Să ne ținem aproape de seniori. Să ne învățam copiii ce e libertatea. Să îi facem să înțeleagă că nu sunt din plastilină remodelabilă, ci din carne, oase și suflet. Să le marcăm amintiri, să îi ancorăm cu iubire, ca să nu fie ținte în bătaia puștii colectorilor de emoții și de fracțiuni ale sufletelor. Noi, copiii de dinaintea erei noastre, am evitat mereu derivele mulțumită acestor ingrediente și elefantului românesc care sălășluiește în noi.
Să rămânem „tăcuți” din punct de vedere digital cât mai multă vreme și senini, ocazie cu care o să-i lipsim de conținut și de munți de bani pe cenzorii totalitari și pe remodelatorul satanic al minții și sufletului omului. Să lăsăm caracterele ne-jucătoare (non-playable characters), golemii și oamenii de tinichea ai nou-normalismului fără obiectul urii lor perpetue, libertatea. Să ne-o luăm înapoi.
Să reflectăm cu calm la semnificația victoriei spirituale asupra morții, Învierea urmată de Înălțare – și vom vedea cât de măruntă este lucrarea satanică a ultra-bogaților butaforiei digitale, care încearcă să își cumpere amortalitatea pe Pământ, cu munții lor de bani și cu ajutorul bechemotului tehnologic creat prin furtul datelor noastre cu caracter personal. Să ne luăm înapoi ceea ce acești pirați ai internetului ne-au furat, bucățelele de suflet, emoțiile, istoria, idealurile, egalitatea de șanse.
Să contemplăm din nou creștinismul, pentru a putea înțelege că cel ce i se supune doar lui Dumnezeu, este liber față de stăpânii efemeri ai Pământului și față de toți ceilalți oameni, și că noi toți suntem datori cu o moarte, dar puțini suntem capabili de mântuire – dacă nu uităm niciodată ce înseamnă libertatea. Să comparăm abisul de dincolo de lumină (Tehom), de care se tem chiar și demonii, abis pe care ni-l pregătesc progresiștii ultra-miliardari sub numele de transhumanism, cu lumina blândă a trăirii în sânul familiei, la adăpostul neamului. Să ne reamintim esența divină a solidarității sufletești – euharistia și adevăratul țel al existenței noastre pe Pământ, înflorirea și binecuvântarea condiției umane – eudaimonia.
Să fim caractere jucătoare ale condiției umane, cu limitele și condiționările sale, și nu simple profile informatice sau avataruri de plastilină remodelabile. Să fim după chipul și asemănarea Lui, și nu după modelele lor, simulate pe calculator.
Să stăm în lumină, să fim ca niște candele în noapte, și nu ne vom pierde libertatea. Și nici sufletul.
Vasile Marcus, bună întrebare. Cetățeanul, omul, individul în carne și oase, în sau prin sine, nu mai reprezintă în ziua de azi, aceeași entitate vie, demnă de apărat și susținut care era în urmă cu câteva zeci de ani. Începând cu familia și terminând cu organizațiile de toate felurile, organele administrative, instituțiile, statul, suprastatul etc, „chemate să apere individul,” toate au ajuns să se apere pe ele însele, înaintea oricui și înainte de orice. Chiar dacă sunt formate din oameni sau indivizi, ele au statute funcționale proprii, ce prin reprezentanții lor, de regulă foarte mulți, acționează asemeni unor indivizi cu drepturi, obligații și îndatoriri identice individului însuși. Toate acestea sunt mai puternice decât orice individ, supraviețuind perpetuu, spre deosebire de individ. La fel se întâmplă și în zona organizării economice. Toate competițiile sunt și se dau în principal între acestea. Individul în sine, poate fi ignorat, neglijat, înlocuit ca orice piesă uzată, nebăgat în seamă pină acolo, încât, existent sau inexistent, la nivelul unor asemenea entități, poate deveni cam unul și același lucru sau cel puțin irelevant. Poporul, la rândul lui, a devenit un termen abstract. „Ce sau cine o mai fi și ăsta?”
„Lupta nu se mai dă împotriva sângelui și a cărnii, (adică a individului viu și viabil ) ci a domniilor și stăpâniilor acestui veac. ”
David #Goliat! Câte un David mai obrăznicuț îl mai ciupește de călcâi pe vreun Goliat mereu morocănos care mai apoi te cheamă la luptă. Unde? În sala de judecată. A cui sală? A unui Goliat și mai mare. Numai încearcă, și vezi ce se întâmplă. Ne mai facem iluzia că l-am putea doborî? Poate exagerez, poate așa a fost dintotdeauna dar nu am observat, poate așa este drept și totuși echilibrul s-a rupt undeva. Cam asta am vrut să spun.