Vara rece (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Cea de a doua interpretare se referă, în special, doar la sfârşitul citatului gregorian: Eva l-ar fi zărit din ascunzişul ei pe Finio ridicându-se, după ce a fost ucis, şi arătându-i-se în stolă albă. Asemenea fratricidului lui Cain asupra lui Abel, nici călăii străbunilor ei nu trebuiau, la rândul lor, omorâţi. “Dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şeapte ori. Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi, să nu-l omoare.”

Adică, voia să spună această interpretare, criminalii vor trebui lăsaţi să-şi ispăşească greşelile, vor fi înzestraţi cu un semn anume pentru a nu fi confundaţi, semn ce le va supraveghea osânda şi-i va feri să fie eliberaţi de ea prin eroare. Dar asta ar fi însemnat şi desconspirarea membrilor Mâinii Albe şi obligarea lor la munci grele şi umile. Ceea ce i-ar fi transformat pe membrii confreriei în altceva.

Scribul nu poate nici să confirme, nici să infirme un asemenea mesaj: atunci când, în 774, Carol cel Mare soseşte la Roma, după ce i-a învins pe longobarzi, un martor din suită povesteşte¹ că la marginea Cetăţii Eterne ar fi trăit nişte fiinţe în zdrenţe, un grup de “indivizi recalcitranţi, neprietenoşi, părând a fi nişte oameni muţi, însă vorbind totuşi numai între ei, gata de a-i ucide pe cei ce le primejduiau intimitatea. Nimeni nu conversa cu excluşii (probabil consideraţi astfel de către anonim fiindcă trăiau în afara zidului – nota scribului), nimeni nu-i întâlnea întâmplător pe stradă ori pe câmp, ei se rugau şi lucrau o bucată de pământ ce fusese până nu de mult un cimitir”. Scribul crede că mărturia autorului necunoscut care l-a însoţit pe primul rege franc ajuns la Roma se referă la o altă comunitate şi nu la Mâna Albă. Pe de o parte, oricât ar fi fost de rău famat, cimitirul n-ar fi putut fi dezafectat atât de brusc, pe de altă parte, se pare că ar fi fost vorba de o sectă numită şi “Ordinul Greşiţilor”, care se recruta din criminali pocăiţi, hoţi reveniţi la sentimente mai bune, dar şi din credincioşi habotnici ce-şi supralicitau păcatele. Toţi aceştia, strânşi într-un grup de respinşi ai societăţii, s-au organizat, la început, într-o confrerie menită să le spele păcatele reale sau închipuite. Ei lucrau din greu un pământ arid şi îşi petreceau restul timpului în rugăciuni şi în penitenţe. Se deosebeau de fraţii unor ordine călugăreşti prin aceia că se credeau atinşi de o maladie contagioasă şi considerau de datoria lor să nu molipsească pe nimeni. Cu peste patru sute de ani mai târziu, în jurul lui 1210, va fi recunoscut la Toledo, Ordinul Maica Noastră a Mătăniilor, despre care scribul n-a găsit suficientă literatură şi care ar fi fost o continuare a Ordinului Greşiţilor de la Roma. Aceştia din urmă s-au răspândit un răstimp în număr mare, semnul apartenenţei lor ferindu-i de orice urmărire şi pedeapsă din partea autorităţilor.

Cu totul alta a fost Mâna Albă şi scribul, fără a se mai ocupa în mod special de această frăţietate, are destule mărturii ale supravieţuirii ei încă multe secole.

O dată cu moartea năprasnică a lui Infandus, alături de Le(Pamati) şi Finio, împreună cu toţi ai lor, scribul a văzut prăbuşindu-se întreaga-i construcţie. Rămăşagul său cu lumea – rămăşag născut din trufie şi orgoliu nemăsurat – se dovedea pierdut. Şi, odată cu acest pariu, scribul, ajuns la o vârstă în care ştie că trebuie să-şi drămuiască timpul ce (poate) i-a mai rămas, a constatat că şi-a irosit în eşec probabil cea mai bună treime din traiul ce l-a avut primit.

