500 de șomeri, la coadă pentru o pâine în București, în 1935. Primăria împărțea ajutorul miercurea și sâmbăta

O stradă în pantă, transformată în loc de așteptare

Strada pe care se făcea distribuirea urca în pantă, iar căsuțele de pe ea îi aminteau cronicarului de un orășel de munte. Miercurea și sâmbăta, sute de oameni rămași fără lucru veneau aici pentru un sprijin elementar, potrivit bucuresti.ro.

Cei aproximativ 500 de beneficiari figurau pe listele municipalității, iar fiecare pleca acasă cu o pâine. Pentru mulți bucureșteni, pâinea ținea de rutina zilnică. Pentru acești oameni, ea devenise un ajutor obținut cu prețul unor ore de așteptare și îmbulzeală.

Situația nu era singulară. Studiile istorice dedicate șomajului din București între 1929 și 1937 arată că primăria avea programe pentru cei rămași fără lucru, dar mijloacele ei erau modeste față de dimensiunea fenomenului. Documentele din colecțiile Muzeului Municipiului București indică faptul că ajutorul putea fi dat în alimente, în bani sau în lemne, iar numărul celor sprijiniți era diferit de la un an la altul.

Efectele Marii Crize, resimțite în gospodării

Importanța unei pâini se explică prin contextul economic al epocii. Marea Criză Economică izbucnită în 1929 a lovit puternic România, mai ales industria și orașele. Cercetări recente estimează la aproximativ 300.000 numărul celor care și-au pierdut locul de muncă între 1929 și 1933, în zonele urbane și industrializate ale țării.

Fără salariu, familiile care trăiau de azi pe mâine ajungeau să mănânce mult mai puțin, se îndatorau și nu mai reușeau să plătească chiria sau încălzirea.

Veturia Mănuilă, care se ocupa de organizarea unor forme de ajutor pentru șomeri, constata într-un raport din 1932 despre Capitală că, față de perioada de dinaintea crizei, câștigurile muncitorilor scăzuseră considerabil.

Un oraș al contrastelor

Capitala se dezvolta rapid, dar diferențele sociale deveniseră tot mai vizibile. În 1930, orașul număra sute de mii de locuitori, iar multe dintre locuințe erau construcții modeste, ridicate din paiantă, chirpici, lemn sau alte materiale precare.

Istoricii care au studiat evoluția Bucureștiului subliniază distanța mare dintre cartierele modernizate și mahalalele unde traiul rămânea greu.

Astfel, pitoreasca stradă de lângă Parcul Carol, cu înfățișarea ei de mică stațiune montană, devenea de două ori pe săptămână locul în care oamenii erau obligați să dea ochii cu sărăcia.

Cartela și lista primăriei

Pe listele primăriei figurau, potrivit reportajului din aprilie 1935, atât muncitori concediați, cât și oameni sosiți de la sat, dar deja așezați în viața orașului. Ajutorul se împărțea în două zile, miercurea și sâmbăta, iar de el beneficiau aproximativ 500 de persoane.

Pâinea o primeau doar cei înscriși pe listă și numai pe baza cartelei. Dincolo de rigoarea administrativă, a registrelor și a cartoanelor, se aflau familii care ajunseseră să depindă de acest sprijin minim.

Încă din zori, scrie cronicarul, în jurul locului de distribuire se strângea mulțime. În zilele cu pâine, strada cunoscută de obicei pentru casele frumoase și aerul aproape montan își schimba complet înfățișarea și se transforma într-un loc al așteptării și al tensiunii.

Documentele administrative confirmă existența acestor ajutoare și faptul că municipalitatea aloca fonduri pentru șomeri, potrivit sursei citate.

De pildă, în exercițiul bugetar 1934-1935, Sectorul II Negru dispunea de un fond pentru cei fără lucru, alimentat din bugetul primăriei de sector, din contribuția Comitetului central de șomaj al municipiului și din alte surse.

