„Unde era casa noastră a rămas spațiu liber. Îmi vine să caut acolo în pământ. Am rămas cu o durere foarte mare” – Delia Grigore

Delia Grigore rămâne una dintre vocile academice importante ale studiilor rome din România, iar intervențiile ei au un caracter puternic normativ și militant: cultura romani este gândită nu doar ca obiect de cercetare, ci ca spațiu de recuperare identitară și reparație simbolică. Uneori, această poziționare produce tensiune între perspectiva academică și realitatea nuanțată a experiențelor individuale, dar tocmai această tensiune deschide dialogul.

În acest cadru, interviul a avut loc ca o prelungire a unei discuții mai ample despre memorie, identitate și reprezentare.

Cotidianul: Cum erați ca fetiță? Ce amintiri din copilărie v-au marcat cel mai mult?

La vârsta mea de 54 de ani, nu mai știu dacă mai am multe amintiri din copilărie; eu sunt născută în Galați. Eram prea mică pentru a-mi aminti Galațiul de atunci; mi-l aduc aminte mai târziu, când l-am vizitat. Am venit la vârsta de 4 ani în București și mi-am petrecut copilăria aici. Apropo de amintirile din copilărie, ele sunt totuși legate de București, din cartierul Dudești, de pe Splaiul Unirii — un cartier cu mulți romi. Și noi, și alți romi, venisem din provincie aici pentru o viață mai bună; căutam servicii mai bune.

Noi am cumpărat casa în ’76 de la un evreu. M-a marcat nu o amintire directă, căci eram prea mică, ci ceea ce îmi povestea mama: acest domn evreu era în doliu, îi murise soția și se pregătea să plece în Israel. M-a marcat faptul că ei țineau doliul stând pe o pernă, fără a vorbi nimic timp de trei zile. Este vorba despre expresia „a-ți pune cenușă în cap” — de aici vine — pentru că își punea praf din acela peste cap și se tot ruga în minte. Nu mânca și nu bea nimic timp de trei zile. Ăsta era doliul tradițional al evreilor ortodocși; apoi, a plecat la copii, în Israel. În anii ’70 chiar asta se întâmpla: evreii erau îndemnați să plece, iar statul comunist avea momentele sale de rasism. Noi atunci am cumpărat casa; el a vândut-o la un preț destul de bun pentru noi. Era o căsuță, o casă la curte, acolo în acel cartier.

M-a marcat copilăria în cartier, alături de noi toți. Erau femeile rome care stăteau la colț și vindeau semințe, iar nouă, copiilor, ne dădeau pe degeaba. M-au marcat duzii. Erau și albi, și negri; știu că atunci când cădeau dudele și le mâncam, erau atât de dulci încât niciun alt fruct nu mi se mai părea la fel de bun. Mă marca faptul că mergeam cu toți copiii din cartier să vedem filme. Cartierul a fost demolat cu totul în ’85-’86. Acolo era cinematograful Tomis, unde mergeam la film, dar, de multe ori, nu se proiecta nimic pentru că eram prea puțini spectatori. Dacă eram prea puțini în vremea aceea, în anii ’80-’85, proiecția se anula și eram tare triști când ne întorceam acasă.

Altfel, îmi amintesc că eram înscrisă la biblioteca cartierului și îmi plăcea să citesc încă de atunci. În acei ani citeam Peter Pan și îmi plăcea mult Jules Verne. Mergeam mereu la bibliotecă și împrumutam cărți; mi s-a întâmplat să nu mai vreau să le duc înapoi, iar atunci mama a fost nevoită să le plătească. Cred că și acum mai am cartea cu Peter Pan, atât de mult mi-au plăcut ilustrațiile. Țin minte că era o prietenie frumoasă între noi; țin minte și Școala Primară, și Gimnaziul. Acolo aveam cei mai buni prieteni. Însă, după 10 ani petrecuți în acel cartier, totul s-a demolat și întreaga familie a fost distrusă emoțional. Ne-au mutat apoi în zona Universității, unde aveam niște relații ca mulți alții la acea vreme. Acolo stau și azi, adică de 40 de ani, dar niciodată nu mi-a plăcut, deoarece este un bloc vechi, fără niciun fel de verdeață. Eu aveam curte acolo, în Dudești; aveam un cais, un vișin, un măr, câțiva trandafiri și câteva hortensii. Era o curte mică, dar erau și melci, pe care îi iubeam mult. Aveam o cămăruță mică și cireșii băteau cu crengile lor în geam când înfloreau; îmi plăcea enorm și am rămas cu o durere după acele locuri.

