Vlad Ciobanu “Suntem profesioniştii sensibilităţii”

 A realizat o seamă de lucrări la simpozioane naţionale şi internaţionale: Hobiţa, Sălişte, Măgura, Sighet, Ipoteşti, Negreşti (Oaş), Bor (Iugoslavia),Troian (Bulgaria), Usice (Serbia) ş.a. A fost distins cu Premiul “Constantin Brâncuşi” pentru sculptură, Medalia de Aur “Dantesca” (Ravenna), Premiul UAP pentru sculptură. În 2004 a fost declarat cel mai bun sculptor român.

– Pentru că suntem aproape, în timp, de gala UNITER, ştiu că au tunrat la câteva ediţii trofeul realizat de Ion Bitzan. Ai şi creat trofee?

– Am realizat unul pentru Festivalul de Poezie de la Iaşi, iniţiat de Emil Stratan. Sunt bucuros că în cele două ediţii, câte o sculptură de-a mea a ajuns în casa unui poet important. Este o colaborare şi cu ideea de literatură. În momntul ăsta, cel puţin la noi, cultura se mişcă puţin prea paralel cu ea însăşi: literatura se mişcă ca literatură, poezia e poezie şi când cineva trece de la proză la poezie este privit cu suspiciune. Acelaşi lucru se întâmplă şi în artele vizuale. În realitate, artiştii sunt fiinţe cu o sensibilitate cultivată, instruită, profesionalizată. Suntem profesionişti ai sensibilităţii şi ea are o deschidere mai largă. Este nevoie de elemente care să lege pe orizontală aceste sensibilităţi care au nevoie de o mai largă deschidere. Mai ales că trăim o criză destul de pronunţată a criticii, aflată într-un moment de derută, care duce la abuzuri, cel puţin în artele vizuale. Vine un critic, lansează un concept, iar artistul devine un simplu ilustrator. Eu nu accept acest lucru, decât în măsura în care fondul meu de sensibilitate şi zona mea de cercetare poate fi înglobată în respectivul demers critic. Critica trebuie să pornească în primul rând de la constatare. Personal, sunt destul de apropiat de lumea literelor şi de cea a spectacolelor. Am colaborat şi cu UNITER-ul, în tinereţe am făcut şi asistenţă de scenografie la Buftea… Artistul este o exprimare poate mai fericită a condiţiei umane. Sunt prea multe orgolii. Din orgoliu s-a născut ideea de a fi nou cu orice preţ. Pierdem din vedere că şi noul este un element de raportare la tradiţie. În măsura în care el nu este un simplu act de exhibiţionism, ci cu adevărat un act de cercetare, acel nou va sfârşi prin a fi înglobat în tradiţie. Devine cărămidă în construcţia unui edificiu care nu ştim cum o să arate şi poate că nici nu trebuie să ştim.

„Dacă găseşti temperatura de ardere, poţi obţine un metal nou”

– Ce înţelegi prin tradiţie? Cuvântul a fost atât de mult folosit la noi încât s-a cam uzat.

– Şi răsăritul soarelui s-a demonetizat. În realitate, trăim bazaţi pe truisme. E un truism că răsare soarele şi Doamne fereşte! să dispară acest truism. Toată demonetizarea noţiunilor, feţelor importante este, după părerea mea, consecinţa deritualizării omului, scoaterii lui din religios şi din magic. Noţiunile importante sunt veşnice. Doar lumina sosarelui cade în mod diferit. Şi lumina ochilor noştri se schimbă sau vine cineva şi găseşte un punct netocit de exces. Dar nimic nu trebuie abandonat.

– La ce tradiţie te referi?

