Aproape 5 milioane de autovehicule se hurducă pe drumurile desfundate din România şi majoritatea reprezintă o adevărată poveste de dragoste pentru proprietari. Oricât de costisitoare ar fi întreţinerea şi exploatarea lor, oricât de consumatoare de timp şi nervi ar fi în traficul haotic sau la momentul căutării unui loc de parcare, românul şi-ar trage de la gură pentru plăcerea de a merge pe patru roţi şi până la colţul străzii. Înaintea necesităţii, autoturismul este pentru băştinaşul mioritic cel mai vizibil obiect de validare socială.
Neam-prostia la volan este ridicată la rang de artă în România, iar în combinaţie cu şoselele găurite şi şpaga care spală orice păcate, are drept rezultat numărul cel mai ridicat de accidente rutiere cu victime din Europa.
Am aflat de mult că viaţa este ieftină în România şi ne preocupă rar acest aspect, dar ne doare până în străfundul ficaţilor când membrul motorizat al familiei suferă pagube. Comoara trebuie să înfrunte viitorul incert la adăpostul unei asigurări.
Avem obligatoriul RCA, dar este mai puţin interesant pentru că are în vedere pagubele suferite de alţii din vina noastră. Din fericire este obligatoriu, accesibil şi bine reglementat, aşa că îl plătim şi nu ne mai interesează timp de un an.
În bătălia de a-l scoate ieftin pe piaţă, pentru a atrage cât mai multi clienţi, societăţile de asigurări înghit găluşca atunci când vine vorba despre eventuale despăgubiri şi trag nădejde că numărul de tembeli cărora le-au eliberat poliţa RCA nu le va diminua dramatic profitul.
Între timp îşi scot pârleala pe socoteala celor pe care prudenţa şi/sau dragostea faţă de propria maşină îi îndeamnă să încheie o asigurare opţională CASCO. Ideea de opţional se adresează clientului, dar asigurătorul şi-o însuşeşte din plin când vine vorba să respecte partea lui de învoială contractuală.
Există 11 societăţi de asigurare-reasigurare care încheie poliţe CASCO şi zeci de mii de reclamaţii privind modul cum acestea îşi tratează clienţii. Legislaţia privind despăgubirile nefiind la fel de clară ca în cazul poliţelor RCA, contractele pentru CASCO sunt, pe unele capitole, identice la toţi asigurătorii. Toţi au căzut de acord că ideea de risc nu se aplică decât asiguraţilor şi celor care au ca obiect de activitate reparaţiile auto. Toţi, mai puţin unul, pe care vă lăsăm plăcerea să-l descoperiţi singuri. Vă dăm un indiciu: are cele mai mari prime de asigurare.
Balanţa este strâmb înclinată din capul locului. Contractul dintre asigurător şi asigurat este suficient de vag încât să dea libertate de manevră deplină primului, în timp ce beneficiarului nu îi rămâne decât să accepte abuzuri vizibile sau mascate, ori să renunţe la asigurarea opţională – tot mai multi o fac. În aparenţă totul este cuprins clar în contract, dar viciile acestuia ies la suprafaţă doar dacă beneficiarul are ghinionul să fie îndreptăţit la despăgubire şi ajunge cu maşina în service-ul auto, o altă victimă în relaţiile cu asiguratorul.
Procedura este simplă şi are menirea de a proteja doar profitul societăţii de asigurare-reasigurare. Aceasta „preferă” anumiţi parteneri când este vorba despre reparaţii, cu care are aşa-zise contracte de decontare directă. Clauzele respectivelor contracte cu „partenerii” sunt secrete şi băgate implicit pe gât celui care vrea o asigurare opţională. Beneficiarul nu are nici cea mai vagă idee ce semnează pentru a intra în posesia poliţei CASCO, dar se lămureşte deplin când ajunge cu maşina în service.
Trebuie să precizăm că este de bun-simţ ca asigurătorul să îşi ia măsuri de precauţie când vine vorba despre factura finală. Inspectorii de daune au grijă ca lista reparaţiilor să cuprindă doar piesele, materialele şi manopera provocate de accidentul pentru care se face despăgubirea. Odată ce părţile au căzut de acord asupra necesarului, teoretic ar trebui ca reparatorul să-şi facă treaba, asigurătorul să achite nota de plată şi clientul să plece acasă cu maşina reparată. Din păcate, de aici începe jocul care se face pe seama asiguraţilor şi în egală măsură a reparatorilor cărora li se impun reduceri de preţ ce le anulează profitul şi chiar dau să intre obraznic în preţul de cost.
Un service auto câştigă din adaosurile la materialele şi piesele pe care le cumpără de la furnizori şi din tarifele orare pentru manoperă.
Service-urile „partenere” ale companiilor de asigurări sunt obligate prin „contractele” cu acestea să lucreze la preţuri foarte scăzute ale manoperei şi să achiziţioneze materialele, respectiv piesele cele mai ieftine, cărora le pot creşte preţul cu 5-15%. Pentru a nu da faliment trebuie să caute soluţii alternative. Specialiştii în domeniu şi clienţii păgubiţi ştiu care sunt acestea: materiale şi piese aftermarket, mult sub calitatea celor originale, şi timpi reduşi sub standarde acordaţi manoperei. Când socoteala nu iese nici aşa, se recurge la înlocuiri fictive de piese, la manopere efectuate doar pe hârtie, la recondiţionarea pieselor vechi care sunt taxate drept achiziţii noi… toate manevrele care au redus de-a lungul anilor reputaţia service-ului auto din România. Ce altădată se făcea din lăcomie acum devine o măsură pentru a salva afacerea.
