UE are de ales între război și pace și între SUA și China (1)

Distincția între puterile „hard” (războinice) și puterile „soft” (pacifiste) a fost făcută de ceva vreme. UE era cândva mândră de a fi o putere soft și nu pierdea nici un prilej pentru ca, mai ritos sau mai aluziv, să evidențieze diferența dintre acest tip de putere, pe care și-l asuma ca identitate proprie, de care era mândră și căreia îi prezicea un mare viitor în ordinea lumii, și SUA sau Rusia, definite ca puteri „hard”, de la un moment dat ambele decadente. Atuurile puterii „soft” îi permiteau UE să se proiecteze ca super jucător global emergent, alături de cealaltă superputere globală soft emergentă, China. Atunci când superputerile hard decadente ar fi ajuns, prin recul, la echilibru și ar fi reușit să oprească declinul, ele ar fi putut intra într-un sistem mondial multipolar, ca elemente de ajustare a echilibrului global având în centrul său tandemul euro-chinez. Puterile „hard” ar fi apărat ordinea globală cu instrumentele războiului; cele „soft” ar fi făcut-o cu cele ale păcii. Acesta era modelul ordinii pe care o dorea și la edificarea căruia era dispusă să pună umărul România, în anii 1990, când pornise, într-o atmosferă de entuziasm național (să nu uităm asta), pe drumul asocierii la NATO și al aderării la UE. Astăzi toată această concepție este răsturnată, fără a fi lăsat locul unei viziuni coerente și realiste noi.

MARTE ȘI VENUS, SUA ȘI UE

Într-una dintre lucrările sale ajunsă celebră, intitulată „Putere și Slăbiciune”, politologul neoconservator american Robert Kagan (soțul nu mai puțin celebrei Victoria Nuland, asistent și adjunct al Secretarului de Stat al SUA, autorul moral al loviturii de stat de la Kiev din 2014) susținea metaforic că americanii sunt descendenți ai lui Marte, zeul războiului la romani, în timp ce europenii sunt descendenții lui Venus, zeița iubirii.

„Noi, americanii, dezvolta Kagan, trăim într-o lume hobbesiană, o lume condusă prin folosirea forței, în timp ce voi, europenii, trăiți (sau pretindeți că trăiți) într-o lume kantiană, condusă de drept şi instituții. Astfel, în timp ce voi, europenii, faceți tot posibilul pentru a scăpa de putere şi de forță, noi, americanii utilizăm ambele instrumente pentru a modela lumea după chipul şi asemănarea noastră.”

Iată diferența dintre „puterea hard” și „puterea soft”. Ea constă în metodă, iar nu în scop. Scopul este același: pacea. Pacea este o ordine păstrată după anumite reguli și caracterizată prin ele. Neoconservatorii au crezut că pacea universală se instalează atunci când întreaga lume se organizează adoptând modelul de organizare a Americii, scop în care intervenția puterii americane în alte state pentru a se proceda manu militari la schimbarea regimului lor politic este justificată. SUA, „puterea hard” în general, este războinică nu pentru că iubește războiul, ci pentru că vede în război, mai exact în puterea militară, singura soluție pentru găsirea păcii. Pentru americani pacea se află numai în vârful sabiei. Cu sabia se scriu regulile ordinii internaționale.

Filosoful englez Thomas Hobbs este cel care descria lumea ca „un război al tuturor împotriva tuturor”. În acest sens, Robert Kagan, fiind de acord cu Hobbs, aprecia că, întrucât toți jucătorii de pe scena lumii folosesc forța pentru a-și impune modelul propriu de organizare a societății, SUA trebuie să își întărească necontenit puterea armată și să recurgă la ea neîncetat, în cadrul unui război permanent, purtat în toate direcțiile, astfel încât, ca putere mondială supremă, să poată păstra… pacea; adică „ordinea internațională bazată pe reguli”… americane. Pacea armată, comerțul liber (la care acum renunță administrația Trump) și drepturile individuale, ar fi cei trei piloni pe care se ridică „Lumea construită de America” (titlul unei alte cărți a aceluiași Kagan) și pe care America o păzește în calitate de jandarm mondial. Fără America această ordine, adică această pace s-ar prăbuși într-un haos războinic global.