– La toate. Există o tradiţie a folclorului, una a meşteşugurilor, una a artei aulice… În cazul nostru, tradiţia artei aulice înseamnă bizantinismul. Sigur, suntem într-o zonă de interferenţă şi aceste zone pot, dacă reuşesc să-şi asume, avea vocaţia sintezei. Acolo unde se interferează lucrurile, dacă găseşti temperatura de ardere, poţi obţine un metal nou. Sfântul Sava al sârbilor spunea: „Cei din Vest spun despre noi că suntem în Est, cei din Est spun că suntem în Vest şi, de fapt, noi suntem în centru”. În loc să ne asumăm ambii versanţi, de vreme ce suntem pe creasta acoperişului, noi pendulăm când colo, când dincolo. În cultură nu poţi construi nimic fără temelie şi nici un etaj nu poate fi eludat. Grigorescu şi cei dinaintea lui n-au făcut altceva decât să construiască etajele pe care s-a aşezat apoi modernitatea. La fel în literatură. Eminescu, dacă n-ar fi existat Alecsandri, ar fi trebuit să scrie ca Alecsandri. Artistul preia din experienţele anterioare ceea ce i se potriveşte ca fond de sensibilitate individuală, şi apoi naţională. Abordarea unor experienţe mai târziu cu multe decenii decât au fost ele practicate în altă parte şi preluarea fără nici un fel de rezistenţă, fără nici un fel de instanţă numită Eu este un act de servilitate culturală care nu foloseşte nimănui. Nu poţi să te duci în Occident să le arăţi că poţi face şi tu ce au făcut ei acum 40 de ani. Vorba unui coleg, asta se numeşte avangardă second-hand. Sigur că toate experienţele trebuie preluate, dar interiorizate. Ca individ creator, dacă eşti un element activ în cadrul unei tradiţii, vei fi şi original, dar te vei înscrie în ceva care construieşte. Ceva ce nu ştii, pentru că noi suntem în mijlocul ochiului şi ochiul nu se poate privi pe el însuşi. Fiecare dintre noi nu este decât o cărămida în construcţia generală.

„M-au format întâlnirile cu oamenii”

– Cum s-au urmat cărămizile în construcţia artei tale?

– Nu ştiu câte am aşezat eu şi câte au fost aşezate. Am avut norocul unor mari întâlniri, începând cu profesorii mei din primii ani de şcoală, la Pungeşti, în judeţul Vaslui, unde m-am născut, apoi la Oneşti. Dintre ei, rolul cel mai important l-a jucat Constantin Th. Ciobanu, poet, iniţiatorul Zilelor călineştiene, al unui cenaclu „George Călinescu”, în care am fost membru. Într-un oraş muncitoresc, cum era Oneştiul atunci, apariţia acestui profesor a fost fastă pentru mine. Au mai fost apoi Nicolae Hilohi, care a înfiinţat o şcoală populară de artă, continuată de profesorul Gheorhe Mocanu. La Bucureşti am avut parte de alte întâlniri: George Apostu, Constantin Popovici, Maria Cocea, din zona plasticii, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, din domeniul literaturii. Întâlnirile cu aceşti oameni m-au format. Sper că am contribuit şi eu la formarea lor. Cărămizile s-au aşezat aproape fără ştiinţa mea, dintr-o aspiraţie, desigur.

– De ce sculptură?

– Eu am vrut să fac istorie. Dar bunicul meu murise la Canal şi aveam un dosar necorespunzător. Istoria era printre facultăţile considerate ideologice. Aspiram să devin arheolog. Fiindu-mi respins dosarul, mi-am amintit că Nicolae Hilohi îmi spunea tot timpul că desenz ca un sculptor. Şi m-am dus la Artele Plastice, ca o soluţie de rezervă. Probabil că asta a fost vocaţia reală. Cealaltă era aspiraţia tânărului care a citit multă istorie şi a unui suflu (din nou un cuvânt demonetizat) patriotic. Bunicul meu făcuse ambele războaie mondiale, era o atmosferă în familie… Dacă ar fi să mă nasc de încă 100 de ori, aş deveni tot sculptor.

– Lucrezi în mai multe materiale: metal lemn, piatră, marmură. Ai o preferinţă pentru unul dintre ele?