Și acum mai merg pe acolo; este în apropierea Bibliotecii Naționale și a Ministerului Culturii, unde este acum Opereta. Unde era casa noastră a rămas spațiu liber. Îmi vine să caut acolo în pământ, să văd dacă mai există subsolul; am rămas cu o durere foarte mare toți cei care am locuit acolo, chiar dacă ne-am mutat într-un loc bun. Era bine și acolo, ne pusesem gaze — mult timp avusesem centrală cu păcură. A fost ordinul lui Ceaușescu să facă demolări și să construiască blocuri. Aici, în blocul vechi, istoric, din 1930, locuiau atunci oameni bogați; și acum mai sunt, însă acum jumătate din clădire este hotel sau are firme. Persoane fizice mai suntem noi și încă o familie de vecini; oricum, suntem vreo 8 în total, este un bloc îngust și înalt — 8 etaje cu 8 apartamente.

Acum nu mai pot pleca din motive sentimentale, pentru că atunci când ne-am mutat, m-am mutat cu ai mei. Ulterior, părinții s-au despărțit și am rămas cu mama și cu bunica, iar acum ele nu mai sunt printre noi. Bunica s-a stins în 2005, mama în 2020, iar eu nu mă pot muta — deși niciodată nu mi-a plăcut locul — pentru că spațiile lor poartă numele lor pentru mine. Spun adesea că „merg la mama” sau „la Ma” — așa îi ziceam eu bunicii (de la jumătate de „mamă”). Este un fel de casă părintească, dacă pe cealaltă mi-au demolat-o. Mai există casa părintească la Galați, de unde am plecat de mult, dar unde mai am unchi și mătuși. Este orașul meu natal. Când merg pe malul Dunării, plâng uneori; chiar dacă nu am trăit acolo, este o reîntoarcere la ceva de dinainte de București.

Este foarte important faptul că la Galați se află locul revistei cu care colaborez acum. Este ceva fantastic ce s-a întâmplat. În 2018, am avut șansa să cunosc pe cineva în timp ce eram într-o vacanță la Sulina; am ales să stau la Pensiunea „Bibanul Literat” — mi-a plăcut numele. Era, într-adevăr, o pensiune interesantă, cu multe cărți, unde puteai sta în living să citești sau să scrii. Mama patronului (patronii fiind din București, dar de origine din Focșani), doamna Virginia Chiriac, m-a recomandat la revista de cultură Porto Franco din Galați, orașul meu natal, unde și ea colabora. Din 2018 (mama încă trăia și mă bucur mult că a apucat să vadă asta), am început să colaborez cu revista Porto Franco, unde scriu și în prezent: fie un eseu despre cultura romani, fie despre literatura romani, plus câte un grupaj de poezii în limba romani cu traducerea lor în română. Este singura revistă din țară care m-a primit cu atâta deschidere și frumusețe. Mă bucur că mama a apucat să vadă că nu în București, ci în Galați am găsit acea revistă. Domnul Sterian Vicol, un scriitor de peste 80 de ani, care este directorul acestei reviste, m-a primit și în Societatea Scriitorilor „Costache Negri” din Galați, unde sunt membră de atunci. Colaborez, în continuare, la această revistă și avem o relație de respect, prietenie și prețuire. Apreciez mult acest adevăr: este singura revistă care publică, în mod constant, poezie în limba romani și eseistică despre romi. În București nu m-a invitat nimeni; acolo, la Galați, cineva mi-a spus: „Vino la redacție să vorbim”. Aici nimeni nu pare interesat, îmi pare rău să o spun.

