Fotografia de mai sus conţine în ea toată tristeţea şi mizeria vremii noastre. Este un fel de portret moral al compatrioţilor noştri. Sau un tablou enorm al acestui timp. Cultul morţilor s-a estompat ca şi cultul pentru muncă sau cel pentru eroi. Cultul banilor este singurul care mai face prozeliţi.
Dar un cult grosolan, grobian, de interes chiar şi pentru lăturile care ascund mărgăritare. Cine l-a văzut pe românul care a stat ore întregi la coadă pentru a ajunge la moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov ar putea face o legătură cu imaginea alăturată, un fel de fotografie a primăverii acestui an. La moaştele Sfântului Dimitrie, bucureşteanul pişicher şi-a plimbat portofelul peste raclă, cu gândul că îşi înmoaie casa de bani în sfinţenia Înaintaşului, cu speranţa că destinul va răsturna roabe cu bani în viaţa sa atât de golită de noroc, de sens, dar şi de valori ale moralei creştine. În această fotografie lumânările pentru vii şi pentru morţi sunt puţine şi stinghere. Nici foştii şi nici actualii nu mai contează! De cine să-şi mai aducă aminte românul nostru în vreme de criză şi în faţa cui să îşi mai scoată pălăria? Doar nu în faţa USL-ului! În faţa agenţiei Loto, cu al său 6/49?Doar ea ce îi mai aţâţă speranţele! În această imagine nu iese la iveală doar necredinţa. Mulţimea de lumânări aprinsă la 6/49 ne arată că este vorba de un sport al norocului intrat în biserică. Cu ce fel de credinţă? Cu una de mahala, interpretată şi înţeleasă după ureche. Nici preotul paroh al acestei biserici nu pare a avea mai multă minte decât credinciosul hotărât să-l împingă pe Dumnezeu în tragerea de duminică. Preotul paroh a deschis un loc aparte pentru 6/49. De ce să o fi făcut? Pentru a feri gândul pios faţă de strămoşi şi puţinele cazuri de iurbire sinceră de jucătorii la Loto? Sau pentru a stimula consumul de lumânări şi pentru a aduce în curtea bisericii sale toată armata de vânători ai sorţii?Una peste alta, şi preotul paroh, şi enoriaşul jucător fac parte din aceeaşi tagmă! A necredincioşilor prefăcuţi sau a credincioşilor de ocazie! Amândouă categoriile răspund la orice sondaj de opinie cu da şi umflă imaginea şi ponderea Bisericii Ortodoxe până la un incredibil procent de paradă. În realitate, diferenţa între credincioşi şi bisericoşi este una uriaşă. Unii o trăiesc, ceilalţi o speculează. Din interes sau măcar de ochii lumii. Nu cred că o distincţie ar putea fi aproximată cu nici un fel de sondaj de opinie!
În faţa unei asemenea imagini în care Dumnezeu şi Loto se amestecă în curtea unei biserici, mulţi ar putea să creadă că este vorba doar de gândirea unui mucalit. Nici vorbă! Convingerea mea este că imaginea de faţă trădează stări sufleteşti comune în perioada de criză pe care o traversăm. E semnul unui psihic colectiv căzut la pământ. Aceleşi semne ale aceleiaşi căderi ca în anii grei ai comunismului. Şi atunci credinţa multora se reducea doar la un soi de bătut la uşa Domnului pentru libertăţi fundamentale sau lucruri mărunte, pentru ”noroace” ieftine. Îmi aduc aminte cum la Cimitirul Bellu-catolic, la câteva cruci despre care se spunea că ar fi făcut minuni (legenda a continuat şi după 1990) oamenii aduceau sute şi sute de acatiste în fiecare zi. Acestea dispăreau peste noapte şi făceau deliciul lecturii umoristice a groparilor sosiţi cu noaptea în cap la nefericita lor datorie. Ei bine, aceste acatiste peste care mi-am aruncat şi eu o privire conţineau rugi pentru vindecare sau pentru o soartă mai bună, pentru dragoste şi libertate. Dar nenumărate erau şi acatistele care solicitau morţilor îngropaţi acolo aprobări pentru cereri de telefon (!!??), noroc la Loto sau blesteme pe capul şefilor sau al vecinilor. Ce înseamnă asta? Că oamenii sunt la fel? Sau că disperarea de atunci, chiar dacă avea alte temeiuri (între timp telefoanele au ajuns pe toate drumurile şi în mâna oricăruit netot!), continuă şi astăzi? Atunci aveam de-a face cu lipsă de libertate şi cu sărăcie. Acum, cu sărăcie şi cu un pic de lipsă de libertate!
De câte ori aud că suntem un popor credincios, un popor ospitalier, blând şi extrem de pudic, îmi aduc aminte de femeia gravidă bătută de mineri în 1990, de curvele de pe centură şi de pe Ştefan Furtună, de bătrânii tâlhăriţi şi ucişi pentru câţiva lei de nişte mucoşi violenţi. Şi de puzderia de lumânări aprinse la 6/49 lângă locurile aproape părăsite pentru vii şi pentru morţi.
Este ultima imagine grăitoare pusă în circulaţie despre ţara mea dragă – România!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.