Vara rece (25)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al cincilea volum, din cele 12 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Al Cincizeci şi treilea a trăit într-un veac când drumurile erau iarăşi foarte scurte şi pământul cunoscut extrem de îngust. Puţină lume, asemenea lui, îndrăznea să-şi părăsească ţinutul natal de frica bandiţilor şi a spaimelor de tot soiul. Acasă te simţeai mai în siguranţă, în primul rând fiindcă erai împreună cu ai tăi şi nu trebuia să te sperii te surprizele de care sunt întotdeauna capabili străinii, iar în al doilea rând, pentru că nutreai, cât de cât, iluzia unor fortificaţii şi a unei solidarităţi de grup. Doar că, de cele mai multe ori, solidaritatea aceasta avea mai puţin valenţe defensive efective, ci se dovedea mai degrabă o resemnare de turmă. La fel aveau să se întâmple lucrurile şi atunci când unul sau altul dintre duşmanii atât de nenumăraţi aveau să nimerească şi la Rachach.

Niciodată nu puteai fi sigur că nu vei fi atacat chiar la tine în sat. Dacă un oraş mare, asemenea cetăţii Parisului, a putut fi surprins pe Sena de către hoardele din nord, venite cu ambarcaţiunile lor uşoare până în Italia, cum să se apere nişte amărâţi de ţărani locuind risipiţi în câteva zeci de gospodării mizerabile? Cu ocazia unui asemenea prăpăd, oamenii, lăsând vechea spaimă la o parte, s-au încumetat să se refugieze cu toţii în gospodăria lui Colludwig. Gardul din lemn nu era o stavilă reală împotriva unor tâlhari înarmaţi, dar magaziile din piatră puteau constitui adăposturi eficiente. Doar că afurisitul de bătrân nu era disponibil – fiind dispărut de câteva zile într-una dintre clădiri -, iar soţiei lui îi era frică să-i lase fără încuviinţarea lui în depozite. I-a îngrămădit, în schimb, la repezeală, în Eigenkirche.

Cei mai viteji dintre săteni s-au înarmat cu săbii sau cu bâte, însă nici unul n-a apucat să le folosească, înghesuindu-se cu toţii în acelaşi loc. Aici, într-adevăr, erau mult mai indicate talismanele împotriva demonilor şi bicele miraculoase împotriva aducătorilor de ispite, bice de soiul celui pe care, povesteşte Felix în cronica sa, i-a dăruit şi Sfântul Vartolomeu lui Guthlac pentru a se sluji de el în încercările la care putea fi supus în schitul său din ţinuturile mlăştinoase din Crowland. Foarte la modă, asemenea bice erau purtate cu mândrie şi cât mai la vedere de către fericiţii lor posesori, însă se arătau cu totul ineficiente în cazul unui atac al unor năvălitori în ale căror vene curgea sânge omenesc.

Jaful a durat doar câteva ore. Atacatorii, veniţi într-adevăr din nord, din ţinuturile scandinave, ar fi trecut şi mai repede prin Rachach, însă magaziile lui Colludwig i-au întărâtat. Au dat foc la tot ce putea arde, însă n-au reuşit să pătrundă în incintele depozitelor colecţiilor. În schimb, au izbutit să incendieze două acoperişuri şi să arunce cu câlţi aprinşi prin geamurile unei alte construcţii. Luptătorii străini erau totuşi grăbiţi fiindcă ştiau că-s urmăriţi de o armată regulată şi simpla curiozitate de a afla ce se găseşte în acele clădiri de piatră nu i-a putut reţine mai mult într-un biet sat în flăcări.

Întâmplarea a vrut ca Al Cincizeci şi treilea să se fi aflat chiar în depozitul în care jefuitorii au apucat să arunce cu foc pe ferestre, astfel că nu i-a fost foarte greu să stingă incendiul din interior. Însă cele două magazii cărora li s-au aprins acoperişurile au ars îndelung, tavanele s-au prăbuşit şi poliţele de lemn n-au făcut decât să întreţină flăcările.