Pâinea neagră, sprijin de bază

În hrana românilor din perioada interbelică, pâinea avea un loc central, iar alegerea dintre cea albă și cea neagră depindea și de cât își permitea cumpărătorul.

Datele despre prețurile din București arată că, în 1934, un kilogram de pâine albă costa în medie 7,75 lei, pe când pentru unul de pâine neagră se plăteau 5,55 lei.

Cercetătorul Petre Daiche, care a analizat documentele din perioada 1929-1937, arată că ajutorul ajungea la o parte redusă dintre cei rămași fără lucru.

La nivelul întregului municipiu, între 1930 și 1936, primăriile au sprijinit cel mult 3.643 de șomeri, în 1931, și cel puțin 1.477, în 1930. Între 1931 și 1936, ajutorul a ajuns, în total, la 13.771 de șomeri, iar suma cheltuită a depășit 24,6 milioane de lei.

Așteptarea dinaintea împărțirii

Printre cele mai puternice imagini ale articolului din 1935 se numără cea a oamenilor strânși acolo înainte să înceapă distribuirea.

Astăzi, o asemenea scenă pare greu de închipuit. Pentru cei care o trăiau, însă, o singură pâine conta.

Într-o sală cu pereții netencuiți, un funcționar împărțea pâinile, având catastiful în față. Totul se desfășura simplu: după ce i se striga numele, beneficiarul răspundea, arăta cartela și își lua pâinea.

Gheorghe Aba, tăbăcarul fără lucru

Gheorghe Aba era tăbăcar. Nu avea serviciu de aproape un an. Era slăbit și îmbrăcat în haine largi. Acasă îl aștepta o familie în care foamea ajunsese atât de cruntă încât copilul rodea cureaua tatălui.

Un ajutor pentru supraviețuire, nu o soluție

Pâinea împărțită de primărie îi ajuta pe oameni să supraviețuiască. Hrana primită de două ori pe săptămână nu îi aducea unui muncitor nici venitul pierdut, nici siguranța economică.

Capitala avea structuri dedicate sprijinirii șomerilor, iar autoritățile îmbinau mai multe tipuri de ajutor. În Sectorul II Negru, potrivit documentelor păstrate, se dădeau alimente, bani și bonuri pentru lemne, iar cei ajutați erau grupați după situația familială: necăsătoriți, căsătoriți fără copii și familii cu unu până la trei, patru până la șase sau cel puțin șapte copii.

Din aceste criterii reiese că administrația înțelegea că șomajul nu lovea la fel fiecare gospodărie. Un tată cu șase copii avea alte nevoi decât un bărbat fără copii, deși niciunul dintre ei nu avea de lucru.

Resursele nu ajungeau, însă. Studiile despre Marea Criză din România arată că primăriile organizau cu mare greutate asistența socială, pentru că veniturile locale aveau de suferit, în vreme ce nevoile oamenilor creșteau.

Fața ascunsă a Bucureștiului interbelic

Realitate surprinsă apare însă rar în fotografiile oficiale ale Capitalei din perioada interbelică. Bucureștiul anilor `30 este de obicei legat de clădirile moderne, de restaurante și cinematografe, de marile bulevarde, de viața culturală și de aerul cosmopolit.

Dincolo de această imagine, mii de oameni simțeau însă din plin urmările crizei economice. Unii treceau prin șomaj ca printr-o perioadă grea, alții ajungeau să piardă, treptat, toate resursele familiei.

Descrisă în aprilie 1935, strada de lângă Parcul Carol devine astfel un mic tablou al orașului vulnerabil. Căsuțele cu aer de oraș de munte, scara de lemn, încăperea netencuită, registrul funcționarului și cele 500 de pâini alcătuiesc împreună o scenă cu un aer aproape cinematografic. Povestea arată, înainte de orice, cât de ușor se putea clătina viața unui muncitor odată ce rămânea fără salariu.

Citește și: Cum arăta viața universitară în Bucureștiul interbelic