Prin contrast, ordinea vest europeană (moștenită, cel puțin teoretic și declarativ, de UE) care a urmat celor două războaie mondiale, născută nu numai din amintirea acestora, amintire generatoare a fricii de război și de foame, ci și sub imperiul amenințărilor Războiului rece, este, era, a fost, ar fi vrut să fie una consensuală (adică una definită de reguli negociate și unanim acceptate), păzită de instituții (internaționale și transnaționale) și de interesul comun (reprezentat de posibilitatea unei dezvoltări prin efort comun mai amplă și mai durabilă decât cea a uneia separate, obținută în condițiile concursului dintre națiuni). Dacă America s-a născut din Marte, adică din victoria militară care i-a permis cucerirea unui pământ promis de sine sieși, unde a ridicat Noul Ierusalim, potrivit cu Tablele propriilor legi, predicate apoi cu sabia (sic!) tuturor popoarelor lumii, Europa politică (UE), contrar celor susținute de Robert Kagan, nu s-a născut, însă, din Venus, adică s-a născut nu din iubire, ci din frică; iar zeul fricii nu există. Ceea ce ulterior a pretins a fi o uniune de valori, mai întâi a fost o uniune de frici; frici care au făcut ca inacceptabilul (exercitarea în comun a suveranității, renunțarea la concursul între națiuni, abandonarea monedei naționale, ridicarea barierelor vamale, abolirea controlului polițienesc la trecerea frontierelor naționale și excluderea războiului ca mijloc de soluționare a conflictelor internaționale) să devină inevitabil. Abia, după aceea, cu timpul, realitatea fricii a fost înlocuită cu iluzia iubirii.

Prin urmare, UE, spre deosebire de SUA, nu este de obârșie divină. De aceea, viziunea UE despre sine nu este (nu era) una mesianică; mesianismul a fost marca dictaturilor europene care au adus atâtea lacrimi, sânge și suferință europenilor încât aceștia s-au smerit acceptând să trăiască împreună, toți diferiți dar toți egali, și toți liberi dar solidari. Iată un motiv pentru care, ca „putere soft”, respectiv ca putere bazată pe productivitate și creativitate tehnico-științifică, pe coeziune economică, socială și teritorială, pe libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, pe dezvoltare multivectorială și pe generozitatea ajutorului umanitar / pentru dezvoltare acordat terților, Europa, spațiu al libertății, securității și justiției, dacă nu a renunțat la înarmare, a lăsat înarmarea pe un loc secundar, ca argument subsidiar de ultim recurs, și, totodată, a acceptat ideea unei ordini multipolare, în care ea ar fi urmat să fie unus inter pares (unul dintre egali).

Cel puțin așa a arătat „proiectul european” de la conceperea sa și până de curând. Un nivel egal al libertăților individuale și al dezvoltării materiale a reprezentat rețeta europeană a păcii, conturând o ordine liberală și egalitară, inspirată de modelul francez. Menținerea acestei parități într-o lume dinamică a fost menirea unor instituții politice comune transnaționale, care, atunci când egalitatea a fost imposibil de atins, au intervenit cu autoritatea lor, potrivit concepției tradiționale germane, autoritară și inegalitară, pentru a permite inegalilor o viață la fel de decentă. Era o abordare în opoziție cu mesianismul american, regăsit în discursul unei elite politice cu comportamentul unei preoțimi seculare, care împarte lumea în salvați și damnați, precum și diferită de mentalitatea inegalitară și liberală de tip anglo-american.

Maximei „si vis pacem para bellum” (dacă vrei pacea, pregătește-te de război), preluată de americani de la romani, Europa politică i-a opus maxima „si vis pacem para pacem” (dacă vrei pacea pregătește-te de pace). Nu de putere s-au speriat europenii, ci de puterea militară; și nici de aceasta nu s-au ferit, ci de supremația ei. Până nu de mult…

OBOSEALA AMERICANĂ…

Întâietatea puterii militare, putere tot mai mare, în termeni absoluți și relativi, a adus Americii două vulnerabilități majore: decadența bunăstării și șovinismul bunăstării.

