„Experimentul Pitești” și „The Stanford Prison Experiment”

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, societatea occidentală nu se trezise încă din șocul produs de apariția și acceptarea nazismului de către o așa mare masă de oameni, iar la scurt timp, cam pe la începutul anilor ’60, avea să înceapă să înțeleagă ce se petrecea și în spatele Cortinei de Fier.

Perioada Războiului Rece a fost, în acest Occident în curs de deșteptare, dominată social de mult fanatism, în care americanii de rând își construiau buncăre antiatomice în curți, iar copiii lor învățau la școală cum să utilizeze o mască de gaze.

Pe plan sociologic și psihologic, avem o preocupare crescândă, ce dorea să înțeleagă cum a fost posibilă apariția nazismului și a comunismului. Cum a fost posibil ca un mare număr de oameni să participe la atrocități inimaginabile, fără ca aproape nimeni să reacționeze în vreun fel, nici victima, dar nici călăul?

Întrebarea era ce se întâmplă când oamenii normali ajung într-un loc total „negativ“ și cum reacționează indivizii atunci când se află sub autoritatea directă a altei persoane care le ordonă să comită o atrocitate.

Două experimente au dobândit faimă mondială prin încercarea lor de a deschide o portiță în a înțelege cum o anumită situație extremă poate să schimbe în rău personalitatea umană, aceste două experimente fiind „The Milgram Experiment“ (1963) și „The Stanford Prison Experiment“ (1971).

Pentru„profesor“, moartea unui „elev “ nu contează

În Experimentul Milgram, participanților li se spunea că fac parte dintr-un experiment în care este testată memorarea atunci când aceasta este legată de durere. Scenariul era ca unei persoane care nu a reținut corect ce i s-a cerut, să i se administreze un electroșoc. Experimentul se întâmpla într-un laborator, iar subiecții erau asigurați că șocurile electrice sunt inofensive.

Experimentul implica două persoane numite „profesor“ și „elev“, ele fiind separate de un panou; „elevul“ care primea electroșocurile făcea parte din experiment și era instruit să simuleze totul. „Profesorul“ era ales dintre persoanele care se oferiseră să participe la un experiment plătit.

„Profesorul“ trebuia să administreze un electroșoc de fiecare dată când „elevul“ nu reținea corect o serie de cuvinte, iar aceste electroșocuri trebuia să fie mărite în intensitate cu fiecare răspuns greșit. Persoana desemnată ca „elev“ (care făcea parte din simulare) se plânsese înainte de începerea experimentului că suferă cu inima. La un moment dat, în cursul experimentului, persoana desemnată ca „elev“ (care se presupune că primea electroșocurile atunci când memora greșit un șir de cuvinte) a început să protesteze energic. La aceste proteste, care mergeau până la țipete și simularea morții, s-a urmărit reacția celui care administra electroșocurile. Persoana care administra electroșocurile era asigurată că acela care coordona aceste testări era cel ce își va asuma responsabilitatea pentru tot. Prin urmare, tot ce trebuia să facă persoana desemnată ca „profesor“ era să continue să administreze electroșocuri și să mărească voltajul la fiecare răspuns greșit, iar dacă persoana desemnată ca „elev“ refuza să mai răspundă (adică chiar dacă aceasta simulase că a murit), administrarea electroșocurilor trebuia continuată cu fiecare „refuz de a răspunde“.

Două treimi din persoanele desemnate ca „profesor“ au mers până la a administra șocuri care puteau cauza moartea. Și asta, fără a pune la îndoială autoritatea unui bărbat îmbrăcat într-un halat alb, care le cerea să facă acest lucru.

Experimentul Milgram: procentul celor care au mers până la capăt, presând butonul până la 450 de volţi, a fost de 65% dintre subiecţi

O închisoare adevărată, care nu există

Experimentul a șocat America, dovedind că ceea ce se întâmplase în Germania nazistă sau în Uniunea Sovietică putea oricând să se repete și în Statele Unite. Una dintre concluziile experimentului a fost că guvernul american ar putea găsi oricând torționari care să își chinuie conaționalii pentru simplul fapt că au primit ordin să facă asta de la o persoană cu autoritate. The Stanford Prison Experiment a urmat, dorind să afle cum vor reacționa oamenii la un mediu crud, în care nu există reguli clare, și, totodată, să afle dacă o situație extremă în care este plasat un individ poate să copleșească capacitatea acestuia de a i se opune.

