„Terase doar cu buletinul”

De la credit doar cu buletinul la bere doar cu buletinul e un pas mic pentru om, dar un pas imens pentru societate care a pornit decis pe calea statului autoritar de facută polițienesc-medicală, scrie Liviu Antonesei pe blogul său. Și un vis, mai degrabă un coșmar în care intrarea în distopie devine deja mai pregnantă. Sînt tot mai preocupat de „relaxările” tembelilor ăstora…

Era o vreme cînd băncile dădeau credite mai mici doar cu buletinul, deci fără alte garanții. Ba chiar și unele mari magazine vindeau în rate în acest sistem. Se pare că n-a fost o idee prea bună, începuse să le pască falimentul, așa că au renunțat. Acum, Minte Oblică, după ce a strigat tare că se deschid terasele, a venit imediat și cu bemolii. Se deschid ele, dar cînd vezi condițiile, îți dai seama că nici terasele nu au șanse mai mari decît băncile și magazinele evocate la început, chiar dacă din același motiv, buletinul. Sigur, în prima situația, era vorba despre o dovadă de mare liberalism, de încredere nețărmurită în om etc, pe cînd în situația de față probele sînt pe dos, ele dovedesc intrarea statului polițienesc-medical în spațiul privat, al petrecerii timpului liber al cetățeanului. In al doilea rînd, prevederile edictului acestui încuiat par desprinse din 1984 de Orwell, cum observa un amic într-un mail. Vrei la terasă? Nici o problemă, dar mai întîi suni acolo, să vezi dacă au loc să te primească, apoi, dacă te primesc, nu uita buletinul acasă, pentru că acolo, înainte de bere, suc, cafea, mititei, prăjituri, te așteaptă un registru în care chelnerul, șeful de local, dacă ești destul de important, chiar patronul, îți vor trece numele și prenumele, adresa de domiciliu și ora servirii. E binișor, dar Minte Oblică ar mai fi putut să adauge niște rubrici: ce a servit clientul, dacă părea binedispus sau înjura guvernul ăsta de cretini, dacă bănuia că fi fost la curve înainte de terasă sau urma să se ducă după aceea, așa, cu oleacă de curaj la purtător.

Cunosc cîțiva patroni de terase. I-am întrebat ce părere au. În opinia lor, îi paște falimentul – cu clienții răriți la doi metri unul de altul, cu toate rezervările, cu scandalurile inevitabile cînd clienții vor fi supuși interogatoriului… Unii mi-au spus că pot falimenta și fără cheltuieli suplimentare și că ar fi culmea să muncească în vederea unui faliment previzibil. Vorba unuia dintre ei, asta nu e deschiderea teraselor, e închiderea lor cu încetinitorul! Sînt de acord cu el și am impresia că politrucii n-au folosit greșit, ci premeditat formula distanțare socială în loc de distanțare fizică. Am tot mai mult senzația că urmăresc destrămarea țesutului social, atomizarea societății. Ne condiționează să uităm cum este să-ți petreci morții la cimitir împreună cu familia și prietenii, cum e să te simți bine cu aceiași la petreceri, cum e să intri cu niște prieteni întîlniți întîmplător la o cafea, o bere, o discuție. Timp în care, că de aia sînt superpuși, ei o țin în chefuri pe la guvern, prin vilele de protocol, ba chiar și în sediile de poliție! Mă tot gîndesc și nu reușesc să-mi dau seama dacă ăștia sînt chiar așa de cretini cum par sau doar ne iau pe noi de tîmpiți!

În ce mă privește, nu mi se întâmplă nimic altceva decît lungirea listei locurilor inaccesibile, ba din cauza termoscanării, ba din cauza buletinizării. Sînt curios ce alte tîmpenii le vor mai trece prin mințile lor rarefiate…