O bunăstare dependentă din ce în ce mai mult de puterea militară limitează, pe termen lung, interesul pentru rațiunea strategică, făcând loc aproape exclusiv rațiunii tactice. Dacă puterea brută, fizică, armată rezolvă orice, la ce bun să mai cauți soluții sofisticate și căi către țintă care să evite confruntarea militară?! Dacă tot poți câștiga orice bătălie, de ce să eviți bătaia?!

Problema este că tot ceea ce se impune prin forță, adică prin mijloace neorganice, nenaturale, nu se poate auto-susține și de aceea nu durează decât atât timp cât forța sub imperiul căreia o anumită ordine s-a născut, rămâne suficientă pentru a o feri de contestatarii ei, de doritorii revanșei sau de disperații înfrângerii. Aceasta în timp ce bunăstarea are dezavantajul de a-l lenevi pe beneficiarul ei. Cel ce a obținut bunăstarea prin luptă, dar mai ales urmașii săi, de la un moment dat nu mai sunt dispuși să lupte pentru apărarea bunăstării, ea apărându-le ca un dat natural și etern. Nu numai că gândirea se lenevește, nu doar că discernământul se atrofiază, dar și gustul confruntării directe, precum și cel al asumării riscului dispar.

Confortul oferit de puterea brută face tot mai de neacceptat disconfortul concursului de putere. De aceea, după victoria eclatantă în cel de al Doilea Război Mondial, urmată de abandonul URSS prin care s-a pus capăt (cel puțin în aparență) Războiului rece, SUA a dorit să se implice tot mai puțin sau, poate mai exact, tot mai puțin decisiv în războaiele cu alte puteri, preferând, atunci când gustul său originar pentru soluția războinică i-a indicat că ar fi necesar, să lupte prin interpuși sau în fruntea unor așa numite „coaliții de voluntari”. Această relativizare a rolului puterii armate în soluționarea problemelor globale, poate fi privită și ca o „europenizare” a concepției politice americane, ea fiind responsabilă pentru eșecurile din Coreea de Sud, Vietnam, Somalia, Irak, Afganistan, Libia, Yemen, Siria etc.

Războiul cu Rusia, purtat prin interpuși în Ucraina, este un ultim și extrem de relevant exemplu. Pe de o parte, SUA a dorit să se lupte cu Rusia prin intermediul ucrainenilor, a căror dorință de emancipare națională a fost instrumentată în așa fel încât să provoace o intervenție armată a Moscovei. Washingtonul nu a oferit Kievului nici neutralitatea nici alianța (calitatea de membru al NATO), ci ceva între o neutralitate de formă și o alianță de fapt, care a făcut ca armata ucraineană să fie suficient de puternică spre a fi luată în considerare ca o amenințare la adresa securității Rusiei, dar și suficient de slabă pentru a nu putea aduce Rusia în pragul unei înfrângeri de natură a o determina să oficializeze conflictul armat cu SUA, impunând acesteia un război total, la limită nuclear. În același timp, SUA (și aliații săi) a furnizat atâtea arme Ucrainei cât a fost necesar pentru a nu ajunge la o capitulare necondiționată, dar nu și de ajuns încât să poată termina războiul, dacă nu printr-o victorie, măcar fără pierderi majore. Americanii au arătat cu nu sunt doar copiii lui Marte, ci și nepoții lui Venus; o Venus ajunsă la vârsta pensiei.

Asta dacă omitem a observa că ei se comportă și ca buni nepoți ai lui Mercur (zeul comerțului), sub egida căruia au fost loviți de șovinismul bunăstării. Generozitatea americană care a caracterizat Planul Marshall a dispărut. Desigur, și acea generozitate tot o formă de egoism imperial a fost, dar, cel puțin, era un egoism inteligent.

