Scrisoare deschisă adresată dlui Vlad Alexandrescu, ministru al Culturii

După ministeriatul dlui Ion Caramitru, care şi-a jucat excelent şi rolul din fruntea Culturii, zadarnic m-am mai adresat urmaşilor săi. Fie că nu aveau nimic de-a face cu cultura, fie că erau intelectuali numai pentru ei înşişi. Ca unul care de peste patruzeci de ani apăr patrimoniul naţional de la catedră, din fruntea unui muzeu, de pe şantierele arheologice sau chiar din stradă, mă adresez Dumneavoastră la început de mandat cu noi speranţe.

Structura patrimoniului cultural al României este cea a unui patrimoniu cultural european, creat în condiţii specifice sau receptat de poporul român de-a lungul istoriei sale. El arată ce am fost în stare a realiza şi reprezintă unul dintre principalele argumente ale apartenenţei ţării noastre la structurile politice ale Uniunii Europene. Prezervarea patrimoniului cultural al României este, prin urmare, o chestiune de siguranţă naţională.

Dacă ar fi să evaluăm numărul sau densitatea monumentelor din România, putem constata că au valori medii, inferioare celor din toate ţările situate la vest de noi şi că nici nu este în mod egal distribuit pe întinsul ţării. Este cu atât mai dureroasă pierderea oricărui monument.

Sub dictatură întreaga politică în domeniul culturii era subordonată ţelului construcţiei societăţii comuniste. Numai unele monumente, cele care puteau fi folosite propagandistic, au fost asumate de conducerea comunistă. A căzut pradă prostiei şi arbitrariului o bună parte a patrimoniului naţional. Au fost distruse biblioteci cu cărţi rare, edificii de cult, situri arheologice de o bogăţie inestimabilă. Au avut de suferit oraşele mari şi mici, fie prin distrugerea unor valoroase monumente de arhitectură, fie a unor întregi ansambluri. S-a dorit distrugerea aspectului şi sufletului satului românesc, pentru ca nimic să nu ne mai lege de acest pământ şi de trecut. Ar fi un demers foarte anevoios a înşira toate pierderile suferite de patrimoniul istoric al României în perioada comunistă.

Speranţele pe care ni le-am pus în 1989 în schimbarea regimului nu s-au împlinit nici în privinţa patrimoniului cultural naţional. Prostia şi lăcomia, tolerate de o justiţie debilă, au continuat la dimensiuni nebănuite distrugerile anterioare.

Unul dintre primele acte ale conducerii post-revoluţionare a fost desfiinţarea vechii legi a patrimoniului. Ar fi putut fi schimbate vreo două paragrafe cu iz de poliţie politică. Legea a fost însă integral anulată, iar această ţară a rămas timp de 11 ani fără o lege a patrimoniului. Veritabilii specialişti, poliţiştii de patrimoniu şi procurorii au fost lipsiţi de un act normativ pe care să-l poată invoca. Să nu-mi spună nimeni că a fost o întâmplare. Că valorile culturale trebuie să circule liber într-o Europă unită este o teorie perversă atât timp cât posibilităţile financiare nu sunt echivalente. Totul se concentrează acolo unde se află banii, iar România a rămas fără apărare. Veţi găsi în Occident destui cumpărători pentru o brăţară dacică, dar noi nu suntem în stare să recuperăm o operă a lui Constantin Brâncuşi. Proaspeţii noştri îmbogăţiţi, fără şcoală şi fără educaţie, preferă să se împopoţoneze cu un Bentley sau cu un Lamborghini în loc de a sponsoriza cultura, aşa cum fac oameni bogaţi din Occident aparţinând celei de a doua sau celei de-a treia generaţii. Mulţi români şi-au vândut sufletul pentru bani. În 1990 au fost jefuite muzeele şi bisericile din sud-vestul ţării. Un exemplu îl constitue muzeul din Sarmizegetusa, de unde într-o noapte au dispărut toate piesele de valoare descoperite de noi în decursul anilor. Este de menţionat că au fost furate toate obiectele publicate, deci care aveau prin aceasta un certificat de autenticitate, nu şi nişte copii arătoase care se aflau alături. Asta arată, pe de-o parte, că furtul a fost comandat, pe de alta că au fost amestecaţi specialişti de-ai noştri. Am fost asigurat atunci că ar fi fost anunţat Interpolul, dar mai târziu am constatat că s-a minţit. În toată această afacere justiţia a fost absentă.