După ce s-au convins că nu-i mai paşte nici o primejdie, că străinii au plecat, oamenii s-au repezit să iasă cât mai iute din domeniul blestemat al casei diavolului şi să strângă ceea ce se mai putea aduna după sinistru din modesta lor agoniseală. Nimeni nu s-a grăbit să-l ajute pe bătrân să se lupte cu flăcările, iar acesta a suferit pierderi irecuperabile. Domesticii casei au făcut şi ei ce au putut, însă era curată nebunie să te aventurezi printre flăcările vii şi în miezul fumului negru din interiorul clădirilor. Colludwig a luptat singur până la capăt. Fără să-i pese de arsuri, a aruncat în curte tot ceea ce se mai putea salva. Apoi, aproape fără a mai dormi şi fără a mai mânca, vreme de săptămâni în şir, a încercat să repare, să recondiţioneze, să inventarieze. În vremea aceasta, argaţii au trebuit să reconstruiască şi să reamenajeze magaziile avariate. Sigur că nu s-a pierdut totul, piesele cele mai valoroase, aflate din vreme în subsolurile galeriilor, au scăpat fără stricăciuni. Dar pagubele au fost totuşi însemnate.

Întâmplarea a avut două urmări: în ceea ce-l privea pe Al Cincizeci şi treilea, acesta, deşi nu s-a ales cu nici un fel de arsuri sau cu alte urmări vizibile în urma luptei cu focul, a trăit în continuare cu două degete mai puţin la mâna stângă. Nimeni n-a îndrăznit să-l întrebe nimic, însă le-a dat el însuşi o explicaţie oamenilor săi:

– Obiectele, dacă-ţi aparţin cu adevărat, ajung să facă parte din fiinţa ta. Piesele pe care le-am pierdut prin foc se răsfrâng astfel asupra fiinţei mele…, asupra trupului meu…

Oamenii l-au ascultat şi, desigur, n-au comentat nimic. Nu comentau ei nici altădată, darămite când chiar nu înţelegeau ce vrea să le transmită stăpânul.

A doua urmare îi privea pe săteni: ei recunoşteau că au fost salvaţi de bisericuţa din piatră din casa diavolului, însă păstrau amintiri cât se poate de stranii din vremea acelor ceasuri de spaimă. Mare lucru nici n-au putut să vadă, aşa înghesuiţi peste orice limite cum au stat, dar tocmai de aceea rămâneau mai multe mistere pe care nu şi le puteau explica decât prin intervenţia dracilor: cum de au încăput ei atâţia într-un spaţiu atât de mic? Cum de nu s-a sufocat nimeni? Cum de n-a fost strivit nimeni în picioare? Cum de n-au dat foc agresorii la Eigenkirche plină până la refuz de oameni şi s-au mulţumit doar să încerce să incendieze nişte acareturi în care nici măcar nu ştiau ce se află?

Da, răspunsul era unul singur: dracii din casa diavolului au vrut aşa. De ce? De ce i-au salvat dracii? Asta este o altă întrebare. Probabil pentru că aveau o înţelegere cu spiritele bune, cărora trebuiau să li se supună din când în când. Sau pentru a-i atrage pe toţi sătenii din Rachach de partea lor. Oamenii, chiar dacă înnebuniţi de spaimă şi gata de a se sufoca, au apucat, totuşi, să vadă obiectele din bisericuţă: nu erau acolo numai icoane creştine şi cruci, dar se mai aflau în lăcaş şi idoli păgâni, statuete ciudate, obiecte bizare – al căror rost nu-l cunoşteau -, figurine nemaivăzute în alte locuri creştine.¹ Pe vremea lui Colludwig se foloseau talismane împotriva idolilor păgâni pentru că mulţi dintre idoli deveneau, treptat, ei înşişi nişte demoni. Şi câţi săteni au reuşit să se refugieze în Eigenkirche având acele talismane asupra lor? Ceea ce-şi aminteau sătenii se modifica de pe o zi pe alta. Era mai bine să nici nu te gândeşti. Altfel puteai s-o iei razna. Aşa cum au şi păţit-o câţiva.

