Cinci români pe Ama Dablam, record pentru alpinismul autohton: „Un scenariu de film care să câștige premiul Oscar”. Cum a fost pregătită expediția

Recordul din 2016, depășit

Până acum, cel mai bun rezultat cunoscut aparținea unui grup de trei români, Marius Gane, Zsolt Török și Teofil Vlad (Teo Vlad), care au urcat pe Ama Dablam (6.812 metri) în aceeași expediție, în primăvara lui 2016.

Acum recordul a fost depășit de Alina Isopescu (42 de ani, Suceava), David Eghedi (26 de ani, Oradea), Călin Lupo (40 de ani, Cluj), Vladimir Fălcătescu (29 de ani, București) și Radu Albu (43 de ani, Cluj), coordonatorul expediției, scrie Libertatea.

Din echipă a făcut parte și un al șaselea alpinist, Robert Andraș, din Miercurea Ciuc, care s-a retras la aproximativ 300 de metri sub vârf. Expediția s-a desfășurat sub egida Extreme Expeditions și a fost coordonată de Radu Albu, alpinist din Cluj-Napoca cu experiență în ascensiunile și expedițiile de mare altitudine.

Un munte de piatră și gheață

Ama Dablam se află în regiunea Khumbu din Nepal și e considerat unul dintre cele mai spectaculoase și mai tehnice vârfuri ale Himalayei. Nu ajunge la înălțimea optmiarilor din masiv, dar și-a câștigat faima prin pereții verticali de stâncă și gheață, prin crestele expuse și prin pasajele tehnice.

Pentru a le trece, alpiniștii au nevoie de pregătire, rezistență fizică și capacitatea de a gestiona riscurile.

Un proiect pentru zece ani de activitate

Pentru Radu Albu, Ama Dablam nu era un teren nou. Muntele l-a atras dintotdeauna, iar în 2019 l-a urcat singur, rapid și fără ajutorul șerpașilor.

Planul unei expediții românești de amploare s-a conturat în jurul aniversării Extreme Expeditions, compania sa, care a împlinit în mai, anul acesta, zece ani de activitate.

Încă de anul trecut, Albu căuta un proiect aniversar special: o expediție cu greutate în alpinismul românesc, care să lase o urmă și să rămână drept o reușită importantă.

Amatori, nu alpiniști consacrați

„Practic, mi-am propus să realizez un scenariu de film care să câștige premiul Oscar, dar cu actori despre care nu a auzit nimeni”, a declarat Radu Albu pentru Libertatea.

Cum au fost aleși membrii echipei

Albu a început să se gândească la componența echipei încă din toamna lui 2025, cu aproape un an înaintea ascensiunii. Pe o parte dintre cei aleși îi cunoștea deja, ca foști clienți în alte expediții sau ture montane.

Pe alții îi remarcase în ture conduse de alți ghizi. Le-a urmărit progresul și activitatea personală, dar mai ales dorința de a căuta provocări tot mai mari și altitudini tot mai înalte. I-a contactat și a format echipa în ianuarie 2026.

Fiecare membru a avut un program de pregătire individualizat, care a acoperit atât sezonul de iarnă, cât și pe cel de vară. Au urmat sesiuni de cățărare, trasee nemarcate și dificile parcurse iarna în Munții Făgăraș și escaladă pe stâncă în România.

Testele psihologice și antrenamentul de pe Mont Blanc

Potrivit coordonatorului, partea fizică și cea tehnică au reprezentat doar o componentă a pregătirii, pentru că o atenție specială a primit-o latura psihologică. Albu a încercat să își cunoască foarte bine fiecare coleg și să vadă cum reacționează în situații grele. I-a obișnuit treptat cu disconfortul, oboseala, frigul și expunerea.

Totodată, le-a explicat ce urmau să întâlnească și cum trebuie să reacționeze în anumite momente.