O altă crimă săvârşită de conducătorii noştri postrevoluţionari împotriva culturii româneşti a fost retrocedarea în natură, mai ales în Transilvania, a mii de edificii în care funcţionau instituţii de cultură sau şcoli. Nici nu mai contează dacă moştenitorii au fost veritabili sau falşi. Din capul locului asemenea edificii nu trebuiau retrocedate în natură, căci nu au fost retrocedate nici în alte ţări răsăritene. Cum este cu putinţă ca într-o ţară civilizată valori care îi aparţin întregii comunităţi să fie evacuate de executori judecătoreşti? De pildă, astăzi palatul Bánffy, care adăposteşte Muzeul de Artă din Cluj, este în pericol de a fi pierdut, iar soarta minunatului Muzeu al Farmaciei pare a fi pecetluită. Autorităţile, singurele vinovate, ridică din umeri a neputinţă. Dacă şmecherii care ne-au condus au dorit într-adevăr ca prin retrocedarea in integrum să readucă ţara în situaţia de dinaintea instaurării comunismului, de ce nu au repus în vigoare şi constituţia din 1923 dimpreună cu monarhia?

Domnule Ministru, vă rog să iniţiaţi o lege care să apere puţinul care ne-a rămas şi să salveze edificiile pentru care nu există o sentinţă definitivă.

Un capitol aparte îl voi dedica detectoriştilor. Este un fenomen cunoscut şi în alte ţări, care însă la noi a făcut ravagii. Îndată după revoluţie hoarde de detectorişti au cutreierat întregul teritoriu al ţării, beneficiind de atitudinea pasivă sau chiar binevoitoare a autorităţilor. Două sunt aspectele grave. Dacă ai scos piesa din contextul său arheologic, ai pierdut jumătate din informaţia ştiinţifică. Pe de altă parte, în ciuda eforturilor lăudabile ale unor poliţişti, procurori şi specialişti în arheologie, un număr imens de piese, imposibil de apreciat, a fost pierdut pentru ţara aceasta şi pentru ştiinţă. Recuperarea brăţărilor de aur, kosonilor sau a legilor municipale de la Troesmis a însemnat un mare succes, dar trebuie să ne fie clar că piesele găsite sunt numai nişte fărâmituri din tot ce s-a furat. Acestea au putut fi recuperate fiindcă amprenta locului de descoperire era clară. De pildă, legea municipiului Troesmis nu putea proveni decât de la Troesmis. Nu pot însă uita că, atunci când au auzit de brăţările dacice de aur, unii mari „specialişti“ au afirmat că aşa ceva nu există. Au spus o prostie cât ei de mare, punând în pericol recuperarea brăţărilor. Originea altor piese nu poate fi atât de lesne identificată. Să luăm, de pildă, diplomele militare. Sunt plăcuţe de bronz date militarilor romani la lăsarea la vatră. Ele sunt copii ale unei constituţii imperiale şi conţin nu numai drepturile primite de veterani (cetăţenia romană şi dreptul de căsătorie potrivit normelor romane), ci şi numele provinciei, al guvernatorului, lista tuturor trupelor, date despre veteran şi originea lui, deci o mulţime de informaţii extrem de importante despre istoria provinciei. Aceste diplome militare au un preţ foarte bun pe piaţa europeană de antichităţi. Circa 100 de diplome militare pentru armata Daciei de care ştiu au circulat în ultimii ani în ţările occidentale. Ele provin cu siguranţă din Dacia, numai că acest lucru nu poate fi dovedit în fiecare caz în parte, chiar dacă toate castrele romane de la noi au fost găurite şi răvăşite.

