Dacă priveşti de la etajele superioare ale unor zgârie-nori din sticlă aflaţi în centrul Bruxelles-ului (găzduind birourile mai multor instituţii federale belgiene) către parcul Maximilien, ai impresia că jos vezi de fapt un spaţiu de camping al unor turişti. Corturi frumos ordonate, toalete ecologice, spaţii unde se poate servi mâncare.
Odată ajuns jos, în parc, peisajul se schimbă. Ai impresia că triburi nomade de beduini au nimerit, prin nu ştiu de teleportare de tip cuantic, din deşert direct în inima administrativă a Europei. Ca să ne fie asemănători, au îmbrăcat hainele noastre. Cele oferite drept ajutor de belgieni, desigur.
Majoritatea refugiaţilor au străbătut mii de kilometri prin Turcia, Grecia, Serbia, Ungaria, Germania şi, în final, au ajuns la Bruxelles. Acum, poposiţi în acest parc de lângă Gara de Nord, beneficiază de ospitalitatea belgienilor filantropi. Reportajele lacrimogene ale televiziunilor locale au reuşit să declanşeze compansiunea autohtonilor. Belgienii mai au complexul genocidului contra populaţiei din fosta lor colonie congoleză din timpul regelui Leopold al II-lea. Astfel ar fi devenit, se zice, mai sensibili la suferinţele altora. Unii dintre voluntarii care lucrează în tabără îşi afişează simpatiile de stânga. La intrarea în tabără există o pancartă pe care stă scris: “Iată unde ne-a adus capitalismul mondial”.
Refugiaţii au primit haine, bani, hrană prin intermediul unor asociaţii de caritate belgiene. Au corturi în care au fost improvizate cabinete medicale. Sunt consultaţi zilnic de medici ai organizaţiilor “Medecins du Monde” şi “Medecins sans Frontiers”. Unii dintre ei sunt trataţi de diverse boli de piele. O tânără din Irak a născut a doua zi după sosirea în tabără. Copiii refugiaţilor se adaptează cel mai repede. Belgieni le-au improvizat chiar o şcoală într-un cort. Acolo vin şi adulţi, încercând să înveţe limba franceză sau flamandă (limbi oficiale în Belgia). Îşi imaginează că în acest fel se vor integra mai repede. Un cort imens le serveşte drept moschee.
Sunt aproape o mie de refugiaţi. Ceea ce te frapează însă când intri în tabără este mareea de figuri umane extrem de diferite. Sunt familii cu copii, dar marea majoritate este formată din tineri sub 35 de ani. Mulţi dintre ei au cu ei ultimele tipuri de smartphone. Vorbesc cu părinţi sau rude, rămase fie acasă, în Irak sau Siria, fie cu diverse rude stabilite în Europa. Peste drum este Oficiul federal pentru Străini. Stau la coadă, aşteptând să li se proceseze cererile de azil. Pot fi procesate maximum o sută de cereri pe zi. Unii mint că au fost înregistraţi în Grecia sau Ungaria (state membre Schengen), că au fost deja amprentaţi. Aşa scapă de o identificare severă a identităţii lor de către autorităţile belgiene. Pentru că nu există niciun control al celor care intră şi ies din tabără, unii din grupul refugiaţilor se fac nevăzuţi seara pe străzile capitalei belgiene. Nimeni nu ştie unde dispar. De întors, nu se mai întorc.
Poveştile unora ne dezvăluie ceva din resorturile invaziei, ceva din mecanismele care au pus-o în funcţiune. Ahmad din Irak spune că fost sfătuit de părinţi să fugă din calea miliţiilor islamiste. Au vândut obiecte de valoare şi i-au dat bani să ajungă în Europa. Există o mică industrie a organizatorilor de plecări în exil. Călăuze care iau banii şi care indică cele mai sigure trasee. Câţiva sirieni ne explică ceva despre naşterea acestui mit al Germaniei văzute ca destinaţie preferată şi ca pământ al făgăduinţei. În Siria au luat fiinţă în ultimii trei ani agenţii din Europa care se ocupau cu selectarea a câteva mii de persoane cu educaţie universitară, din domeniul cercetării şi tehonologiei, cărora li s-a promis un salariu decent pe teritoriul Germaniei. Numărul celor acceptaţi a fost unul limitat. Ulterior, însă, unii sirienii, mai întreprinzători, şi-au deschis propriile lor “birouri” de “plasare a forţei de muncă“ în care, contra cost, promiteau să organizeze grupuri care să ajungă “la sigur” în Germania şi Suedia. Nimeni nu mai poate stabili cu exactitate acum din grupurile de mii de refugiaţi care iau cu asalt Europa cine a pornit după ce unii le-au vândut iluzii, sau au pornit din proprie iniţiativă, fugind ca să supravieţuiască.
În această mare umană din Parcul Maximilien din Bruxelles s-au strecurat însă şi marocani, libieni, africani, dar şi persoane fără adăpost din… Belgia. Profită de moment, unii pentru a încerca să obţină nişte acte care să le permită şederea pe teritoriul belgian (şi ceva de lucru), ceilalţi pentru că au unde să doarmă gratuit în condiţii mai bune decât somnul pe cartoane în parcuri. Tabăra de refugiaţi din centrul Bruxelles-ului a devenit astfel un fel de Woodstock al tuturor năpăstuiţilor soartei, un fel de azil gorkian de zi şi de noapte. Peste această mică oază verde unde au poposit refugiaţii, aflată la relativ mică distanţă de instituţiile europene, dimineaţa se aude dintr-un cort chemarea la rugăciune. Este momentul când, dincolo de diferenţele dintre ei, refugiaţii devin una, plini de evlavie. Seara, bărbaţii ies din corturi, cântă şi încing dansuri în mijlocul parcului, sărbătorind ajungerea la destinaţie. De acum încolo, Europa se va simţi obligată să se ocupe de ei. Aşa li s-a spus când au plecat de acasă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.