Vreau să critic festivalurile de literatură și de poezie din țară pentru că nu includ scriitorii romi. Celebrul festival FILIT din Iași este atât de frumos, dar am fost invitată o singură dată la o dezbatere. Văzând că există și „Noaptea Poeziei”, m-am autoinvitat și am avut succes. I-am rugat pe organizatori ca, în anul următor, să le pot recomanda și alți scriitori romi; le-am spus că mă ocup eu, că le trimit cărțile, poeziile și contactele persoanelor care scriu. M-au ținut în așteptare foarte mult, ca, în ultimul moment, să-mi spună „nu”. În fiecare an mă rog de ei, dar nu consideră necesar să invite scriitori romi. Când am fost eu, era un scriitor maghiar care venea de fiecare dată; mai sunt incluse și alte minorități, dar pe noi ne omit de fiecare dată. Sunt supărată pe FILIT.

La festivalul „Poeți în Transilvania” m-a invitat Radu Vancu; suntem prieteni, a venit și în comisia mea de promovare la facultate pentru postul de conferențiar. Am rămas în relații de respect; m-a invitat, am prezentat, am fost inclusă și într-un volum colectiv acolo. Îl rog și sper să mai cheme scriitori romi de care mă pot ocupa, iar el mi-a promis că o va face. Festivalul a fost realizat în cadrul unui parteneriat între Facultatea „Lucian Blaga” din Sibiu și Complexul Muzeal Astra.

Ați declarat că Ministerul Culturii face prea puțin pentru cultura romă. Ce ar trebui schimbat concret la nivel instituțional?

Cea mai supărată sunt însă pe București. Ministerul Culturii nu face nimic pentru romi, este un dezastru. Centrul Național de Cultură a Romilor există din 2003 și face cât poate; este o instituție mică, „Romano Kher”, dar face cât zece. Realizează lucruri din nimic, cu bani puțini și cu doar 20 de oameni. Se chinuie: sunt opt consilieri pe partea de cultură, care fac enorm. În schimb, Ministerul Culturii nu dorește să facă nimic, nu se întâmplă nimic la nivel înalt.

Dar acum vreau să vorbesc despre altceva: despre Muzeul Literaturii din București. Chiar vreau să mă întâlnesc cu ei și sper să reușesc. Nu vreau să spun că am încercat și n-au vrut, dar nici dinspre ei n-a venit vreodată vreo invitație . Organizează, de 10-15 ani, Festivalul Internațional de Poezie, dar niciodată n-au invitat poeți minoritari de la noi. Aduc poeți din Columbia sau Argentina, cheltuind bani mulți pe cazare, masă și transport, și se laudă doar cu poezia scrisă în limba română de către majoritate. De ce nu te lauzi că ai 20 de minorități în țară? De ce nu faci o secțiune dedicată lor, ca să ne mândrim? Să faci o secțiune de poezie minoritară în limbile materne, cu o selecție dură, pe baza celor mai bune texte. Ce înseamnă 20 de poeți în plus la un festival imens? Ar fi o ocazie să arătăm că avem 20 de limbi minoritare în care se scrie în țara asta. Ar fi ceva impresionant pentru invitații străini. Dar nu se întâmplă. Mă voi duce în audiență la directorul Muzeului Literaturii Române să cer acest lucru.

Mă gândesc și la festivalurile de film.

Avem un festival al filmului separat, un festival al filmului rom care se ține la Augustin, în județul Brașov. Am participat o dată, chiar cu un film documentar despre Holocaust, și am luat un premiu pentru întreaga activitate. Din păcate, nu prea suntem primiți în mediul cultural mainstream. Nu se dorește cu adevărat acest lucru, iar asta este foarte dureros. Mă bucur însă că acolo unde s-a dorit, s-a putut — adică în orașul meu natal, Galați, și sunt mândră de asta.