Să luăm acum zona Munţilor Orăştiei, care a fost făcută praf. Cunoaştem sute de oraşe greceşti şi romane în bazinul mediteranean, dar civilizaţia dacică este unică, iar manifestările ei majore au avut loc în Munţii Orăştiei. Cu atât mai mari şi mai de neînlocuit sunt pierderile suferite aici. S-a ajuns atât de departe, încât nici nu ştiu dacă mai este ceva de furat.

În faţa unor asemenea situaţii situaţii autorităţile au închis ochii. Mereu vezi la televizor câte un „norocos“ care a găsit pe undeva câte un tezaur, iar statul îl fericeşte cu o sumă de bani. Dar dacă nu îl declară şi îl trimite în străinătate? Şi într-un caz şi în celălalt contextul arheologic a fost distrus.

Vă rog, domnule Ministru, să iniţiaţi un proiect de lege prin care să se interzică definitiv utilizarea detectoarelor de alte persoane decât făcând parte din instituţiile ştiinţifice specializate, iar de către acestea numai conform eticii profesionale. Fundamentarea ar fi simplă: bogăţiile subsolului îi aparţin statului român. Democraţia nu înseamnă dreptul neîngrădit de a fura. Nu-mi pasă dacă vom fi pârâţi la Bruxelles, de vreme ce apărarea patrimoniului naţional este o chestiune de siguranţă naţională.

Scandalul Roşia Montană a fost cel care a trezit conştiinţa acestei ţări. În anul 2002 un număr de 1038 de instituţii ştiinţifice prestigioase din întreaga lume au semnat un protest împotriva distrugerii galeriilor romane de la Roşia Montană, anticul Alburnus Maior. Întreaga lume ştiinţifică ştia că aici au fost descoperite celebrele tăbliţe cerate care constituie unul dintre izvoarele dreptului roman. Răspunsul lui Mircea Angelescu, directorul de atunci al patrimoniului din Ministerul Culturii: „Ăia habar n-au“. Afirm cu toată răspunderea că galeriile romane şi întregul sit de la Alburnus Maior sunt un monument unic în lume, iar dacă s-ar găsi cineva să le pună în valoare, ar constitui o ţintă a turismului european şi ar aduce bunăstare întregii zone. Nu astfel a gândit pe atunci Ministerul Culturii, care prin aşa-zisul „program de cercetare Alburnus Maior“ a vândut Roşia Montană companiei canadiene. O dovadă este că premiile Ministerului Culturii pe anii 2002 şi 2003 au fost sponsorizate de către firma canadiană, pe care se presupune că o verifica. Funcţionari din Ministerul Culturii au fost primii vinovaţi de asta, în vreme ce primii oameni din stat, precum şi academicieni, primari şi arheologi au devenit nişte bieţi agenţi ai companiei canadiene. S-a opus însă societatea civilă. Rareori m-am simţit atât de mândru de acest popor ca atunci când în Cluj au ieşit în stradă 20.000 de oameni pentru a apăra patrimoniul naţional. Încă şi mai de admirat au fost miile de moţi ieşiţi în stradă la Câmpeni împotriva vânzătorilor şi în apărarea valorilor şi a modului lor de viaţă.