Cu o parte dintre membrii echipei a mers și pe Mont Blanc. Acolo și-au testat limitele la frig, pe teren alpin vertical și la altitudini foarte mari. Scopul a fost ca ei să se familiarizeze pas cu pas cu abrupturile, cu expunerea și cu dimensiunea pereților pe care aveau să-i înfrunte pe Ama Dablam.

Pregătirea efectivă a durat în total în jur de zece luni, dar căutarea și selecția oamenilor cu care voia să construiască proiectul începuseră încă din toamna anului trecut.

„Pentru mine, succesul unei asemenea expediții începe cu mult înainte de a ajunge în Himalaya. Începe cu alegerea oamenilor potriviți”, spune Radu Albu.

Aclimatizare în zona Everestului

Expediția a pornit oficial pe 9 octombrie 2026, odată cu plecarea alpiniștilor din România. Radu Albu a construit programul cu multă grijă, pornind de la faptul că membrii echipei nu erau alpiniști profesioniști. Din acest motiv, aclimatizarea a avut un rol central: trebuia făcută foarte bine, dar fără să-i epuizeze pe participanți înainte de urcarea propriu-zisă.

Grupul s-a aclimatizat în zona Everestului, unde a urcat până la Everest Base Camp, la 5.364 de metri, apoi pe Lobuche East, un vârf de 6.119 metri. Potrivit lui Albu, este un munte de altitudine semitehnic, care le-a oferit experiența și aclimatizarea necesare fără să-i epuizeze fizic.

Trei tabere în loc de două

După această etapă, echipa a revenit în zona Ama Dablam. A urmat o zi de odihnă în tabăra de bază, înaintea ascensiunii finale, desfășurate pe parcursul a trei zile. Și aici, Radu Albu s-a îndepărtat de abordarea obișnuită.

Varianta clasică presupune plecarea din tabăra de bază, o noapte în tabăra 1 și drumul spre tabăra 2, de unde urmează un asalt final foarte lung, de aproximativ 12-14 ore, până pe vârf.

Românii au procedat altfel. Au urcat din tabăra de bază în tabăra 1, unde au dormit o noapte întreagă. A doua zi au pornit spre tabăra 2, trecând prin celebrul Yellow Tower, unul dintre cele mai grele pasaje tehnice ale traseului, și au continuat până în tabăra 3.

Coordonatorul a explicat că decizia a avut un motiv precis. Porțiunea dintre taberele 1 și 3 este cea mai tehnică a muntelui, cu pereți verticali de stâncă și gheață, cățărare dificilă și zone foarte expuse.

Echipa a preferat să o parcurgă la lumina zilei, cu vizibilitate mai bună, nu noaptea, cum se întâmplă în varianta clasică. Instalarea în tabăra 3 a scurtat considerabil și urcarea finală: în locul unei încercări de 8-10 sau chiar 12 ore, durata s-a redus aproape la jumătate, potrivit lui Radu Albu.

Pe vârf la 7.42

Alpiniștii au pornit din tabăra 3 în jurul orei 3:30 dimineața și au atins vârful la ora 7:42, ora Nepalului. Strategia s-a dovedit foarte eficientă.

Timpul petrecut în frig și efortul din ultima etapă au fost mai mici, astfel că membrii echipei nu au ajuns la epuizare avansată sau la hipotermie. „Cred că această abordare, adaptată nivelului și capacităților echipei, a fost unul dintre factorii importanți care au contribuit la succesul expediției”, spune Albu.

Pasajele cheie și peretele final de gheață

Din punct de vedere tehnic, ascensiunea pe Ama Dablam are trei pasaje majore. Dificultatea nu se limitează însă la ele, întregul traseu fiind solicitant.