Mai am o mândrie: asociația noastră Amare Rromentza are un muzeu virtual al culturii romilor. Sunt de 31 de ani în mișcarea romilor. Totdeauna am fost atrasă de partea umanistă, de litere, de filologie. Am urmat Colegiul Național Școala Centrală, care se numea, pe vremea mea,, „Zoia Kosmodemianskaia” (după o revoluționară bolșevică). Liceul aici aproape, pe strada Icoanei.Specializarea mea a fost filologie-istorie. Am învățat acolo limbi străine, română, istorie și filosofie — a fost frumos. La bacalaureat am dat examen la română, istorie, filosofie și stenodactilografie.

După ce m-am mutat aici, în centru, am terminat acest liceu. De la început am vrut să mă fac scriitoare. Și uite că, într-un fel… am reușit. Am mai vrut să fiu actriță sau să urmez Liceul de Coregrafie, dar mama nu m-a lăsat. Nici nu cred că eram foarte hotărâtă; îmi plăcea dansul și îmi place și acum ca hobby, dar mă bucur că am ales filologia, pentru că tot artă este. La liceu am învățat bine, am fost chiar șefă de promoție și am avut profesori foarte buni, dar nu prea am avut prieteni. Asta vreau să subliniez: am fost cam izolată într-un liceu frecventat de oameni înstăriți, așa cum era și zona. Eu nu făceam parte din acea lume. Ai mei plecaseră din provincie când eram mică și era mai greu. Trăiam cu mama și bunica, și mă mai ajuta fostul soț al bunicii — bunicul meu, care revenise alături de noi.

La noi în familie a fost o suferință recurentă: trei generații de despărțiri. Străbunicul matern a lăsat-o pe străbunica cu tata-mare. Bunicul a lăsat-o pe bunica și pe mama când aceasta avea șase ani. Iar tata a lăsat-o pe mama. Trei generații de abandon. Pentru mine a fost foarte greu; mama era marcată de aceste experiențe. Dar bunicul, când m-am născut eu, a revenit în viața noastră și a fost foarte important pentru mine. Ce n-a făcut pentru mama, a făcut pentru mine. Eu nu pot decât să-l iubesc, deși cunosc povestea și știu cât au suferit ele.

Mama îmi povestea că erau foarte sărace. Își dorise toată viața să mănânce unt și nici nu știa exact ce este. La un moment dat l-a confundat cu brânza. Altădată îmi povestea că locuiau într-o cămăruță a școlii unde bunica lucra ca pedagog și bibliotecară. Mama mergea singură la coadă la pâine; îi lăsa pe toți în față ca să nu cumva să ajungă noaptea singură acasă, pentru că îi era frică. Alerga după tramvai cu pâinea în mână. De Crăciun nu aveau brad. Adunau reviste colorate și le puneau pe jos, ca să fie frumos în casă, și numeau asta pavoazare, și adunau din piață crengi de brad căzute din brazii pe care-i cumpărau bogații . Așa arăta sărbătoarea lor.

Eu nu am trăit foamea aceea. M-am născut în 1972. Nu era bogăție, dar nici foamete. Însă, față de colegii mei de liceu, care proveneau din familii de diplomați sau securiști, diferența se simțea. Nu am avut mulți prieteni în liceu, nu m-am simțit bine; deși învățam mult, aveam o stare de frică atât de mare încât n-am îndrăznit să dau la facultate imediat după absolvire. Familia m-a înțeles — mama, „Ma” și tata-mare. Mi-o amintesc pe străbunica mea, Ioana, mama lui tata-mare, care a murit la 100 de ani. Avea părul foarte lung și alb și îmi amintesc cum o pieptănam.