Cum s-a ajuns la asemenea abuzuri? Mă voi referi numai la Comisia Naţională de Arheologie, chiar dacă involuţia Comisiei Naţionale a Monumentelor şi Siturilor a fost identică. În octombrie 2000 Comisia Naţională de Arheologie s-a pronunţat împotriva proiectului de la Roşia Montană. S-a abţinut un singur arheolog (Dumnezeu să-l ierte!), care va ajunge, prin urmare, preşedintele comisiei. În anii 2001 şi 2003 comisia a fost epurată de contestatari, iar în 2003 votul ei a devenit consultativ. De-atunci încoace funcţionarii ministerului decid ce anume din patrimoniul naţional trebuie distrus. Îmi amintesc cu amărăciune că în 2002 un coleg de-al meu de la Universitatea din Cluj, în calitate de preşedinte al comisiei, a dat alături de comisie (cu cinci excepţii) descărcare arheologică pe 1100 de hectare de la Roşia Montană, dintre care cercetate fuseseră numai 2,2, iar în 2003 un alt coleg de-al meu a dat alături de comisie (cu o excepţie) descărcare arheologică pentru Muntele Cârnic, în care fuseseră descoperite70 kmde galerii. Ani de zile ne-am zbătut ca acest ultim act să fie anulat. Când în sfârşit s-a ajuns la asta în urma unei sentinţe definitive, Comisia Naţională de Arheologie a acceptat în 2011 un nou certificat de descărcare arheologică pentru acelaşi munte Cârnic. Cu greu îmi pot închipui o sfidare mai mare a legii, a bunului simţ şi a propriei profesiuni. Deşi tot drumul care putea duce la dezastru a fost presărat de ilegalităţi şi de acte de corupţie, DNA a fost din cale afară de discret, ca să nu zic mai rău.

Ce-i de făcut acum, când lucrurile au început a se lămuri? Ce se întâmplă cu zecile de edificii de patrimoniu cumpărate la Roşia Montană de companie şi care stau să se prăbuşească? Ce se întâmplă cu miile de hectare de terenuri pentru care s-a dat în mod ilegal certificatul de descărcare arheologică?

Domnule Ministru, vă rog să reconsideraţi întreaga problematică a Roşiei Montane şi să sprijiniţi eforturile de a o include în lista UNESCO. Ministerul spaniol al Culturii a fost cel care a iniţiat asemenea proceduri pentru minele romane de aur de la Las Medulas, care astăzi ele sunt vizitate de milioane de turişti, iar zona, una dintre cele mai sărace ale Spaniei, s-a ridicat datorită lor. Noi de ce nu am fi în stare?

Un scandal încă puţin cunoscut de opinia publică este cel legat de parcul Custozza din Alba Iulia. Încep prin a aminti faptul că planul oraşului medieval se suprapune celui al castrului legiunii XIII Gemina, iar în parcul Custozza se afla clădirea comandamentului (principia) acestui castru, un edificiu imens şi cel mai bine păstrat în acest gen din partea europeană a Imperiului Roman. Nu numai acest edificiu, ci şi întreaga stratigrafie arheologică până în Evul Mediu fuseseră foarte bine conservate, iar asta până în clipa dezastrului. Dezastrul l-a constituit un proiect în valoare de 52 mil. de euro de „amenajare“ cu pavele turceşti. În 2011 ziduri romane şi stratigrafia arheologică au fost scoase cu excavatoarele şi aruncate la gunoi. Avem de-a face cu distrugerea celui mai important sit arheologic încă necercetat al României. Şi-au dat mâna în această crimă Primăria Albei Iulia, nişte arhitecţi îmbuibaţi, direcţiunea Muzeului Unirii, un coleg din Cluj, vânzător şi al Roşiei Montane, Ministerul Culturii şi Comisia Naţională de Arheologie. Aceasta şi-a trimis în luna mai 2011 trei reprezentanţi la Alba Iulia, care au raportat că totul este în ordine. După câteva luni situl era făcut praf. Nici Secţia de istorie a Academiei Române nu a suflat o vorbă despre acest dezastru. Are circumstanţa atenuantă că nu pricepe prea bine despre ce e vorba acolo. Timp de cinci ani justiţia nu a avut nicio reacţie.

Un alt exemplu despre colaborarea în defavoarea patrimoniului naţional între investitori şi cei care ar trebui să-l apere este situl roman de la Şibot, pe traseul autostrăzii Orăştie – Sibiu. Nu se ştiuse nimic de el, deşi era de o valoare excepţională. A fost cercetat în grabă şi incomplet. Într-o ţară civilizată el ar fi fost salvat prin devierea autostrăzii sau prin ridicarea ei pe piloni, ar fi fost cercetat cu grijă şi restaurat. Mai mult decât atât, pe parcursul autostrăzii ar fi putut fi ridicat un muzeu al sitului, aşa cum vedem, de pildă, în Franţa. Pentru Ministerul nostru al Culturii şi pentru Comisia Naţională de Arheologie mai presus a fost interesul imediat al investitorului, astfel încât situl roman de la Şibot nu mai există. Nu am auzit să se fi deschis vreun dosar penal.