Supremația puterii la nivel global de care s-a bucurat SUA în a doua parte a secolului XX și la începutul secolului XXI, respectiv timp de aproximativ optzeci de ani, a cultivat în ea narcisismul, egocentrismul și egoismul, rupând-o de realitate, atrofiindu-i empatia și răpindu-i capacitatea de coagula alianțe viabile întemeiate pe solidaritatea intereselor. Cu cât a fost mai mult captată de dorința de a-și impune interesele trecând peste realitatea aspirațiilor concurente, cu atât SUA a rămas mai singură; și cu cât a rămas mai singură, în timp ce nu a mai dorit să își asume riscul recursului absolut la puterea sa armată, ea a devenit tot mai slabă în ceea ce privește capacitatea de a calibra ordinea mondială după chipul și concepția sa. Slăbiciunea Americii nu se exprimă în pierderea superiorității militare sau a capacității de a câștiga războaie, ci în incapacitatea de a câștiga pacea, adică de a mai stabili ordinea lumii.

… ȘI DEZILUZIA EUROPEANĂ

Din păcate, această „europenizare” a Americii coincide cu „americanizarea” Europei (a Europei politice / UE). Frica din care s-a născut Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului, mama Comunităților europene și bunica UE, are și ea proprietatea de a fi sursă de inspirație numai pentru generația în inima și în mintea căreia a fost sădită cu sabia. Generațiile următoare iau și ele pacea, precum și bunăstarea adusă de aceasta, ca pe un câștig definitiv și ca pe un dat automat. De aceea, atunci când, din diverse motive, ordinea europeană a intrat în criză, liderii UE (inclusiv cei ai statelor membre), produse submediocre ale unei democrații naționale și transfrontaliere tot în criză, au ajuns la concluzia că forma optimă pentru exportul problemelor pe care nu știi cum să le rezolvi este războiul.

Cu această ocazie au constatat, pe de o parte, că în dorința de a duce războaie conforme cu interesele lor strategice, diferite de cele ale americanilor, europenii sunt ținuți în loc de legătura transatlantică, iar pe de altă parte, că atunci când SUA le lasă o lesă strategică lungă, ei nu au capacitatea tehnică, adică puterea armată reală pentru a-și atinge țintele. De aici și atitudinea schizofrenă constând în a cere autonomia strategică față de SUA, cea care ține Europa sub ocupație de la victoria asupra Germaniei din 1945 (până în 1990 la paritate cu URSS, iar apoi singură), precum și plecarea acasă a americanilor, în același timp cu calificarea intenției americanilor de a se retrage din Europa drept act de „trădare” a aliaților europeni și cu solicitarea ca armata SUA să rămână pe loc: „plecați, dar nu ne lăsați!”. Pare-se că liderii statelor membre ale UE ar dori să aibă o politică europeană de apărare proprie, distinctă de cea americană, pe care să o pună în aplicare cu forțele americane; ceea ce America nu poate accepta.

A plăti și americanilor să stea și industriei de apărare europene (ceea ce include și cercetarea europeană în domeniul tehnologiei militare) să doteze pentru luptă armatele naționale sau / și armata comună europeană este o imposibilitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât economia (inclusiv cercetarea și progresul tehnologic) și finanțele UE sunt la pământ după criza economico-financiară din 2008, pandemia Covid 19 din 2020-2021 și războiul ucrainean din 2022 până la zi, toate urmând unei lungi perioade de creștere economică negativă.

În același timp, europenii nu doresc ca americanii să facă o pace separată cu Rusia pentru a pune capăt războiului ucrainean, dar nici nu acceptă să se retragă din războiul cu Rusia, înainte de a ajunge la o pace negociată cu SUA având ca obiect încetarea ocupației americane a Europei și garanțiile americane pentru arhitectura de securitate europeană de după retragerea americană.

Așadar, europenii nu se mai tem de politica puterii și de folosirea forței, pierzându-și încrederea în capacitatea consensului, a dreptului și a instituțiilor internaționale de a menține ordinea lumii, în timp ce americanii, sufocați de costurile aferente rolului de jandarm mondial, caută să recurgă la arma stimulentelor comerciale și fiscale, la pârghia taxelor vamale, la diplomație, la negocierile politice, la standarde și proceduri legale, chiar dacă încă sunt tentați să le aplice conjunctural, de la caz la caz.