După ceam terminat liceul, în anul în care n-am dat la facultate, am început să merg la cursurile de civilizație indiană ale Amitei Bhose. Am urmat și cursuri de Mantra Yoga cu un profesor indian, Indrasena Mandadi, care era și farmacist ayurvedic. Mergeam în cartierul Sălaj, unde-și ținea întâlnirile și ne vorbea despre Mantra Yoga, Ayurveda și despre cum să trăim mai sănătos și mai echilibrat. Pentru mine, Amita Bhose și Indrasena Mandadi au fost oamenii care m-au format profund în acea perioadă. M-am dus după rădăcini, către cultura Indiei.

După un an, am dat la Facultatea de Litere, la secția Română-Engleză. În anul al doilea am ajuns la cursul facultativ de limba romani ținut de profesorul Gheorghe Sarău. Acolo l-am cunoscut pe Sorin Sandu, care, pe atunci, era student la Politehnică și care avea să devină, ulterior, actor și poet. El era vorbitor nativ de romani, spre deosebire de mine, deoarece eu pierdusem limba în familie și o știam doar fragmentar, din puține cuvinte auzite de la bătrâni. Împreună cu Sorin și cu ceilalți colegi am început să descopăr limba romani literară și, odată cu ea, să mă apropii de propria identitate romă. A fost un moment esențial, pentru că acolo am simțit, pentru prima dată, că mă regăsesc cu adevărat.

Apoi am făcut masterul în Etnologie și Folclor. Am avut profesori extraordinari: Pavel Ruxăndoiu, Irina Nicolau, Virgil Nițulescu, Ioan Opriș și mulți alții. Ulterior, am lucrat la Muzeul Satului, unde am adus meșteșugarii romi.

Mi-a plăcut foarte mult să lucrez la secția de artă populară, în spațiul muzeal, cu meșteșugari atât romi, cât și români. Pe atunci, director era Ioan Godea — un mare director, în ciuda a tot ce s-a spus; a fost arestat, apoi eliberat, a câștigat procesul cu Paula Iacob drept avocat și s-a dovedit că nu a făcut nimic rău. Fusese acuzat, pe nedrept, că ar fi dat foc muzeului. A fost un mare etnolog. El m-a susținut să aduc meșteri romi la târgurile Muzeului Satului. La un târg internațional, meșterii romi erau în concurență cu meșterii indieni: romii lucrau în argint și aveau produse mai scumpe, în timp ce indienii lucrau în rășină și vindeau mai ieftin. Romii chiar îmi spuneau: „Luați-i pe indieni de aici, că ne iau fața”. Directorul Godea m-a avertizat că voi avea probleme cu viitorii directori, deoarece nu toți mă vor susține în demersul de a aduce meșteri romi. Mare dreptate a avut!

Am învățat enorm de la regretatul cercetător Paul Pleșa, care m-a învățat meserie de teren. Începusem cercetarea pe romi, mergând în comunități din Alexandria, de pildă vizitându-i pe căldărarii din Buzescu. După ce am terminat masterul, am început doctoratul; doream să scriu o lucrare despre căldărari și obiceiurile lor tradiționale. L-am întâlnit pe domnul Vasile Ionescu, care lucra la Ministerul Culturii. M-am prezentat simplu: „Bună ziua, sunt țigancă și vreau să fac o lucrare de doctorat despre țiganii noștri”. Acolo era și nepoata lui, Cristina. El mi-a spus că nu lucrează cu „țigani”, ci numai cu „romi”. La început m-am speriat. I-am cerut de citit. Am lucrat apoi 10 ani ca voluntară în organizația lui și am învățat enorm de la el, mi-a fost mentor într-ale mișcării romilor și ale ideologiei de reconstrucție identitară romă.

Paul Pleșa, colegul de la Muzeul Satului, m-a recomandat lui Radu Octavian Maier de la Institutul de Etnografie și Folclor, care scrisese și despre meseriile romilor. M-a primit la doctorat. Am început doctoratul în 1997 și l-am terminat în 2004.