Fiindcă veni vorba de autostrăzi, trebuie ştiut că în ţările situate la vest de noi cercetarea arheologică pe parcursul autostrăzii se face din banii din proiect şi începe cu doi sau trei ani înaintea debutului propriu-zis al lucrărilor. Or, la noi arheologii lucrează în umbra excavatorului. Cum se mai poate face în atari condiţii o cercetare exhaustivă? Ce şanse mai are vreun monument de a fi conservat?

Domnule Ministru, vă rog să iniţiati un proiect de lege care să oblige autorităţile să finanţeze săpăturile de salvare din proiect, iar ele să înceapă cu doi sau trei ani înainte de lucrările propriu-zise.

Afirm cu toată răspunderea că nu cunosc vreo ţară europeană în care bătaia de joc la adresa monumentelor arheologice majore să fie mai mare decât la noi. În anii 1999-2000 l-am convins pe dl ministru Ion Caramitru să cumpere16 hectarede ruine la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi să iniţieze un program de restaurări. Din 2001 programul a continuat mai mult homeopatic, pentru ca în 2006 să fie sistat cu totul. Care a fost motivul? Ministrul Adrian Iorgulescu anunţase în 2005 că anul 2006 va fi declarat „an Traian“. Între timp şi-a amintit sau i se va fi spus că pe lângă împărat mai există un Traian. Despre anul Traian nu a mai suflat nimeni vreo vorbă, iar restaurările la Ulpia Traiana Sarmizegetusa au fost sistate. Începând din anul 2012 Ministerul Culturii mi-a interzis mie şi echipei mele să continui cercetările la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. De-atunci formidabilul Capitoliu, primul descoperit în Dacia, şi un spectaculos templu palmyrean, ambele cu cercetarea nefinalizată, se distrug an de an, până nu va mai rămâne nimic. De distrugerea Palmyrei este vinovată organizaţia ISI. De distrugerea templului palmyrean din Sarmizegetusa este vinovat Ministerul Culturii.

Vă rog, Domnule Ministru, să finanţaţi cercetările arheologice sistematice, aşa cum o făcuse dl Ion Caramitru, cu consilierea unei Comisii Naţionale de Arheologie competente. Vă mai rog să reluaţi proiectele de restaurare, sub supravegherea unei Comisii Naţionale a Monumentelor şi Siturilor Istorice, care să-şi ia rolul în serios. Altfel nu facem altceva decât să îmbogăţim nişte firme, iar monumentele, în loc de a fi restaurate, sunt distruse. Aş putea da mai multe exemple, dar mă voi limita la sanctuarul mare în aliniament de la Grădiştea Muncelului, a cărui restaurare a însemnat distrugerea lui.