– Nu. Sunt discursuri care-şi cer singure materialul. Alteori, acelaşi discurs poate fi trecut, cu amendamentele de rigoare în fiecare dintre aceste materiale. Dar într-un fel tratezi forma în lemn, altfel în piatră sau în bronz. Nu poţi să nu asculţi materialul. Nu este vorba despre o impunere a voinţei, ci despre o stare de comunicare a artistului cu materialul, care oferă soluţii. Piatra are fibra ei, lemnul are o biografie. E ca atunci când vrei să cucereşti o femeie. Întâi te supui, ca să te accepte şi să ţi se supună, la rândul ei.

– Şi desenul?

– Predispoziţia de a desena o am de când mă ştiu. Am încercat s-o fac nu ca un sculptor, adică nu desen de notaţie, ci să lucrez ca un grafician. Acum am început să folosesc şi culoarea, dar nu pot spune că pictez. Din grafică mă întorc îmbogăţit la sculptură. E drept, graficienii spun că desenul meu, chiar dacă folosesc haşuri, peniţă… este vizibil unul de sculptor.

„Cred că poţi fi religios fără să ştii”

– Ai şi scris.

– Acum am un moment prost. Terminasem în mare măsură o serie de povestiri, schiţe, nuvele, reluasem şi un roman, intitulat „Tratat despre memoria familiei” şi, săptămâna trecută, mi s-a furat laptopul. Am pierdut o muncă de doi de zile. Era acolo şi jumătate din teza mea de doctorat. Deşi nu sunt pentru doctoratul în artă, pe care-l consider oximoronic, m-am hotărât să fac acest pas pentru că nu pot ieşi la pensie la 70 de ani ca asistent. N-o să abandonez scrisul, evident. Am început cu poezie, dar mi-am dat seama că aş fi putut ajunge un poet bun… şi-atât. Acum scriu proză. Dincolo de sfiala în care un artist trebuie să trăiască, există şi o aspiraţie de a ajunge în vârf, pentru că încerci să fii asemenea marilor tale modele.

– Ai avut sentimentul eşecului vreodată?

– Frecvent. Şi în taberele de sculptură, şi în atelier… Uneori nu mi-am dat seama din atelier că am eşuat. Din acest motiv sunt necesari criticii şi expoziţiile. Am expus odată două desene şi Simona Vărzaru m-a sancţionat pentru unul dintre ele. Când ne-am întâlnit pe stradă, i-am mulţumit. Este necesară această privire din exterior, în măsura în care ea vine cu bună credinţă şi cu argumente. Din păcate există şi atacuri imunde, cum a fost cel, relativ recent, al lui Erwin Kessler la adresa lui Vladimir Zamfirescu. Eu apreciez calităţile lui Kessler, dar nu pot ignora acest moment. Cred că actul critic trebuie să pornească nu de la orgoliul unei superiorităţi a instrucţiei, eventual, ci de la aprecierea, în egală măsură, intelectuală şi intuitivă

– Eşti o persoană religioasă?

– Mă străduiesc. Îmi amintesc că, odată, la o masă la Uniunea Scriitorilor, la care erau Gheorghe Pituţ, Mircea Micu, Nuni Anestin, Dumitru Fărcaş, a venit cineva care l-a interpelat brusc pe Pituţ: „Dumneata chiar consideri că eşti romîn, român, român?”. Lăsând capul în jos, ridicând numai privirea, acesta i-a răspuns pe un ton foarte blând: „Domnule, părinţii mei au fost români, iar eu mă străduiesc”. Nu ştiu cât reuşesc eu să fiu religios, ştiu că mă străduiesc.

– Ce rol are sacrul în arta ta?

– Am fost întotdeauna atras de tradiţia artei aulice de la noi, care poartă amprenta artei bizantine, cu raportul ei foarte subtil dintre figurativ şi abstract. Figurativul, acolo, nu este naraţie, ci sugestie. Se pot crea astfel metafore plastice. Inevitabil, şi asta m-a trimis către sacru. De altfel, cred că eşti religios şi fără ştii, prin simpla asumare a normelor, a cutumelor.