Între timp, am intrat în Mișcarea Romilor; în 2000 am înființat ȘATRA ASTRA, Alianța Studenților și Tinerilor Rromi Antirasiști, care și-a schimbat numele, în 2005, în Centrul Rromilor Amare Rromentza și care funcționează și astăzi, iar eu, de 26 de ani, aici sunt. Am început să fac mult activism antirasist, să particip la manifestații. Pentru mine sunt esențiale activismul rom și contribuția la literatura romani. După 8 ani la Muzeul Satului, am văzut că, în ’99, a apărut catedra de romani la Facultatea de Limbi Străine. Profesorul Sarău, care mă cunoștea, m-a invitat să aplic pentru un post de asistent. Experiența de la Muzeul Satului a fost echivalată și am fost colaborator-asistent vreo doi ani. Apoi am dat concurs și am devenit asistent titular, funcție pe care am deținut-o mai mulți ani, urmată de cea de lector până anul trecut, când am promovat pe postul de conferențiar.

Fiind ocupată cu activismul, deși scrisesem trei cărți, nu m-a preocupat prea mult de promovarea personală. Dacă nu venea colega mea, Madeea Axinciuc (directoarea Programului de Studiu Hungarologie,Studii iudaice și Rromani), poate nu făceam niciodată pasul către promovare. A fost greu: trebuie să ții cursuri în străinătate, să publici articole științifice în reviste indexate în baze de date internaționale, să dai un concurs riguros. În 2 ani am evoluat ca cercetător cât alții în 10 ani. Pe 31 iulie 2025 am luat examenul, iar din octombrie 2026 sunt oficial conferențiar.

Țin foarte mult la pasiunea de a scrie poezie. Am poezii scrise în limba romani și traduse de mine în limbile română și engleză publicate în ebraică, engleză, spaniolă și germană, dar numai în volume colective; îmi doresc mult un volum propriu. Pentru mine, Mișcarea Romilor este totul; trăiesc pentru această misiune. Literatura pe care o scriu este, la rândul ei, subordonată acestui scop.

Am un soț pe care îl iubesc de când aveam 20 de ani, iar el 24. Ne-am cunoscut în ’92, când am mers să fac cercetări în satul lui, Tarcău, din județul Neamț. Am mers acolo cu mai multe studente, direct la bunica lui, care era cunoscută drept „vrăjitoarea satului”. Am cules de la ea descântece și vrăji. Așa a fost să fie, să-l întâlnesc la discotecă; el era atunci DJ în timpul liber. Am rămas prieteni prin scrisori, poezii și telefoane. El venea la București la unchiul lui, eu mergeam la el în sat la niște prieteni pe care mi-i făcusem în timpul culegerii de folclor. Mama a văzut că plâng după el și a acceptat să vină cu mine. Timp de opt ani ne-am văzut doar în vacanțe, de Crăciun și de Paște. Opt ani au fost doar prietenie, scrisori și poezii emoționante. În 2000 i-am spus că poate să vină definitiv la București. Spre sfârșitul lui ’99 mi-a spus: „Pe 18 ianuarie vin la tine”. A lichidat tot unde lucra, la fabrica de ciment, și din anul 2000 suntem împreună. M-a susținut în orice; este un om extraordinar.

Mama s-a opus, inițial, acestei relații pentru că Dan nu are studii ca mine. Lucra, avea 10 clase și școală profesională, în timp ce eu eram deja studentă. Mama recunoștea că este un băiat serios, dar se temea să nu fie gelos pe plecările mele sau să nu se simtă prost din cauza diferenței de educație. Eu îi spuneam că nu mai pot de dragul lui. Până la urmă, le-a cucerit și pe bunica, și pe mama. Mama a văzut ce om minunat este și voia chiar să-l ajute să-și termine școala, dar el a fost mai încăpățânat. Mama era cea care ne mai împăca uneori, rareori, când ne certam fără rost. Odată m-am supărat groaznic pentru că el nu a vrut să mergem la înmormântarea bunicii lui, care murise la 94 de ani. El spunea că are mult de lucru la serviciu, dar eu am interpretat că vrea să-mi creeze o imagine greșită în sat. M-am supărat atât de tare, încât am plecat pe străzi câteva ore. Când m-am întors, mama mi-a spus ceva ceea ce mi-a repetat, cu limbă de moarte, înainte să plece din lumea asta: „El este bărbatul tău și cu el trebuie să rămâi”.