Prin urmare, în urma unui anunț dat în ziar, 24 de studenți au fost preselectați, iar 18 au intrat efectiv în experiment: jumătate dintre ei au fost desemnați ca „gardieni“, jumătate ca „deținuți“. Experimentul a avut loc în subsolul Universității Stanford, unde o închisoare falsă a fost creată. Iar pentru a amplifica impactul psihologic, voluntarilor care fuseseră desemnați ca „gardieni“ li s-au dat anumite obiecte care să simbolizeze autoritatea și care să îi facă să se simtă puternici (uniforme, bastoane, ochelari de soare), în timp ce studenților „deținuți“ li s-au dat niște cămăși de noapte, fără lenjerie intimă, cu un anumit număr care avea să îl desemneze pe cel care o purta (nimeni neavând voie să îi cheme altfel pe voluntarii „deținuți“ decât după acel număr). „Deținuților“ li s-a pus și un lanț la un picior, pentru a le reaminti permanent de statutul lor și de pierderea libertății. Toate acestea aveau să simbolizeze lipsa lor de autoritate și să le creeze o stare de disconfort și frustrare.

Revolte și autoritate

Încă din prima zi, un gardian s-a decis să își exercite autoritatea la maximum și, după cum a precizat ulterior, „să fie cel mai rău gardian cu putință“. Gardianul respectiv a mai precizat că atât timp cât „șeful închisorii“ (adică profesorul coordonator Philip Zimbardo) nu face nimic să îl oprească, asta înseamnă că el putea să meargă mai departe cu abuzurile. Din prima seară, studenții „deținuți“ s-au revoltat baricadându-se în celule, unde și-au scos și numerele care îi desemnau. Studenții „gardieni“ au văzut în asta o provocare directă a autorității lor și, prin urmare, au trecut la acțiune: au folosit stingătoare de foc pentru a goni studenții „deținuți“ din fața ușii și au dărâmat ușile. După care i-au târât pe studenții „rebeli“ afară, unde i-au dezbrăcat. Astfel a fost oprită prima și ultima „revoltă“.

Din acel moment începe partea remarcabilă și în același timp macabră a experimentului, când atât „gardienii“, cât și „deținuții“ s-au schimbat în mod radical. În fiecare zi situația se înrăutățea: studenții „deținuți“ nu erau lăsați să doarmă, erau băgați în carceră și umiliți unul în fața celuilalt. Erau obligați să își facă nevoile într-o găleată, iar o parte din umilințe aveau chiar natură sexuală. Deși nu a existat nicio adversitate reală între studenți, mediul, uniformele, situația au fost capabile să îi schimbe pe „gardieni“ în rău. „Deținuții“, pe de altă parte, au început să aibă căderi nervoase și stări de panică.

Însuși coordonatorul experimentului a fost luat de val

După câteva zile, „deținuții“ au fost vizitați de un preot catolic care lucrase într-o închisoare reală. Uimitor a fost faptul că, atunci când s-au prezentat preotului, jumătate din studenții „deținuți“ au folosit numărul atribuit de gardieni, în loc de numele lor real. Șocant este și faptul că preotul, care știa foarte bine că totul este doar un experiment ce avea să se încheie în câteva zile, a uitat cu totul că închisoarea este una fictivă și a ajuns să le dea sfaturi „juridice“ „deținuților“: cum să contacteze un avocat din oficiu pentru a obține o eliberare condiționată.

În a cincea zi a experimentului, prietena lui Philip Zimbardo (coordonatorul experimentului) a venit în vizită și a rămas șocată de modul în care erau tratați studenții „deținuți“. Profesorul Zimbardo, fiind apostrofat de aceasta, a realizat că și el fusese afectat de experiment și ajunsese să își ia rolul de „șef al închisorii“ mult prea în serios. Prin urmare, a decis oprirea imediată a experimentului.

Referitor la „gardieni“, s-a observat că s-au format trei tipuri: gardienii care aveau milă față de „deținuți“, dar care îi ajutau foarte puțin; gardienii duri, care respectau regulile, oricare ar fi fost acestea; gardienii sadici, care îi umileau pe „deținuți“.

La „deținuți“ s-a observat apariția fie a unor sentimente de solidaritate (cazul unui „deținut“ care a refuzat să devină informator), fie a unei lipse de empatie (cazul unui „deținut“ care fusese băgat peste noapte în carceră și s-a propus scoaterea sa, cu condiţia ca fiecare „deținut“ să renunțe pentru o noapte la pătura sa, ceea ce nimeni nu a făcut).

Spre deosebire de Experimentul Pitești, ale cărui concluzii nu le cunoaștem, concluziile Experimentului Stanford sunt foarte bine cunoscute în lumea academică. Forţa unui context special a ajuns în experimentul lui Philip Zimbardo să copleșească total individul, care a sfârșit prin a fi depersonalizat și a-și accepta rolul desemnat. Iar la unii „gardieni“ a trezit chiar tendințe sadice, de care nu ar fi fost capabili în afara „închisorii“.

„Experimentul Pitești“, un precursor inventat de Uniunea Sovietică?