„Libertatea este dată de ceea ce ştii”

– Ai vorbit despre comunicarea cu materialul. Cât cântăreşte meşteşugul în opera unui artist?

– Foarte mult. Eu sunt un om neîndemânatic. Ioan Pârvan îmi spunea glumind că am şase mâini stângi şi nici una dreaptă şi că, în consecinţă, mă suspectează de talent. Dar nu poţi zbura fără aripi. Fiorul este lăuntric, dar n-ai cum să te înalţi dacă nu ai mijloacele. Dacă el devine o preocupare în sine, există însă riscul ca, prin exces de metodă, să sărăceşti, să distrugi prospeţimea. Prea mult meşteşug riscă să dea lucrării miros de transpiraţie.

– Mulţi artişti contemporani afirmă că important este să comunici, şi mai puţin cum comunici.

– Nu poţi comunica nimic dacă n-ai gramatică. Puterea de a folosi limbajul este individuală, dar libertatea este dată de ceea ce ştii, nu de ceea ce nu ştii. Cel care nu ştie îşi găseşte libertatea fugind de ceva. Numai că libertate înseamnă să nu te fereşti de nimic. Nu poţi gândi fără metodă nici în filosofie, nici în orice alt domeniu. Nichita Stănescu, Eminescu sau Arghezi erau liberi tocmai pentru că, aşa cum spunea Nichita despre el, „erau poligloţi în limba română”. Cea mai bună dovadă o oferă Picasso şi Brâncuşi, cele mai mari modele în pictură şi sculptură din secolul al XX-lea, care au fost nişte superbi meşteşugari.

– Se poate trăi din sculptură în România?

– Nu cred. Doar dacă ai şansa să prinzi nişte comenzi, care, de obicei, nu prea vin. Ceea ce altădată îşi asuma statul a rămas acum la latitudinea colecţionarilor, care sunt puţini şi nu prea au bani. Iar cei care au bani nu sunt prea interesaţi de zona asta. Şi dacă sunt, au gusturi la care nu poţi coborî. Un exemplu este palatul lui Becali. Nici el, nici arhitectul nu au înţeles că nu se aureşte, nu se dă şlagmetal pe ornamentul din exterior. Chiar dacă ornamentele şi clădirea sunt frumoase, asta introduce o notă de kitsch. Nu există la noi un orizont de întâmpinare. Din punctul de vedere al Ministerului Culturii, al Institutului de Istoria şi Teoria Artei, al Academiei, artiştii nu există. În afară de Brâncuşi, nici un sculptor, şi să ne gândim la Ovidiu Maitec, la George Apostu, cel care înnoit limbajul în sculptura românească, nu a fost vreodată omagiat.

– Te-ai implicat, la un moment dat destul de serios în viaţa breslei.

– Da, numai că n-am reuşit mare lucru. În afara celor câteva licitaţii cu scop caritabil, nu mă pot mândri cu prea multe. Sigur, am lucrat acolo în zona absurdă a alcătuirii regulmentelor, a structurării asociaţiei… Pas cu pas câte ceva s-a reuşit. Dar statul nu exercită nici o formă de protecţie în ceea ce ne priveşte. Sunt taberele de sculptură abandonate de stat în care au fost distruse sute de lucrări. Exista cel mai mare simpozion de sculptură în lemn în aer liber din lume la Sighetul Marmaţiei. Au fost distruse. Tabăra de la Căsoaia, în zona Aradului, are aproximativ 90 de lucrări în piatră. Sunt invadate de pădure. Ca să ajungi la ele trebuie să intri cu maceta, ca în Mato Grosso. Şi exemplele pot continua. Eu, în nume individual, vreau să dau statul în judecată pentru lucrările care mi-au fost distruse la Sighet, la Hobiţa, la Alexandria… Voi cere daune morale. Proprietarul are dreptul să se bucure de opera de artă, dar fiind vorba de patrimoniu, are obligaţia să-l transmită mai departe. Nu ştiu ce voi reuşi, dar este important să aduc subiectul în discuţie. Dacă va fi cazul voi ajunge la Haga. Există legi internaţionale, pe care statul român şi le-a asumat sub semnătură.