Mama a murit la Spitalul Elias în timpul pandemiei, în timp ce soțul meu era internat la Spitelul Babeș — am făcut mereu comparații între condițiile din spitale. Am suferit enorm la moartea mamei. În orice caz, ea a avut încredere în el, iar el a dovedit că merită încrederea ei în cei 20 de ani de conviețuire în casă cu mama. Mă susține enorm; fără el n-aș putea face tot ce fac. Suntem un „tot”. Nu cred în acte oficiale (poate și pentru că provin din trei generații de despărțiri), cred în omenie. Avem ce dezbate, este un om deștept, deși nu are studii superioare. Știe că plec mult la conferințe și știe că n-are de ce să fie gelos. Când ne-am unit fizic, i-am demonstrat că „sunt cuminte” pentru el — asta e tradiția la noi. Bunica ne-a dat bani să plecăm la munte și atunci a fost momentul nostru. Îmi amintesc că, după tabăra de folclor, când mergeam în vizită la Tarcău, mama ne supraveghea constant; când ne vedea că ne ținem de mână, îmi mai dădea câte o palmă. Am fost foarte cuminți; la 24 de ani chiar credeam că dacă te săruți rămâi însărcinată. Mama a fost foarte strictă, probabil și pentru că nu l-am avut pe tata lângă noi.

Nu avem copii, dar avem trei fini. Cu fina cea mare, Tamina, ies la mall, avem diverse activități și încerc să-i transmit să fie mândră că este romă. Ea îmi spune mereu că modelul ei suntem noi, nașii ei. Pentru mine, misiunea este totul. Chiar și când mama era bolnavă, stăteam cu o mână pe tastatură, iar ea m-a înțeles. Această misiune a necesitat sacrificii, dar nu regret nimic, în afară de momentele în care aș fi putut sta mai mult cu mama. Misiunea este pe primul loc, apoi soțul, finii și prietenii. Încerc să fiu și om; soțul mai glumește și îmi spune să nu devin un „robot al romilor”. După de voi muri, sper că discipolii mei vor transmite mai departe ceea ce am gândit și vor continua ceea ce am început, așa cum domnul Vasile Ionescu mi-a lăsat moștenire viziunea dumnealui despre identitatea romă – indigenizarea modernității. Ceea ce am gândit și am scris trebuie să meargă mai departe; când cineva crede în idei mari, aceasta este fericirea. Le spun mereu tinerilor: „Să aveți întotdeauna o misiune și veți fi fericiți”.

Într-un interviu ați spus că rasismul nu va dispărea ușor și că ar putea dura și peste 50 de ani, dar că interacțiunea între oameni îl poate diminua. Ce exemple ați văzut în viața dvs. care confirmă acest lucru?

Din păcate, rasismul crește, se vede și prin războaiele etnice care sunt acum. Cred că se poate diminua prin a cunoaște omul. Un exemplu ar fi acela când a venit la mine un jurist de la Partidul ultra-naționalist România Mare al lui Vadim Tudor. Și l-am întrebat dacă vrea să existe numai etnici români în România. L-am convins că autonomia culturală a romilor nu numai că nu distruge cultura românească, ci o potențează, o dezvoltă, o validează. I-am spus că putem lupta, fiecare pentru cultura lui și împreună pentru un dialog intercultural valid. Eu sunt de stânga, cred în egalitate, echitate și diversitate. Și mai cred în utopii. Cred că lumea nu poate fi altfel decât mai bună în viitor. Dar pentru asta trebuie să ne construim și să ne urmăm misiunile binelui.