Acest experiment a redevenit popular după evenimentele de la Abu Ghraib Prison din Bagdad și Guantanamo Bay Detention Camp din SUA, unde deținuții au fost supuși la torturi fizice și psihice de către gardieni.
Referitor la Stanford Prison Experiment, trebuie înțeles că vorbim despre un experiment în care „deținuții“ erau perfect conștienți că este vorba doar despre un experiment cu o durată limitată, la care ei se oferiseră voluntari. Trebuie de asemenea precizat că „gardienii“ nu aveau voie să vatăme în niciun fel participanții la experiment. Și totuși este unanim acceptat că The Stanford Prison Experiment a scăpat de sub control – mai mulți studenți „deținuți“ trăind crize reale, iar „gardienii“, o serie de plăceri sadice în a-i umili pe studenții „deținuți“. Toate acestea sunt în măsură de a ne dezvălui o latură întunecată a naturii umane. Ce s-ar fi întâmplat dacă Experimentul de la Stanford, în loc să dureze o săptămână, ar fi durat câteva luni, ce s-ar fi întâmplat dacă studenții „gardieni“ ar fi avut voie să folosească violența fizică împotriva studenților „deținuți“ sau, chiar mai rău, dacă „gardienii“ ar fi avut instrucțiuni clare să îi tortureze pe studenții „deținuți“? Ar fi fost posibilă în această situație menționată anterior repetarea unor fapte de genul celor comise la Pitești? Este oare cu putință cazul Pitești să fi fost un experiment al Uniunii Sovietice, de tipul The Stanford Prison Experiment, petrecut cu circa 30 de ani înainte ca americanii să se fi gândit la o asemenea testare a limitelor umane? Ar fi oare cu putință ca „Piteștiul“ să fie o astfel de testare a naturii întunecate a ființei umane? Nici astăzi deținuții și cercetătorii nu par a cădea de acord asupra a ce a fost „Piteștiul“ de fapt. Să fi fost cu adevărat doar despre reeducare? Să fi fost despre crearea unui om nou? Să fi fost despre aflarea unor informații?

Chinuiți, nici pentru mărturisiri, nici pentru îndoctrinare

Unul dintre deținuții de la Pitești mi-a spus că nu crede că tot experimentul a fost doar pentru a-i face să mărturisească diverse nimicuri, pe care oricum Securitatea le cam știa, altul mi-a povestit că nu s-a urmărit o îndoctrinare propriu-zisă, în sensul de a-i transforma în comuniști veritabili.

Prin urmare, eu vin și pun în discuție o altă posibilitate: că totul a fost un experiment de tipul „închisorii Stanford“, în care atât deținuții, cât și gardienii să fi fost subiecți ai unui studiu. Un experiment în care să se fi testat niște limite ale rezistenței, niște modele de comportament pe care gardienii sau deținuții le-au adoptat în niște situații-limită.

Din momentul în care v-am prezentat cele două studii, respectiv The Milgram Experiment (1963) și The Stanford Prison Experiment (1971), care amândouă sunt considerate a fi cruciale în psihologie și sociologie, nu este greu să ne imaginăm cât de valoros ar putea fi, pentru unii, un studiu precum „Pitești“, în care să nu existe limite impuse de o etică universitară.

În The Stanford Prison Experiment, refuzul unui „prizonier“ de a mânca un sos și încercările studenților „gardieni“ de a-i umili și degrada pentru a-și schimba decizia, sau faptul că „gardienii“ îi trezeau pe studenții „deținuți“ în miezul nopții sau nu îi lăsau să meargă la toaletă, au fost disecate în zeci de studii, documentare și conferințe. Putem doar să ne imaginăm ce valoare ar fi putut avea documentația completă asupra cazului Pitești, cu statisticile reale ale celor care au cedat din prima, din a doua, sau a celor puțini care nu au cedat, cu analiza fiecărei zile și a fiecărui eveniment în parte. Ar fi oare atât de imposibilă această ipoteză?

Două feţe ale terorii de la Piteşti: torţionarul Eugen Ţurcanu şi Gheorghe Calciu Dumitreasa, fostul torţionar mântuit prin credinţă

Oameni buni, corupți de o situație excepțională

Zilele acestea am lucrat pentru un institut de sondare, unde eu, ca operator de sondaje, sunt plătit pe interviu, pentru a sta 15 minute de vorbă cu persoane de o anumită vârstă. Datele colectate de mine și de alți operatori de teren vor fi centralizate și prelucrate de institutul respectiv de sondaj, institut care la rândul lui realizează un profit din activitatea sa. Prin urmare, dacă un simplu studiu făcut pe câteva zeci de persoane care acceptă să răspundă la câteva întrebări își are valoarea sa, să încercăm să ne imaginăm un studiu făcut pe circa 1.000 de persoane pe o durată lungă, un studiu în care nu au existat limite. Și, mai ales, un asemenea studiu ajuns în mâinile autorităților de la Kremlin. Cu siguranță rezultatele de la Pitești ar fi putut apoi fi aplicate în numeroasele lagăre aflate pe tot întinsul Uniunii Sovietice, iar despre multe dintre aceste lagăre, ca și despre victimele de acolo, probabil nu vom afla niciodată nimic.