Scribul a vrut să demonstreze că se poate urmări firul unei descendenţe de o sută de generaţii şi, crezând că niciodată fiul nu se manifestă cu totul diferit de tată, în tot acel răstimp – nu mai lung de câteva clipe din eternitate -, traiul şi mobilurile vieţii s-ar fi modificat prea puţin. Pe parcurs, trufaşul scrib a trebuit să-şi recunoască, rând pe rând, numeroasele erori. De pildă, iată: eternitatea neputând fi măsurată, nici cele “câteva clipe” nu pot fi resimţite decât de către cei pentru care veşnicia nu este decât un concept abstract. Şi tentativa de a urmări amănuntele vieţii şi ale morţii unui grăunte însufleţit de pe o plajă nesfârşită, cu scopul de a observa un model general, nu este decât tot un simptom al nebuniei. La fel ca multe alte semne de acelaşi soi. Doar convingerea că într-o eternitate singura schimbare posibilă este mişcarea şi că aceasta este însăşi viaţa nu l-a părăsit nici o clipă pe scrib.

Moartea năprasnică a celor ucişi în necropola de lângă Roma l-a uluit, la început, lăsându-l fără replică. Coborând (sau urcând) până la personajele descoperite, scribul se obişnuise să trăiască alături de ele, confundând adesea epocile, atunci când revenea în contemporaneitatea ce i-a fost hărăzită. Fiind convins că nu se schimbă decât butaforia, reprezentată de uneltele şi posibilităţile tehnice ale indivizilor, crezând cu tărie că morala nu poate evolua, scribul ignora cu superioritate anacronismele, percepând firească translarea spre eroii scoşi la lumină. Brusc, el, cetăţean cumsecade al sfârşitului de mileniu doi creştin, s-a pomenit prizonier într-o lume căruia nu-i mai vedea nici un sens. Odată cu “eroii săi”, au dispărut peisajele familiare, portul firesc, mâncările pierdute odată cu veacurile. Şi gândurile celor ce mai ştiau mecanismul uneltelor de care se foloseau. (Scribul, reîntors în apartamentul său dotat cu frigider, televizor, telefon etc., nu are habar nici măcar cum funcţionează becul pe care-l utilizează în fiecare seară şi fără de care nu mai concepe că ar putea trăi. Scribul nu cunoaşte sufletul calculatorului său şi cu atât mai puţin principiul internetului. Scribul nu-şi cunoaşte nici uneltele şi nici puterile – aceasta a fost prima concluzie de care s-a lovit atunci când s-a pomenit orfan de cei cu care s-a obişnuit să convieţuiască şi de anii de care credea cu spaimă şi cu ciudă că i-a irosit, gestionându-i atât de lipsit de folos.) Rămas în noaptea aceea în mijlocul măcelului din necropola de lângă Roma, scribul a trăit pentru un moment groaza fără de margini că a nimerit – pentru prima oară! – într-un perimetru necunoscut şi că nu are nici o posibilitate de a se întoarce în lumea sa. (De care, totuşi, se mai simte ataşat.)

Adormit într-o ascunzătoare, într-un străvechi mormânt ştirb, scribul s-a trezit într-un tablou de Hieronymus Bosch, în mijlocul unor înfiorătoare fiinţe preocupate de nişte scopuri ce i se păreau stranii. Iar, la mijloc, a văzut cu spaimă un copac mai frumos decât ceilalţi, probabil Copacul Vieţii, din care el s-a înfruptat inconştient până atunci, răscolind genealogii şi tulburând taina trecutelor vieţi. Sunt lucruri care trebuiesc uitate pentru a se putea repeta şi este o crimă să împiedici aceasta.

Părea un sfârşit de lume şi, în tăcerea cumplită, scribul a auzit, pe neaşteptate, un râs de copil. Din păcate, era o fetiţă. (Trăind tocmai printre franci, scribul s-a deprins cu legea salică, fiind convins că doar partea bărbătească este în stare de succesiune…) Însă nu numai legea salică a fost cea călcată în picioare de această fiinţă de nici trei ani, dar şi legenda Evei a fost reconfirmată de ea. Fetiţa i-a povestit scribului despre bucuria tatălui ei înfăşurat în stolă şi povestindu-i ce bine a fost primit ACOLO. Încetul cu încetul, fetiţa l-a făcut şi pe scrib să creadă că nu s-a sfârşit chiar totul. Şi, preocupat de ceea ce voia să creadă, a uitat din nou de pomul vieţii – care i-a apărut foarte clar pentru o clipă – şi s-a îndepărtat cu fetiţa din necropolă. Din Pomul Cunoaşterii, această micuţă nouă Evă l-a făcut să muşte din nou, iar Pomul Vieţii l-a făcut să-l uite.