Cer iertare tuturor celor care s-ar fi aşteptat să protestez împotriva tuturor atentatelor comise împotriva patrimoniului naţional în Bucureşti şi în alte localităţi ale ţării. Sunt în primul rând arheolog şi mi-e mai la îndemână să aduc probe din domeniul meu. Aş putea însă veni cu exemplul Romei. Cât este Roma istorică de mare, nu veţi vedea nicăieri intervenţii contemporane care să distrugă frumuseţea şi puritatea ansamblurilor arhitectonice. În această metropolă nu există decât două linii de metrou, care ocolesc cu grijă oraşul roman subteran. O singură dată s-a dorit a se face o intervenţie, într-un loc numit Largo Argentina, unde au fost însă identificate temple din vremea republicii romane. Au fost restaurate, iar astăzi atrag sute de mii de turişti. Asta îmi aminteşte de un plan sinistru de curând conceput în Cluj, cel de a se străpunge Piaţa Unirii printr-un pasaj subteran, care ar urma să fie creat cu ajutorul unui utilaj care să spulbere totul în calea sa, adică taman forul roman care se află la nord de biserica Sf. Mihail. Să revenim însă la Italia, pe care mulţi o vizitează, dar puţini o pricep. Nu veţi vedea nici la Florenţa, nici la Pisa, nici la Verona, nici la Veneţia intervenţii neavenite în ansamblurile istorice. Nu veţi găsi nicăieri monştri de felul celor de lângă Atheneul Român sau de lângă Catedrala romano-catolică din Bucureşti. Ce să mai vorbim de minunatul Maramureş? Doar cine l-a cunoscut cu treizeci de ani în urmă îşi dă seama de dezastru. S-au întors vajnicii maramureşeni cu bani din străinătate şi au aplicat principiul „ca la mine nu-i la nimeni“. I-a sfătuit cineva să nu-şi distrugă minunata arhitectură? Au fost făcute sau adaptate legi care să protejeze acest unic patrimoniu? Nu s-ar fi putut găsi soluţii care să îmbine valorile trecutului cu comoditatea modernă? Vă asigur că, dacă am fi avut autorităţi competente, astăzi Maramureşul cu greu ar mai face faţă mulţimilor de turişti din întreaga lume.

Stimate Domnule Ministru, vă rog să reorganizaţi comisiile monumentelor şi siturilor de aşa manieră, încât ponderea arhitecţilor în conflict de interese să fie măcar rezonabilă.

A devenit aproape o axiomă că în cultură nu se dau bani decât dacă pot fi furaţi. Un exemplu este Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei. În anul 2009, pe când eram dat afară pentru a treia oară din fruntea instituţiei din motive legate de Roşia Montană, direcţiunea interimară a fost determinată de funcţionari din Ministerul Culturii să încheie un contract cu firma Artex din Bucureşti pentru reamenajarea expoziţiilor; subliniez: strict pentru reamenajarea expoziţiilor şi nu pentru alte lucrări. Până aici sunt toate bune şi frumoase. Trecem peste faptul că pentru încheierea acestui contract au fost încălcate toate legile. Marea problemă este valoarea contractului, care se ridică cu TVA la cifra de 13 mil. de euro, atunci când în mod cinstit operaţiunea ar fi costat de zece sau chiar de douăzeci de ori mai puţin. În ultimele săptămâni ale anului 2009 s-a ajuns să se cheltuiască sau, mai bine-zis, să se fure 1,7 mil. de euro. M-am întors în fruntea muzeului cu ajutorul justiţiei şi am întrebat unde-i expoziţia şi ce s-a întâmplat cu banii. Când am cerut recuperarea acestora, ministrul de atunci al culturii, dl Kelemen Hunor, m-a eliberat din funcţie. Mai rău decât atât, a numit în fruntea muzeului tocmai persoanele vinovate de dezastru, probabil pentru ca banii să nu mai poată fi recuperaţi. Astăzi, după şase ani de la catastrofă, muzeul din Cluj, cu cel mai bogat patrimoniu din ţară, nu mai există. Obiectele sale se distrug în depozitele subterane, ale căror pereţi au o umiditate de 98%. Asta şi fiindcă, tot în lipsa mea, au fost făcute lucrări proaste de izolare cu firme „agreate“ de minister. De asemenea în lipsa mea au fost puse peste clădire planşee grele de beton fără o expertiză a fundaţiilor. Și această ispravă a fost făcută cu firme „agreate“ de minister. Rezultatul este că edificiul se află în stare de precolaps. Nimănui nu-i pasă. Ministerul Culturii nu a făcut nimic, fiindcă se simţea cu musca pe căciulă, iar actuala direcţiune a defunctului muzeu, vinovată pentru dezastru şi protejată din exact acest motiv, încasează salarii nemeritate. Ce fac autorităţile din Cluj? Tac şi ele. În cei zece ani de directorat al meu pragul instituţiei nu a fost călcat de niciun primar, de niciun prefect, de niciun preşedinte de consiliu judeţean. Nu era rost de tăiat panglici. Îşi închipuie autorităţile clujene că oraşul poate ajunge capitală culturală europeană fără un muzeu de istorie? Dosarul Artex se află la DNA din august 2010, dar nimeni nu a fost dat în judecată.