În timp ce Marte a obosit, Venus a adormit. În timp ce, deziluzionați de performanțele politice ale iubirii, europenii cred că trebuie să intre în război pentru a apăra modul lor de viață impunându-l dincolo de hotarul civilizației lor, americanii caută a supraviețui declinului ireversibil al puterii lor încercând să saboteze orice proiect alternativ de ordine globală, sub cuvânt că promovează ei înșiși reguli noi (globalismul neomarxist) care, sub aparența de a schimba totul, să nu schimbe nimic (să păstreze unicitatea imperială). Marte și Venus, după ce s-au acuzat reciproc de incompatibilitate conceptuală și de a fi fiecare o amenințare la adresa securității celuilalt (au făcut-o explicit Președintele Holland și cancelarul Merkel, respectiv Președintele Obama), se mișcă acum pe direcții convergente, dar punctul lor de întâlnire (acolo unde forța obosită se unește cu arbitrariul standardelor variabile) este catastrofa civilizației occidentale.

POSEIDON ȘI ATENA

Ca și altădată, Europa (UE) are de ales, nu între Marte și Venus, ci între Poseidon și Atena.

Mitologia greacă povestește concursul dintre Poseidon, zeul mărilor, furtunilor și cutremurelor, și Atena, zeița înțelepciunii, meșteșugurilor și războiului, pentru a obține tutela grecilor din Attica. Ca să fie ales de aceștia ca zeu tutelar, cel dintâi le-a dăruit un cal, iar cea din urmă, un măslin. Calul era deosebit de prețios în luptă, dar Atena l-a îmblânzit și l-a făcut inofensiv. Măslinul avea proprietatea de a face umbra la care cei osteniți se puteau odihni în pace și mai ales, oferea prin fructele sale, hrană, medicament și combustibilul necesar în ceremoniile religioase, uleiul de măsline putându-se folosi atât în alimentație, cât și ca pansament, precum și pentru întreținerea focului în templele închinate zeilor. Grecii, au ales măslinul. Astfel, zeița Atena a devenit protectoarea oficială a acelui oraș-stat care îi poartă numele și astăzi și care este inventatorul democrației, precum și loc de origine al unei mari culturi.

Este interesant de observat că Atena a fost în același timp zeița înțelepciunii și a războiului, în timp ce darul ei, măslinul, a devenit simbolul păcii. Ideea este că a fi înțelept nu înseamnă a fi slab și a iubi pacea nu înseamnă să renunți la putere, în toate formele ei; deci, inclusiv cea militară. Atena nu este Afrodita (Venus în mitologia romană), dar nu este nici Ares (Marte, la romani). Ea este, în sinteză, zeița forței pacifice, a puterii înțelepte, care caută pacea cu arma, dacă este indispensabil, după ce încearcă să o dobândească mintea, dacă este posibil. Iată modelul pe care UE trebuie să îl urmeze.

În prezent, UE se află la o mare răscruce. Aceasta este punctul de întâlnire dintre ordinea globală unipolară epuizată, pax americana, și ordinea globală multipolară emergentă, pax asiatica sau pax sinica, dar și cel în care Europa politică trebuie să opteze pentru identitatea sa culturală și geopolitică. Dacă omenirea părăsește ordinea americană, în cadrul căreia UE a adoptat statutul de „putere soft” cvasi absolută, și trece într-o nouă ordine în centrul căreia se află China, ridicată la statutul de superactor global tot ca „putere soft”, este, oare, potrivit ca UE să opteze pentru a deveni o „putere hard”, asemenea Rusiei și SUA, sau este suficient să aspire a fi o „putere soft cu dinți”?

De această alegere depinde și politica alianțelor sale. Rămâne UE sub umbrela de securitate americană și la remorca strategiei americane? Trece UE în tabăra rusă, dacă SUA decide să se retragă din Europa, ori, cel puțin își reduce prezența aici direct proporțional cu creșterea interesului său pentru alte regiuni ale lumii? Alege UE asocierea strategică cu China, renunțând la ideologizarea stupidă și ipocrită a relațiilor internaționale, pentru a intra într-un sistem de garantare a păcii prin echilibrul puterilor la nivel global?