Viață în noua societate

În visul din care m-am trezit, virusul nu mai exista, altfel n-aș fi văzut grupuri de oameni nemascați, fără mănuși și stînd sau mergînd la distanțe destul de mici unii de alții. Dar eram cu siguranță în altă societate, ce rămăsese cu o mulțime de sechele de pe urma pandemiei. La început, cineva de la Inspectorat, n-aș putea spune în ce fel, mi-a adus pe ascuns cîteva copii după articole scrise despre mine în străinătate, așa am aflat că sînt un autor interzis. Erau trei articole, apărute în Olanda, Germania și Anglia. Am întrebat de Franța și mi-a răspuns că Franța e ca noi. Păream să înțeleg despre ce este vorba. Păream și să știu că nu mai am acces la internet, deși internetul mai exista, ce-mi adusese omul, pe care nu l-am recunoscut ca pe cineva din viața de acum, erau printuri după edițiile online ale unor ziare. Înțelegeam cele trei limbi, deși în viața de aici mă descurc cumva numai cu engleza. El a plecat pe furiș, iar eu am organizat o conferință de presă cu ajutorul cuiva din rezistență. Sau el îmi spusese despre întîlnirea cu presa. Deci exista o rezistență.

Am ieșit din bloc și primul lucru pe care l-am văzut a fost holograma cu triplul chip al conducerii – se învîrtea încet și i-am văzut apărînd pe Ficus, Pînză de Corabie și Minte Oblică, păream să știu că Lucovid ieșise din joc. Dar holograme din astea aveam să văd cu duiumul în drumul meu. Am intrat la un centru de multiplicare după ce am stat la o coadă. Cînd am ajuns, băiatul de acolo, pe care l-am recunoscut din viața reală, m-a întrebat dacă am înnebunit, înțeleg că uitasem că nu am voie să frecventez astfel de locuri. M-a băgat într-o magazie din spate, a deschis o ușă mascată cu un dulap și a intrat acolo. A revenit după cîteva minute cu un tub metalic în care erau băgate sul printurile mele, dar trecute pe hîrtie extrem de subțire, a adăugat douăzeci de microcipuri, mi le-a numărat, cu copiile electronice ale acestora. Mi-a arătat unde e toaleta și m-a trimis acolo. Am procedat ca Papillon, cu mai multă ușurință decît credeam, deși nu mai făcusem niciodată asta. M-a scos pe ușa din spate și mi-a spus cum să ajung la locul evenimentului. Am mers cîteva străzi și am ajuns în centru, am întîlnit grupuri de oameni ce mi se păreau cumva sedați și pompolițieni, echipați ca într-o ecranizare după celebrul roman al lui Ray Bradbury. Din spatele ușii la intrarea în blocul Tarom, un bărbat vîrstnic mi-a făcut semn. A deschis ușa, am intrat repede și m-a condus la subsolul gîndit pe vremea lui Ceaușescu drept adăpost antiatomic. Într-o cămăruță, am scos tubul, l-am spălat la o chiuvetă, am scos din el printurile și microcipurile și cu ele în buzunar am pătruns pe o ușă metalică într-o încăpere mare, amenajată cumva ca loc pentru conferințe de presă. S-au ridicat de pe scaune, aplaudîndu-mă cîteva zeci de persoane. Purtau ecusoane din care mi-am dat seama că sînt jurnaliști străini, dar nu m-am mirat, păream să știu că nu mai există o presă aborigenă. Am împărțit repede microcipurile, iar jurnaliștii au expediat informații prin smarturi. Am susținut o mică declarație în limba engleză, pe care o vorbeam ca niciodată în viața de aici și au început întrebările. În mod surprinzător, a treia întrebare mi-a fost pusă de Laura Codruța Kovessi care, după ecuson, reprezenta Uniunea Presei Libere Francofone. Nu mai știu ce m-a întrebat, dar cînd începusem să răspund, s-a auzit puternice izbiri de berbec în ușa metalică, aceasta a cedat și au năvălit zeci de pompolițieni agitînd bastoane de electrocutare. M-am trezit, în vreme ce participanții se retrăgeau spre peretele opus. Cînd am deschis destul de zăpăcit ochii mă gîndeam că măcar trimiseseră ce apucasem să declar și să discutăm…

Nu cred că trebuie să încerc să descifrez, să interpretez visul, poate mai degrabă coșmarul, mi se pare suficient de clar, de coerent și de transparent. Sar în ochi dominantele obsesive ale mele de acum, neliniștile cuiva care trăiește un început de societate polițienească. Un singur mister mi se pare de nepătruns, ce căuta Luluța printre jurnaliști? Un fel de „ce căuta neamțul în Bulgaria”?