sofocle şi Racine până la Stefan Zweig şi Wedekind, şi cu noi producţii după Richard Strauss, Gluck şi Gounod. Festivalul a fost deschis de Filarmonica din Viena, cu un grandios „Te Deum”, cu Elina Garanca, la pupitru Daniel Barenboim.