Primul, și unul dintre cele mai grele, este Yellow Tower, cum îl numesc alpiniștii. Este un perete de circa 22 de metri, aflat între taberele 1 și 2, la aproximativ 6.000 de metri altitudine. Radu Albu descrie un perete vertical, cu foarte puține prize naturale. Cu un rucsac de 10-15 kilograme în spate, singura variantă practică de a-l urca este blocatorul pe coarda fixă, cu ajutorul căruia alpinistul se trage treptat în sus.

Al doilea pasaj este Grey Couloir, aproximativ 150 de metri de perete vertical mixt, din stâncă și gheață, urcat tot cu blocatorul pe corzile fixe și cu colțarii. Sectorul e foarte tehnic și abrupt. Dedesubt se deschide o prăpastie de 700-800 de metri, așa că o cădere ar putea avea urmări dramatice.

Al treilea este Mushroom Ridge, o creastă îngustă și foarte expusă, din zăpadă și stâncă, care trebuie traversată pentru a ajunge în tabăra 3. Aici alpinistul nu-și poate pierde concentrarea nicio clipă, pentru că o alunecare spre stânga sau spre dreapta l-ar putea arunca într-un hău de peste 1.000 de metri.

Pe lângă cele trei pasaje, o mare provocare o reprezintă și finalul ascensiunii. Acolo se află un perete de gheață de aproximativ 400-500 de metri, cu înclinații de până la 80-90 de grade, urcat permanent pe corzi fixe, cu colțari și echipament tehnic de ascensiune.

Trei săptămâni de expediție

Românii au plecat din București pe 9 octombrie și s-au întors pe 28 octombrie, deci întreaga călătorie a durat în jur de trei săptămâni.

În acest interval au intrat toate etapele proiectului din Nepal: drumul spre regiunea Everestului, aclimatizarea la Everest Base Camp și Kala Patthar, urcarea pe Lobuche East (6.119 m) și ascensiunea finală pe Ama Dablam (6.814 m).

Doar ascensiunea pe Ama Dablam, cu deplasările între tabere și încercarea finală de vârf, s-a întins pe cinci zile și patru nopți.

Retragerea de la 300 de metri sub vârf

Radu Albu spune că nu s-a gândit niciun moment să renunțe. Expediția nu i-a pus probleme majore din punct de vedere tehnic sau fizic, iar o tuse pe care a ținut-o sub control nu l-a împiedicat să conducă ascensiunea.

Unul dintre cei șase membri ai echipei a ales însă să se oprească la aproximativ 300 de metri diferență de nivel față de vârf. Coordonatorul i-a respectat hotărârea.

Pe tot parcursul urcării, Albu s-a deplasat continuu printre colegi, ca să-i urmărească și să se asigure că sunt bine. În fața grupului mergea Alina Isopescu, urmată de David Eghedi. Albu circula între ei și restul echipei: Vladimir Fălcătescu, Călin Lupo și Robert Andraș, ultimul din șir.

Pe peretele de gheață de circa 400 de metri, cu înclinații între 70 și 90 de grade, îi era foarte greu să urce și să coboare încontinuu pentru a verifica fiecare om. La un moment dat, Robert a rămas în urmă.

Vântul și zgomotul din perete au făcut imposibilă comunicarea directă cu el, iar coordonatorul a aflat abia ulterior că acesta hotărâse să abandoneze.

Următorul pas, nu vârful

Un sfat pe care Albu l-a repetat atât în pregătire, cât și pe munte a fost ca membrii echipei să nu privească obsesiv spre vârf.

Le-a cerut să nu se gândească la distanța sau la diferența de nivel rămase, ci doar la pasul următor. Uneori, explică el, pe munte trebuie să uiți cât de departe e obiectivul și să te ocupi numai de ce ai de făcut în următoarele secunde.

„Aceasta este una dintre lecțiile importante ale alpinismului: un obiectiv aparent imposibil devine realizabil atunci când îl împarți în pași mici și ai răbdarea și disciplina de a-i parcurge pe fiecare în parte”, consideră alpinistul.