Profesorul Philip Zimbardo, care a inițiat The Stanford Prison Experiment, vorbește despre un anume „Lucifer Effect“, în care oameni buni pot fi corupți de o situație excepțională. Și totuși de un singur lucru nu au ținut cont studiile americane, și anume, de impactul credinței.

De la condiția de „animal ascultător“ la spiritualitate

În Experimentul de la Stanford din 1971, studenți obișnuiți au fost transformați fie în gardieni sadici, fie în deținuți obedienți în mai puțin de o săptămână, iar la închisoarea Abu Ghraib din Irak, cetățeni americani care își executau stagiul militar au ajuns să îi supună pe deținuții arabi la niște chinuri de care nici ei nu își închipuiau că sunt capabili.

Referitor la ideea dezumanizării individului prins într-o situație specială, au existat cele două experimente menționate, care au venit să confirme această ipoteză (Experimentul Milgram din 1963, Experimentul de la Stanford din 1971). Prin urmare, conform acestora, individul, odată dezumanizat, devine un fel de animal ascultător, care își acceptă rolul desemnat de persoana ce deține autoritatea.

O concluzie crucială pare a fi că individul, odată scos din mediul „dezumanizator“, revine treptat la normal, dar în toate cazurile s-a demonstrat că, odată dezumanizat și atât timp cât presiunea exercitată asupra sa persistă, individul, în marea majoritate a cazurilor, poate fi constrâns să facă aproape orice.

Și totuși, în încheiere, nu pot să nu mă întreb cum a fost posibil martirajul primilor creștini care mergeau bucuroși la moarte, al martirilor Brâncoveni, despre care știm că au fost supuși la numeroase torturi, și, în final, al celor care, refuzând a deveni cobai, au fost uciși în închisorile comuniste.

Răspunsul pare a fi legat de credință și spiritualitate: cu cât acestea au scăzut, pare să fi scăzut și rezistența în fața acestor situații speciale; precum în societățile occidentale, unde a apărut omul ateu, aici rezistența la asemenea situații extreme pare a fi foarte de scăzută.

Rezistența prin credință

Mulți dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste mărturisesc că doar credința i-a ajutat să meargă mai departe și, în final, doar credința i-a ajutat să depășească cele petrecute în timpul detenției și să redevină oameni. Studiul american nu face nicio trimitere la acest aspect.

Experimentul de la Stanford fusese efectuat pe un grup de studenți americani în perioada rebelă a anilor ’70, dominată de proteste faţă de războiul din Vietnam, dar lipsită de o spiritualitate autentică. La Pitești, gardienii aveau să încerce să distrugă exact acea formă de rezistență spirituală care în cazul Experimentului de la Stanford a lipsit cu desăvârșire.

Cele două experimente americane, The Milgram Experiment (1963) și The Stanford Prison Experiment (1971), au reintrat în atenția specialiștilor după evenimentele de la Abu Ghraib Prison din Irak, unde soldații americani au torturat deținuții arabi într-un mod similar cu cel simulat din The Stanford Experiment și au dat dovadă de obediență în fața autorității, similară cu The Milgram Experiment. Și, deși nimeni nu a observat până acum, într-un mod similar chiar cu Pitești. Se observă tendința de a umili verbal o persoană, de a dezbrăca individul, de a-l supune la diverse practici cu conotație sexuală sau diverse practici ce au legătură cu fecalele sau urina.

Ipoteza mea „neortodoxă“, referitoare la cazul Pitești, nu este chiar imposibilă; vorbim aici despre o idee foarte speculată și care revine sub diverse forme, precum romanul lui William Golding „Lord of the Flies“, „Împăratul muștelor“, din 1954, unde era imaginată o situație când un grup de băieți tineri englezi se prăbușesc cu avionul pe o insulă pustie și încearcă să se autoguverneze, ajungând în final să devină aproape sălbatici. În Experimentul Milgram din 1963, s-a demonstrat că cetățenii americani de rând sunt capabili să își omoare prin electrocutare conaționalii pentru simplul fapt că li s-a spus să facă asta.

Cei care au trecut prin închisorile comuniste mărturisesc că doar credința i-a ajutat să meargă mai departe și, în final, doar credința i-a ajutat să depășească cele petrecute în timpul detenției și să redevină oameni. Studiul american nu face nicio trimitere la acest aspect.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.