Atunci când clientul refuză să apeleze la aceşti „parteneri” ai asigurătorilor şi insistă ca reparaţia să fie făcută de meşteri cu bună reputaţie sau pe care îi cunoaşte de ani buni, asigurătorul schimbă placa. Service-ului „ne-partener” i se solicită dicounturi aberante care exclud ideea de calitate încălcându-se astfel şi drepturile clientului. Cine nu se conformează rămâne cu facturi neachitate şi blocaje financiare.
Am primit numeroase exemple de la administratorul unui service care face treabă bună şi are clienţi serioşi, de la persoane fizice până la companii cu flote între 200 şi 800 de autoturisme.
„Am reparat la un moment dat un Opel Astra din 2010, am folosit piese originale şi am efectuat manopera cum m-am înţeles cu proprietarul. Clientul a fost de acord cu condiţiile mele şi s-a arătat mulţumit de rezultat. Când am făcut factura pentru asigurări am adăugat, pentru ca să fie toată lumea mulţumită, un discount de 10%. Mi-a venit factura înapoi însoţită de pretenţia să mai fac încă 25% discount. Păi ăsta era tot profitul meu. Am mers să discut cu reprezentantul asiguratorului şi mi-a spus că service-urile lor «partenere» ar fi făcut 35% discount şi că asta este pretenţia lor de la mine. Când i-am pus pe hârtie toate costurile reparaţiei, mi-a sugerat să înlocuiesc piesele originale cu piese no-name sau cu piese originale second-hand. I-am spus că nu pot să fac aşa ceva şi mi-a sugerat să recondiţionez piesele avariate şi să împart cu el banii economisiţi pe spinarea clientului… (…)
Pentru alt client am făcut o plângere că nu mi se decontează banii după ce am efectuat reparaţiile şi la două săptămâni au venit cu un răspuns ridicol: Allianz Tiriac încurajează toţi reparatorii să concureze în mod eficient prin preţ şi calitate şi nu prin exploatarea clienţilor şi a asiguratorilor reflectată în preturi excesive care depăşesc preţul real al pieţei. De unde ştiu ei care este preţul real al pieţei? Dacă citeşti legea concurenţei nr 21 din 1996, pe care asiguratorii o încalcă sistematic, afli ca preţul produselor şi tarifelor serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei. Ei impun arbitrar preţuri şi tarife care se traduc ori prin falimentul service-ului, ori prin lucrări de mântuială pentru proprietarii de automobile şi au pretenţia ca toţi să le respecte. Este aberant.”
Lesne de înţeles că forma fără fond numita Consiliul Concurenţei nu s-a sesizat vreodată în astfel de cazuri şi că Protecţia Consumatorilor nu poate deranja marii rechini din asigurări.
Ar mai fi Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), dar respectiva dihanie este una cu totul aparte şi merită propria investigaţie pentru paginile Cotidianului.
De ajuns să spunem că la conducerea acesteia s-au aflat permanent oameni ai Sistemului, plătiţi cu 14.000 de euro pe lună, care nu au avut niciodată preocupări mărunte la nivelul omului de pe stradă. Fostul preşedinte ASF, Dan Radu Ruşanu, a ieşit pe uşa din dos spre un arest la domiciliu după ce a fost acuzat de corupţie în scandalul Carpatica Asig SA.
Actualul preşedinte este Mişu Negriţoiu, un „greu” care a debutat în comerţul exterior ceauşist, iar după ’90 a fost unul dintre artizanii strategiei şi reformei care au pus ţara pe butuci, „competenţe” recompensate cu ani mulţi în fruntea băncii ING România. Astăzi îşi aşteaptă pensionarea încasând aproape 170.000 de euro pe an pentru a-i lăsa pe cei din asigurări să facă ce le trăsneşte prin cap, încălcând cu voioşie legile şi dând cu tifla milioanelor de români posesori ai unei poliţe de asigurare.
Socotind cinic, până la urmă, poate că parcul auto tot mai învechit din România nu ar genera aşa o mare cerere de poliţe CASCO, iar cei cu maşini scumpe au buzunare adânci care permit plata fără intermediar a reparaţiilor. Asta dacă nu sunt posesori de asigurare opţională, iar cererile lor nu sunt rezolvate cu prioritate în dauna celor fără relaţii, dar la fel de asiguraţi. Calcule simpliste arată că trebuie să tragi în piept 10 asiguraţi cu maşini de 10.000 de euro pentru a repara maşina de 100.000 de euro a unuia cu gura mare şi portofelul gros. Poate am prea multă imaginaţie, dar ceva mă face să nu exclud asemenea scenariu.
Marea problemă rămâne însă ca sub „patronajul” asigurătorilor puşi pe economii apar în trafic maşini pe care proprietarii le consideră sigure şi care în fapt au fost reparate de mântuială. Viciile ascunse pot transforma o maşină în pericol public capabilă să facă victime atât printre proprietari, cât şi printre nevinovaţii aflaţi la locul nepotrivit într-un moment şi mai nepotrivit. Nici nu mai are rost să menţionăm că, în buna tradiţie autohtonă, adevăraţii vinovaţi de asemenea nenorociri rămân la adăpost. Sau că încă nu s-a născut românul capabil să facă o legătură amendabilă legal între mortul de pe şosea şi scrobitul din biroul de asigurări.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.