Nu-i Eva de vină. Trufia s-a redeşteptat în scrib şi el şi-a continuat – acum mai în cunoştinţă de cauză – aventura. Ciudat este doar că întâmplarea aceasta nu i-a oferit fericirea visată: asemenea oricărui drogat, scribul este setos peste toate, iar orice substanţă nu face decât să-i mărească pofta. Şi, murind de atâtea ori, să-i sporească tristeţea. După ce a muşcat din Pomul Cunoaşterii, conştient de nimicnicia sa, el nu mai poate da înapoi.

Iertat fie scribul că iarăşi se vaită şi vorbeşte atât despre el: nu aceasta îi este menirea.

Minunea întâmplată ca o fetiţă de nici trei ani să scape din măcel a făcut ca şirul să continue. Femeia, descrisă doar ca ispitită de şarpe şi ispititoare, la rându-i, a soţului ei, nu ne mai este înfăţişată decât ca în chinuri născătoare de urmaşi ai bărbaţilor “cu care s-a făcut una”. Nimic mai mult. Dar A Cincizeci şi una avea să-şi depăşească această condiţie.

Asemenea predecesoarei ei, Eva va trebui să părăsească Edenul. Şi, ca şi aceea, ea va fi izgonită spre răsărit. Doar că împrejurările fugii Celei de A Cincizeci şi una vor fi extrem de grele: ea va pleca singură, neînsoţită de un bărbat care s-o apere şi cu care, iubindu-l, să-şi amăgească spaimele. Ea va pleca singură şi va trebui să se prefacă a fi alta, spre a nu fi recunoscută de cei ce i-au omorât toate neamurile şi care nu puteau fi omorâţi la rândul lor, pentru că erau condamnaţi să-şi ispăşească, pe îndelete, osânda.

Este uimitor şi ţine de domeniul minunilor felul cum de a reuşit un copil să înfrunte solitar potrivniciile naturii. Spre noroc, despre toate astea avem numeroase cântece ale epocii. Le vom lăsa totuşi deoparte, mai ales că cele mai multe dintre ele, dăinuind, au fost condamnate de către episcopi şi socotite mincinoase. (Eva rămâne un personaj controversat, ce nu apare în Calendarul Sfinţilor ortodocşi, dar este sărbătorită la 6 septembrie de către catolici. Ea nu este cu adevărat un personaj de baladă întrucât strămoaşa ei, izgonită din rai, o exclude şi pe nepoată de orice cinste, împrumutându-i toate greşelile ei. Doar o inconsecvenţă a istoriei o menţine şi în Calendarul Bisericii Apusene?) Fără a aminti, aşadar, sursele sancţionate, vom continua să urmăm itinerarul acestei Eve, deoarece altă posibilitate de a o întovărăşii nu avem.

Carol cel Mare a venit cu atâta putere la Roma şi, mai ales, a lăsat o dâră atât de adâncă pe unde a trecut, cum, poate, înaintea sa doar Macedonul a mai izbutit. Peste tot unde a fost, locul a devenit altfel decât înainte şi oamenii n-au reuşit să-şi explice miracolul decât prin alte miracole din arsenalul simbolurilor familiare lor.

Una dintre aceste minuni a fost pustiul, a doua, pădurea, a treia, miracolul însuşi. Relaţiile cu fiinţele şi lucrurile aveau să se schimbe în cadrul întâmplărilor. Imaginaţia, călăuzită de o credinţă ce se articula tot mai sever, a început să dea o valoare etică fiecărei relatări. Acolo unde binele şi răul nu-şi jucau rolul consacrat, miracolul primea valori esoterice.

Copila a reuşit să părăsească la timp cimitirul, fără a apuca să fie observată de ucigaşii familiei ei. Mergând spre răsărit, tot spre răsărit, ea a fost apărată de un deşert unde nimeni nu era tentat s-o urmeze şi s-o descopere. Eva a crescut fără Adam, dar înconjurată de fiarele pustiului, cu care s-a însoţit mereu. Ea n-a învăţat nici să scrie, nici să citească, însă a deprins nenumărate metode de a supravieţui. Uitând vocabularul oamenilor, se spune că ar fi învăţat, asemenea Sfântului Bernard, graiul animalelor. Pentru cititorul de peste veacuri, este greu de localizat acea ţară aridă la est de Roma, probabil nu foarte departe de ea, astfel încât un prunc de doar câţiva anişori să reuşească s-o ajungă. Dar, deseori, topografiile se schimbă mai repede decât oamenii. Italia devenise un deşert şi va rămâne aşa încă cel puţin un veac şi jumătate, până la bătălia de la Garigliano. Fostele oraşe nu mai reprezentau decât oaze izolate. Maurii vor aduce cu ei pustiul. “Redacta est terra in solitudinem.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.