Scribul a amintit de câteva ori despre acel Îndrumar scris şi adresat fiului de către un Colludwig ajuns la o vârstă venerabilă. Manuscrisul, descoperit cu totul întâmplător, a fost contestat de către cei cărora scribul i le-a arătat, consultându-i. Societatea de după Carol cel Mare era o societate tânără, cu o mortalitate extremă, în care speranţa de viaţă depăşea cu puţin treizeci de ani. Un om ce a depăşit patruzeci era considerat în vârstă, iar un trai de peste şaizeci de ani se socotea rezultatul intervenţiei unor forţe supranaturale, de cele mai multe ori malefice. Destinul vechilor patriarhi trecuse de mult în legendă, iar persoanele care au sărbătorit o anumită etate, spre a arăta că nu sunt în conivenţă cu diavolul, obişnuiau să-şi cedeze bunurile mănăstirilor şi să se retragă într-o chilie, unde să-şi aştepte în rugăciune şi contemplaţie sfârşitul. Cei ce se bucurau de familii vrednice, renunţau la prerogativele de până atunci şi-şi investeau întâiul născut cu sarcina de a conduce mai departe soarta căminului. Puţini bătrâni se puteau eschiva de bănuiala că anii le erau garantaţi de fiinţe răuvoitoare. Pentru asta trebuia să fii Carol cel Mare sau măcar un abate deosebit de norocos. Ceea ce nu era cazul lui Colludwig. Deja la venirea sa la Rachach, el împlinise o anumită vârstă, iar cea mai mare parte a biografiei sale continuă din acel moment. Îndrumarul pare să fi fost redactat pe la anul 900, dacă e să luăm de bune câteva însemnări marginale, posibil ulterioare. Dar dacă scrierea a fost adresată fiului, Celui de Al Cincizeci şi patrulea, atunci ea ar fi trebuit să fie concepută cu foarte multă vreme înainte, băiatul lui Colludwig fugind la treisprezece ani de acasă, fiind iertat şi reprimit, apoi fugind un an mai târziu din nou şi părăsindu-şi tatăl definitiv la vârsta de şaptesprezece ani. Or, din clipa aceea, între bătrân şi moştenitorul său natural n-au mai existat niciodată nici un fel de relaţii şi este de presupus că tatăl şi fiul nici să nu se mai fi întâlnit vreodată. Aşa că nu sunt lipsite de temei reticenţele faţă de veridicitatea unui material care pare din capul locului caduc.

Pe de altă parte, după ce-i moare şi credincioasa cea de a treia soţie, bătrânul se reîntoarce dintr-o călătorie cu o a patra nevastă. Că a câştigat-o în urma unui joc de zaruri, că i-a fost oferită ca despăgubire în schimbul unei sume de bani rămâne mai puţin important. Cert este că Al Cincizeci şi treilea era de acum foarte bătrân, că avea cel puţin optzeci de ani, că nu putea spera să mai aibă copii şi că această femeie îi era necesară mai mult pentru a avea grijă de gospodărie şi pentru a gestiona situaţiile ivite cât timp moşul era plecat în veşnicele-i drumuri cu cele două căruţe sau pe căile misterioase, doar de el ştiute, itinerariile pornind din galeriile de sub magazii.

Necazurile cu Cel de Al Cincizeci şi patrulea au început de mic: copilul nu putea nicicum pricepe valoarea unor obiecte neînsufleţite şi cu atât mai puţin ea în stare să conceapă că acele obiecte pot prelua o parte din sufletul stăpânului lor. Al Cincizeci şi patrulea era un risipitor¹, şi se manifesta total indiferent la pasiunea devoratoare a tatălui său.

– Şi tu eşti un colecţionar, încerca să-l lumineze părintele, doar că tu nu eşti în stare să strângi obiectele – care rămân -, ci te mulţumeşti cu un şir de plăceri efemere.

Sfaturile neprimite s-au transformat, încetul cu încetul, în reproşuri. Apoi în pedepse. Copilul nu beneficia de o mamă care să-l apere. Cea de a treia soţie a lui Colludwig îşi îndeplinea ireproşabil obligaţiile, însă gândea asemănător soţului ei. (Probabil că doar aşa a şi putut trăi în deplină armonie vreme de o jumătate de veac alături de un om atât de ciudat.) Din neştiinţă, din superficialitate, din greşeală, dar chiar şi intenţionat, băiatul strica tot mai multe piese din colecţiile ursuzului şi bătrânului său tată. Relaţiile dintre ei au devenit, cu timpul, insuportabile şi se terminau cu tot mai severe corecţii aplicate adolescentului şi cu mereu mai perfide răzbunări ale copilului, prin noi şi noi agresiuni asupra obiectelor. Este greu de dovedit dacă acel prim incendiu, despre care a mai fost, în treacăt, vorba, a fost pus de copil sau nu, însă repetatele fugi ale acestuia de acasă erau precedate, de fiecare dată, de alte pagube pricinuite colecţiilor.