Domnule Ministru, vă rog cu insistenţă să salvaţi ce se mai poate salva din Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei!

Știu foarte bine că Ministerul Culturii nu poate lupta singur împotriva hienelor şi a prostiei. Avem nevoie de legi mai aspre, care să fie şi aplicate de magistraţi în cunoştinţă de cauză. Este greu pentru orice procuror sau judecător să se plece cu aceeaşi competenţă asupra unui dosar de hoţ de buzunare, al unuia de viol şi al unuia de distrugere al unui sit arheologic. Nu mă gândesc la un fel de DNA al patrimoniului, ci la specializarea sau formarea unor magistraţi şi poliţişti în acest scop. Ar trebui încurajaţi şi cei câţiva procurori şi poliţişti de patrimoniu care îşi fac cu adevărat datoria şi ar trebui să li se sporească numărul şi atribuţiunile.

Fără o educaţie adecvată, legile sunt de puţin folos. În programa şcolară ar trebui reintroduse acele ore de istorie care au fost scoase în urma unei nechibzuite „reforme“ postrevoluţionare, iar copiii să fie educaţi în spiritul respectului pentru patrimoniul cultural şi al apărării acestuia. Nu ar strica nici introducerea unei noi discipline ca Istoria Artelor. Aş merge chiar mai departe şi aş organiza nişte reciclări periodice ale primarilor, preoţilor şi dascălilor, astfel încât să fie în stare a educa şi a conduce comunităţile în spiritul protejării patrimoniului. Aş vrea să văd şi la noi ceea ce am văzut în multe muzee mari din străinătate, şi anume clase întregi de copii împreună cu dascălii lor şezând sau întinşi pe jos şi desenând sau aşternându-şi pe hârtie părerile despre o pictură sau o sculptură şi apoi discutându-le. Pentru asta ar trebui, de pildă, să avem muzeele deschise şi nu siluite şi închise cu anii.

În cultură trebuie pus omul potrivit la locul potrivit, cu tot atât de puţine imixtiuni ale politicului ca la magistraţi. Bunul-simţ cere ca toţi cei implicaţi în cultură să apere exclusiv interesele culturii şi nu altele, străine ei, iar dacă altcineva, din afară, doreşte să încalce legea sau bunul-simţ, s-o facă pe propria-i răspundere!

Cele două comisii subordonate Ministerului Culturii, şi anume Comisia Naţională a Monumentelor Istorice şi Comisia Naţională de Arheologie, trebuie drastic curăţate de toţi cei care, din slugărnicie, incompetenţă sau conflict de interese, au luat decizii împotriva eticii profesionale. După care, Domnule Ministru, vă rog să le redaţi autonomia.

A servi cultura în mod cinstit comportă riscuri. Începând din anul 2001, am fost dat afară din fruntea Comisiei Monumentelor şi Siturilor Istorice pentru Transilvania, din Comisia Naţională a Monumentelor şi Siturilor Istorice, din Biroul Comisiei şi apoi din Comisia Naţională de Arheologie şi de patru ori din fruntea Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. Asta în jargonul securist al făptuitorilor se cheamă că am fost „eliminat“. Au căutat să mă elimine şi din meserie, interzicându-mi până şi încheierea săpăturilor în curs de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Mi-a rămas satisfacţia că anumite specimene m-au socotit incompatibil cu ele.

Domnule Ministru, îmi exprim în încheiere speranţa că de-acum înainte cultura va fi administrată alături de oamenii de cultură şi nu împotriva lor.

Cu aleasă consideraţie,

Prof. emer. dr. Ioan Piso

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.