„Nimic nu e mai străin creștinismului real decât manipularea credinței și a simbolurilor sale în cheie naționalistă, politică”, scrie Vasile Bănescu, oficial BOR, într-o postare, intitulată ”Naționalismul mitoman vs patriotismul fidel realității”.
E necesar să înțelegem, a z i, că, spre deosebire de firescul și necesarul patriotism, naționalismul guraliv și mitoman e o formă gravă de delir antinațional.
Miezul patriotismului este autentica, deci discreta dragoste de p a t r i e și de tot ce o compune (pământ natal, oameni, strămoși, limbă, istorie, tradiție, cultură, credință, sfinți, eroi și tot ce e frumos la noi).
Miezul dur al naționalismului este n a ț i a, etnia sacralizată, idolatrizată, ipocrit răsfățată, electoral adulată, care trebuie hrănită cu povești nemuritoare rupte dintr-o vulgată a istoriei distorsionate, menită să-i exacerbeze un sentiment măgulitor de falsă excelență, o imagine de sine nerealistă, o stare vindicativă de victimă a unui mereu nefavorabil context minat de invidia și ura străinilor, ceea ce explică anticreștina xenofobie.
E greu să asiști tăcut la maimuțărirea patriotismului demn prin naționalism obscen și a Ortodoxiei curate prin ortodoxism cu accese de bruxism, deformant spiritual, incult și agresiv antieuropean.
Naționalismul, azi, nu este sinonimul, ci antonimul patriotismului, asasinul lăudăros al acestuia.
Patriotismul nu poate fi niciodată antinațional, în timp ce naționalismul este naturalmente nepatriotic.
Butaforia naționalismului împăiat și ridicol îmbrăcat în veștmintele unor domnitori care, dacă ar învia, l-ar detesta, este o gravă inadecvare la realitatea electoral manipulată.
România are deja demult o națiune închegată care are nevoie urgentă, ca de o terapie intensivă, de Educație reală și de pace socială fondată pe dreptate și plus de spiritualitate. Nu de populism antieuropean, nu de junghiul și de tusea aflării în treabă ca profesie națională.
Există așadar o uriașă diferență între naționalismul deșănțat, obtuz, agramat, care își face selfie-uri compulsiv și patriotismul cultivat, înțelept, capabil să discearnă cu claritate între nuanțele binelui și ale răului, între realitate și utopie, între politică onestă și utopie funestă.
Nimic nu e mai străin creștinismului real decât manipularea credinței și a simbolurilor sale în cheie naționalistă, politică, orice culoare ar avea aceasta și oricât de seducător ar suna vocea perfidă a sirenelor ei, care nu sunt niciodată ale unei adevărate salvări.
Confundarea naționalismului găunos cu patriotismul luminat și echilibrat de credința în valorile fidelității religioase, culturale și spirituale ale propriului popor, duce la confiscarea populistă a nobilelor teme creștin-conservatoare rupte xenofob & filetist de contextul spiritual al Europei. Compromițându-le.
Biserica propovăduiește îmbunătățirea omului prin „urmarea lui Hristos” – care nu a fost naționalist – și clarificarea sa morală prin asimilarea mesajului curat al Evangheliei, nu smintirea și „rinocerizarea” omului prin pervertire ideologică.
Creștinismul e realism vindecător de iluzii și confuzii.
In sinea Lui si Iisus a prezentat cheia nationalista a Tatalui. Doar asa numai asa doar cu asa. Patriotismul e inferior naționalismului iar martiraj e superlativul nationalismului, ele se divid in eroi si martiri crestini. O forma de patriotism inferior se afla in fiecare din noi atunci cand scandam la meci saptamana viitoare. Insa daca chemi din stadionul de 50000 sa lupte cu viata pe front în prima linie nu o sa gasesti decat vo 10 insi cu greu iar daca ceri sa fie crucificat pe cruce lângă Mantuitor din 50.000 nu gasesti nici unul. Din cauza asta asocierea cu Salvatorul Rascumparator e superfluua.