Meniul de la altitudine

Întrebat de Libertatea ce mănâncă un alpinist pe Ama Dablam, Radu Albu a spus că răspunsul i-ar putea surprinde pe mulți.

În timpul ascensiunii propriu-zise, meniul a fost foarte simplu: „Ceai, biscuiți, terci de ovăz și, uneori, supă instant de pui”.

Explicația ține de condițiile de campare, foarte restrictive la asemenea altitudini. Tabăra 2, de pildă, e așezată pe stâncă, printre bolovani, într-un loc unde abia încap zece corturi. Nu există suprafețe plane pe care să stai comod și nici loc pentru o bucătărie.

Mâncarea trebuie deci să fie simplă, rapid de preparat, să ocupe puțin spațiu și să asigure energia necesară efortului. Lucrurile stau cu totul altfel în perioada de pregătire. Atunci alpiniștii au nevoie de o dietă echilibrată, bogată în proteine, pentru construirea și menținerea masei musculare, și în carbohidrați, care dau energie pentru antrenamente și efort susținut.

Totodată, caloriile și grăsimile trebuie atent controlate, ca alpinistul să nu adune kilograme în plus pe care să fie apoi nevoit să le care în spate la altitudine.

„În alpinismul de mare altitudine, fiecare kilogram contează, iar echilibrul dintre greutatea corporală, masa musculară și rezistența fizică poate face o diferență importantă”, adaugă Albu.

Prima urcare, în 2019

Radu Albu a ajuns prima oară pe Ama Dablam pe 23 octombrie 2019, după o ascensiune de peste 16 ore. Acum șapte ani, l-a atras înainte de toate complexitatea muntelui. Vremea s-a stricat însă și a fost nevoit să-și schimbe planul, urcând mult mai repede decât intenționase.

Drumul din tabăra de bază până în tabăra 2 i-a luat între opt ore și jumătate și nouă ore. După o pauză scurtă, a continuat spre vârf încă aproximativ șapte ore și jumătate până la opt ore.

„Muntele alpiniștilor”

Ce îl atrage cel mai mult la Ama Dablam, spune Albu, este îmbinarea dintre frumusețea spectaculoasă, verticalitatea pereților, dificultatea tehnică și istoria muntelui.

Printre alpiniști, Ama Dablam e cunoscut adesea drept „muntele alpiniștilor”, pentru că urcarea lui cere cu adevărat experiență, tehnică și abilitatea de a te descurca pe teren vertical.

În opinia sa, diferența față de alți munți celebri din Himalaya este una fundamentală. Pe Everest, deși altitudinea ajunge la impresionanții 8.848 de metri, traseul normal înseamnă în mare parte mers pe zăpadă și ghețar, mai aproape de un trekking la mare altitudine, cu bețe și echipament specific.

„Ama Dablam este cu totul altceva. Este un munte vertical, tehnic, pe care înaintezi pe pereți de stâncă și gheață, folosind corzi fixe, blocatoare și colțari. Aici nu este suficient să ai o condiție fizică foarte bună. Ai nevoie de tehnică, experiență, concentrare și o bună gestionare a riscului”, consideră Radu Albu.

O pasiune pornită din copilărie

Născut în 1983, Radu Albu a îndrăgit munții de mic, inspirat de bunicul său și de cele mai înalte vârfuri din România, aflate aproape de casa lui. Prima ascensiune a făcut-o la 12 ani, pe vârful Negoiu, la 2.535 m.

Alpinistul a explicat că pasiunea i s-a născut în primul rând din expunerea la munte. L-a împins mereu curiozitatea de a afla ce se petrece sus, cum arată viața la mare altitudine și ce se ascunde dincolo de crestele pe care le vedea de jos.

„Am avut întotdeauna sentimentul că pe marile vârfuri există ceva aparte, aproape mistic”, spune el. Această curiozitate a fost, de fapt, motorul pasiunii sale.