Ca să fie lucrurile clare, să menționăm că NATO nu este o „putere hard”. Ea nu este nici măcar o putere în sine, ci o asociere de „puteri hard” dominată de manieră absolută de SUA, singura dintre ele care are statutul de super-putere la nivel global. Atât la naștere, cât și în prezent, NATO a fost o alianță cu caracter regional (euro-atlantică), dorința unora dintre membrii săi de a o transforma într-un actor global, fără ca aceasta să însemne integrarea într-un pact defensiv global (acord adunând toate puterile relevante din lume gata să colaboreze pentru prevenirea și/sau stingerea focarelor de criză locale și regionale), ar însemna condamnarea membrilor UE la rolul de factor de ajustare proamerican a raporturilor de putere între SUA, ca imperiu decadent, și rivalii săi strategici revitalizați sau emergenți.

Într-o convorbire purtată cu ministrul de externe chinez, Qian Qichen, la Beijing, în vara anului 1999, acesta mi-a vorbit de dilemele Chinei și de cele două curente de gândire care se ciocnesc în zona planificării strategice chineze. Unul dintre ele era favorabil evoluției națiunii chineze către poziția de mare putere economică, relevantă pe plan global. Abia după ce problema dezvoltării economice era rezolvată, s-ar fi pus problema componentei militare a puterii chineze. Alt curent de gândire pleda pentru a face din China în primul rând o putere militară, aceasta urmând a trage, cândva, după sine și dezvoltarea economică, grație căreia s-ar fi putut rezolva și problemele sociale restante.

Era la puțină vreme după ce NATO bombardase („din greșeală”) ambasada Chinei la Belgrad și interlocutorul meu aprecia că nefericitul eveniment făcea parte din strategia actorilor euro-atlantici care voiau să dea argumente curentului pro-militarist chinez. Dacă va fi împinsă pe calea militarizării, adică dacă va fi determinată să își asume identitatea de „putere hard”, China nu va putea să fie vreodată un actor cu suficientă influență globală încât să determine adoptarea unei ordini mondiale de natură a-i reflecta valorile și a-i garanta securitatea – era convins domnul Qian Qichen. China nu ambiționa să domine lumea, dar nu voia nici să fie dominată de o lume străină ei. Pentru asta, singura cale de urmat era cea a construcției ei ca „putere soft”. O putere aptă a-și promova agenda prin mijloace economice, iar nu prin mijloace militare. Aceasta chiar dacă întărirea armatei naționale nu putea fi neglijată. Se descria astfel o viziune chineză, înrădăcinată în vechile tradiții confucianiste, dezvoltată și promovată în epoca modernă de un întreg șir de președinți ai Chinei, incluzându-l pe Președintele Xi Jinping.

Raționamentul se potrivește perfect și pentru UE. Desigur că orice politică își are ca ultim recurs argumentul militar. Piața internă europeană trebuie apărată, la nevoie, și cu armata. În măsura în care statele membre ale UE au delegat exercițiul anumitor atribute ale suveranității lor unor instituții transnaționale, în vederea gestionării în comun a intereselor lor comune, este limpede că apărarea respectivelor interese prin apărarea politicilor comune promovate de acele instituții nu poate exclude dimensiunea militară. Nu poți menține libera circulație în cadrul UE fără să determini frontierele UE, iar dacă acestea constituie linii de demarcație între statele europene membre și restul lumii, este clar că ele trebuie apărate inclusiv prin recurgere la forța armată. Dacă membrii UE își coordonează politicile externe în cadrul unei politici externe europene comune, este de neimaginat că promovarea agendei lor politice integrate se poate dispensa de aportul politicii de apărare comune.

Asta nu înseamnă, însă, o armată europeană (așa cum dorește Președintele Macron, cu gândul la faptul că Franța, ca putere nucleară, se va așeza în fruntea ei), ci o politică de apărare europeană comună; și nu înseamnă nici pregătirea pentru a câștiga războaie (eventual provocate de comportamentul UE), ci pentru a evita războaie, descurajându-i pe cei care ar dori să își soluționeze disputele cu membrii UE pe cale militară.

(Va urma)