Vorbeşte cu atâta înfocare, de mă întreb dacă sursa de energie nu e sticla de Cola pe care o gâtuie cu mâinile. Nu, nu e asta. Sunt emoţiile pe care le alungă ca pe nişte muşte când îl ia gura pe dinainte aşa, în faţa oricărui om cu urechile ciulite. Şi sunt mulţi. Studenţi basarabenii, jurnalişti, fosta lui prietenă sau mama ce-i trimite pâine dulce, un soi de cozonac, din Italia. Vadim S. îşi încovoaie atunci trupul denivelat în zonele musculare şi le spune curioşilor cum a rămas fără oxigen într-o celulă pe care a împărţit-o cu încă 30 de perechi de plămâni.
Pe 7 aprilie 2009, în timpul protestelor de la Chişinău, a fost dus la sediul Comisariatului General de Poliţie din Chişinău, unde a stat închis trei zile pentru că nu şi-a ţinut în frâu ura faţă de comunişti.
În Ialoveni, oraşul în care s-a întors după perioada de foame şi chelfăneală, Vadim are mulţi prieteni. Atât de mulţi, încât vestea că el a fost închis în noaptea dintre 7 şi 8 aprilie a ajuns să fie rostită, pe alocuri cu suspiciune, de mai toate gurile din oraş. O bună bucată de vreme lumea îl numea „Prizonierul”. Unii tresăltau de râs ca nişte mingi, alţii i se agăţau de gât. