Nu se ştie de ce, după 1965, responsabilii pentru treburile culturale din Securitate au lăsat să existe o oază de libertate a spiritului critic într-un anume domeniu: critica literară. Au gândit, probabil, că e necesară o astfel de supapă ca să nu apară spiritul critic în domeniul ideologic. Cei care erau tentaţi să respingă marxismul o puteau face, mascat, în lumea elitistă a comentariilor asupra literaturii. În fapt, chiar aşa s-a şi întâmplat: noi n-am avut comentarii critice asupra ideologicului de la bazele regimului politic socialist, cum au avut ungurii, cehii şi polonezii. Ceea ce a fost şi bine, şi rău. A fost bine pentru că am putut conserva exerciţiul libertăţii în spirit. A fost rău pentru că nu am dus acest exerciţiu spre înnoirea societală şi această lipsă de atunci se vede până în ziua de azi, când nu suntem capabili de proiecte de societate (de ţară le spun unii, ca şi cum ar fi vorba de o unire a tuturor românilor).
În lumea criticii literare au funcţionat două fronturi ale libertăţii. Unul era tactic şi era reprezentat de Nicolae Manolescu, Eugen Simion şi comilitonii lor. Acest front a ales să apere autonomia esteticului şi să o contrapună cerinţelor oficiale.
Mult mai pervers şi mai puţin cunoscut azi a fost frontul strategic. Era reprezentat de un erudit autentic al literaturii noastre vechi, un fost puşcăriaş al regimului, Dan Zamfirescu. Recunoscut în valoarea sa de către un ilegalist respectat, George Ivaşcu, fostul puşcăriaş Dan Zamfirescu nu s-a putut mulţumi să lucreze în calitate de „negru” al patronului său politic, ilegalistul. Dan Zamfirescu a căutat să devină colaborator al responsabililor pentru treburile culturale din Securitate. Pentru a parveni la această „mare cinste”, eruditul şi ucenicii săi au elaborat o strategie: să-l ridicăm în slăvi pe Ceauşescu până într-atât încât securiştii să ne ridice în slăvi pe noi şi să adopte doctrina noastră. Ce era această doctrină? Un naţionalism delirant. În cele din urmă, a fost botezat protocronism. Rezulta din doctrina aceasta că românii au fost buricul târgului în toate cele culturale şi că Ceauşescu este sinteza voievozilor cu viziunea independenţei ţării. Terenul pe care au avut succes comilitonii lui Dan Zamfirescu a fost unul ţinut în ascuns de Securitate: antisemitismul. Simptom al semidocţilor, antisemitismul era apogeul cultural al ofiţerilor de Securitate. Dan Zamfirescu nu era atât de incult încât să creadă în ceea ce crezuse Hitler că ar fi adevărat, dar, din poftă personală de putere, a alimentat cu argumente cât mai tari ceea ce puteau şi doreau să creadă securiştii lui Ceauşescu.
Antisemitismul din străfundul naţionalismului cultural protocronist a fost continuat, după 1990, de Corneliu Vadim Tudor, aparent un om cult, dar, în esenţa educaţiei sale, un spirit superficial, cu o bună memorie de tocilar şi cu un mare talent de pamfletar.
Azi asistăm la răsturnarea pe dos a acestui semidoctism românesc. Tineri cu o cultură cu nimic mai rafinată ca a lui Corneliu Vadim Tudor, aflată la piciorul broaştei din balta în care a dat cu băţul eruditul Dan Zamfirescu, semidocţi în toată gloria cuvântului, compun o formaţiune politică nelipsită de elemente delirante: traiul sexual în comun, vinovăţia istorică a proprietăţii… Aceşti indivizi, parveniţi până la „graţiile” guvernării, nu au niciun proiect societal pozitiv pentru ţară.
Este cu adevărat îngrijorător că nici aceia care s-au educat după 1990, aşadar fără sechele culturale comuniste, nu reuşesc să gândească societal. În fapt, acesta este fructul cel mai tipic al deceniilor noastre postcomuniste, în care politicul românesc a lăsat în chip constant impresia că este doar un joc de societate, nu o şcoală despre socialul societal.
Rezistenta prin Cultura era sa ne facem sa Gandim Liber ! Ne plimbam pe Strazi si Gandeam Liber , Observand Lumea , si intr-un Carnetel , Abstractizand Realitatea , dand in viitor , Noi Forme de Arta Abstracta . Muzeul de Arta , era o Insula de Libertate , cand priveam vre-un Tablou al unei Imparatese , sau Picturi , de Pictori Italieni .