Dacă Îndrumarul a fost scris într-adevăr prin anul 900 – momentul cel mai probabil -, este evident că el nu se adresa Celui de Al Cincizeci şi patrulea. Cea de a patra nevastă sosise în casa diavolului din Rachach însoţită de un nepot şi de o nepoată. Aceştia proveneau din căsnicia surorii femeii şi au fost crescuţi de ea fiindcă întreaga lor familie a fost măcelărită într-un atac asupra localităţii lor de baştină. Au scăpat doar ei trei, mătuşă şi doi copii minori, întreaga aşezare a fost rasă de pe suprafaţa pământului, bărbaţii şi bătrânii ucişi, iar femeile şi pruncii – după regula „cei ce nu pot încă uda un perete” – duşi cine ştie unde. (De întors în locurile multă vreme pustii nu s-a mai întors nimeni.) Cum, asemenea predecesoarei ei, şi această femeie se achita conştiincios de aşteptările bătrânului ei soţ, moşul i-a acceptat pe cei doi nepoţi ai soţiei drept moştenitori ai săi. Iar faptul că Îndrumarul se adresează pe tot parcursul manuscrisului cu „Fiul meu” nu exclude această ipoteză, ba, după părerea scribului, chiar o întăreşte. Nepotul nepotului nu apăruse încă în câmpul vizual al Celui de Al Cincizeci şi treilea. Este încă un motiv pentru care perioada din jurul anului 900 pare cea mai probabilă pentru elaborarea Îndrumarului.

Însă tocmai de aceea, nici această supoziţie nu este ultima. Scribul Celor O Sută se vede obligat să facă un scurt salt înainte¹: Colludwig, trăind o sută treisprezece ani, îşi va renega fiul, cu care va rupe orice relaţie, iar pe nepot nici măcar nu-l va cunoaşte; strănepotul, va încerca să reînnoade cu el o vagă legătură; doar în străstrănepot va nădăjdui să găsească, în ceasul din urmă, Speranţa. Când aşterne pe hârtie aceste rânduri, scribul nu are încă la dispoziţie decât o mică parte din sursele necesare reconstruirii biografiilor urmaşilor direcţi ai fiului lui Speciosus Luciferus, Cel de Al Cincizeci şi treilea pe răboj, aşa că supoziţia prezentată acum n-ar fi exclus să fie contrazisă câteva capitole mai târziu. Deocamdată, scribul nu poate merge decât pe flerul care l-a ajutat să ţină firul întreg de atâta amar de generaţii. Aşadar, scribul crede că „Fiul meu”, cel căruia i se adresează Îndreptarul, este Al Cincizeci şi şaptelea, nepotul nepotului său. Oricum, textul există…

De ce este aşa de important acest Îndrumar? Fiindcă el ne oferă numeroase amănunte despre viaţa atât de falsificată şi de caricaturizată a colecţionarului (lucid) printre ceilalţi colecţionari (inconştienţi) ai lumii. În „Cântecul despre Lothar şi Ingegard”, acea antologie bizară, a cărei cheie scribul n-a fost în stare s-o descifreze şi unde este descrisă întâmplarea cu lunga şi dramatica partidă de „şase fraţi vitregi”, când Al Cincizeci şi treilea a fost supus unui examen atât de dificil şi de caracteristic, totodată, pentru viaţa sa, se pomeneşte şi despre Îndrumar. Sigur, în acel corpus, personajele sunt (intenţionat?) învălmăşite, dar – iarăşi! – referirea există.

Şi există şi Îndrumarul propriu-zis. Acesta este astăzi un text lung de patruzeci şi două de pagini şi ar merita să fie citat în întregime. Ilustraţiile măiestrit executate, caligrafia impecabilă, chenarul cu modele florale, toate ar face din acest manuscris o capodoperă. Din păcate, lucrarea a fost grav coruptă. Coperţile originale, executate iniţial probabil la nivelul interiorului, au dispărut cu desăvârşire şi au fost înlocuite cu un fel de mapă târzie, pusă acolo doar cu scopul ca paginile să nu se împrăştie. Dar cel mai grav este că numeroase file au fost înlocuite grosolan, că pasaje întregi s-au distrus, că pe marginile late au fost introduse adnotări ce nu reuşesc decât să inducă în eroare: unele dintre ele par a mai avea o legătură cu mesajul iniţial, altele nu reprezintă decât notiţe întâmplătoare ale unor subiecte cu totul diferite de tema noastră. Nici chiar caligrafia şi caracterul semnelor nu reprezintă o garanţie de autenticitate, simbolurile cu atât mai puţin, fiind clar că nu mai avem în faţă nici măcar fragmente din original, ci doar o copie (probabil a unei alte copii).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.