Atracția pentru munte s-a transformat apoi în pasiune sportivă. A devenit alpinist de altitudine, a abordat munți tot mai înalți și mai dificili, iar cu timpul a hotărât să-și folosească experiența și în ghidajul montan.

În urmă cu câțiva ani, a ales să facă din hobby o profesie, devenind alpinist acreditat și sportiv. De atunci a urcat munți și a atins vârfuri în Alpi, Himalaya, Caucaz, Tatra, Balcani și Carpați. Ca ghid, a început să-i însoțească și pe alții în aventurile și obiectivele lor montane.

Astăzi, spune Albu, satisfacția nu mai vine din fotografia personală sau din încă un vârf bifat, ci din ce vede în ochii celor pe care îi conduce. Îl emoționează oamenii care plâng de fericire când ajung pe un vârf la care, cu doar câteva săptămâni înainte, poate nici nu îndrăzneau să viseze.

Pentru el, reușita ca alpinist și ghid se măsoară în bucuria celor care trec prin zile de efort, oboseală, teamă și momente grele și ajung, în cele din urmă, unde și-au dorit. „Dacă am putut contribui la împlinirea visului lor, simt că mi-am îndeplinit și eu misiunea”, spune Radu Albu.

Un palmares pe cinci continente

Până acum, Radu Albu a urcat zeci de vârfuri de peste 5.000 de metri, pe unele de mai multe ori. A ajuns de opt ori pe Kilimanjaro, de șapte ori pe Island Peak, de opt ori pe Mont Blanc și de aproximativ șapte ori pe Elbrus, iar pe Aconcagua a participat la patru expediții.

Ascensiunile sale acoperă cinci continente, iar experiența adunată în alpinismul de mare altitudine este considerabilă.

Albu spune că cea mai grea ascensiune a sa a fost pe Manaslu, vârf de 8.163 de metri din Himalaya nepaleză. Acolo, dificultatea nu a fost în primul rând tehnică. A ținut de altitudine, de durata și complexitatea expediției și de mulțimea factorilor care intervin peste 8.000 de metri.

Nici pe Manaslu nu a existat vreun moment în care să vrea să renunțe sau să simtă că nu mai poate continua. Se pregătise intens nouă luni, cu antrenamente șase zile pe săptămână.

„Am ajuns acolo pregătit, mi-am făcut treaba cât am putut de bine, am reușit să ating vârful și, cel mai important, m-am întors acasă sănătos”, rememorează alpinistul.

Siguranța, mai presus de orice

Extreme Expeditions, firma fondată de Albu în 2016, a devenit una dintre cele mai mari și mai cunoscute companii românești care organizează expediții.

De-a lungul anilor, Albu a ghidat peste 1.500 de oameni și a organizat sute de expediții și ture montane. Motivul său de mândrie este că, în tot acest timp, niciunul dintre cei ghidați nu s-a ales nici măcar cu o gleznă scrântită.

În alpinismul de mare altitudine și în expedițiile internaționale, accidentele nu lipsesc, iar uneori au urmări dramatice. Chiar pe Ama Dablam, echipa română a împărțit timp de câteva zile cortul comun din tabăra de bază, spațiul de campare și bucătarul cu un alpinist german.

Acesta și-a pierdut ulterior viața într-un accident tragic în zona taberei 3, după o cădere pe terenul extrem de abrupt al muntelui.

„Este o întâmplare care ne amintește cât de serioase sunt riscurile acestui sport și cât de importantă este siguranța. Pentru mine, securitatea oamenilor pe care îi conduc pe munte este mai importantă decât orice aspect comercial.

În expedițiile noastre importante, rata de succes se situează, în general, între 80 și 90%. Cu alte cuvinte, din zece participanți, aproximativ opt sau nouă reușesc să ajungă pe vârf. Pentru a obține asemenea rezultate, trebuie să excelăm”,  conchide Radu Albu.

Citește și: Mădălina Florea, din nou regina alergării montane