„Câştig întrebările studenţilor”

– Ai satisfacţii ca pedagog?

– Da. Mă duc la şcoală nu pentru bani. Leafa este destul de mică, chiar ridicolă. Dar îmi place dialogul cu tinerii. Cred că eu câştig mai mult decât ei în această relaţie. Eu le câştig întrebările. Izolat în propriul atelier şi mulţumit de creaţia ta, rişti să adormi în satisfacţie. De la studenţi împrumut uimirea, neliniştea, privirea… Şi am satisfacţia unor artişti deja semnificativi în peisajul cultural cu care am avut această relaţie de maestru-ucenic, ca Mihai Rusen, Mihai Balko, Scripcaru… Vin din urmă sculptori interesanţi. Nu ştiu câtă nădejde şi satisfacţie a oferit generaţia mea celei de dinainte, dar eu n-am nici o nelinişte pentru ceea ce rămâne în urma noastră.

– Ai proiecte?

– Multe. Dar, la noi, de cele mai multe ori, proiectele înseamnă utopii, mai ales că sculptura este o artă foarte costisitoare. Cu efort individual, e puţin probabil că le voi putea împlini. Unul dintre ele l-am propus Ministerului Culturii în timpul lui Adrian Iorgulescu. Se punea problema ieşirii culturale a României în lume.Am propus să luăm 10 barje, care şi-au epuizat timpul de utilizare, să fie reparate şi să fie date pe mâna unor artişti care să le facă sculpturi plutitoare. În coca vasului s-ar putea organiza târg de carte, sală de concerte, sală de expoziţii. Le poţi plimba pe Dunăre şi pe cordoanele litorale în toată Europa. Nu mai plăteşti galerii şi săli de spectacole, te prezinţi într-un fel inedit într-o Europă saturată de 150 de ani de experimente. Sigur, ar fi costat! Ţin la acest proiect şi nu mi-am pierdut nădejdea că la un moment dat ar putea fi pus în practică.

– Câte comenzi sociale ai avut?

– Nu multe. Dar nu e vina nimănui, pentru că eu nu prea particip la concursuri. Am câteva busturi: Cantemir la Oneşti, Ferdinand I la Alba Iulia…

„Clipa pe care nu mi-o poate lua nimeni”

– Ai putea identifica cel mai fericit moment din viaţa ta?

– Da. 21 decembrie, Intercontinental, 1989. Sunt primul om care a cântat acolo „Deşteaptă-te Române”. Clipa aceea, cu toate dezamăgirile ulterioare, nu mi-o poate lua nimeni. Am fost fericit şi în căsnicie, şi când mi s-au născut copiii, dar clipa aceea a fost transfiguratoare. Nu-mi pare rău c-am fost acolo, nu ştiu dac-aş mai face-o încă o dată, iar dacă aş face-o, sigur aş face-o altfel şi m-aş duce până la capăt. Când am plecat, Mihaela Cristea, soţia mea, a vrut să mă oprească. I-am spus: ori mă laşi să ies, ori cobor pe la balcon, dar, emoţionat cum sunt, s-ar putea să cad. Şi decât să mor ridicol, lasă-mă să am sentimentul că sunt un bărbat care-şi asumă momentele prin care trece. Când m-am întors, către dimineaţă, ea nu dormea şi nici băiatul cel mic, care era revoltat. Pe geam văzuse trasoarele. Cum între timp totul se liniştise, el era enervat că nu mai vede „artificii”. În plus, vorbind din punct de vedere strict masculin, m-am eliberat atunci şi de un complex pe care-l aveam faţă de bunicul, de tatăl meu. Statutul lor de bărbaţi se confruntase, prin participarea la război, cu obligaţia apărării locului. Am trecut şi eu printr-un „război”.
 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.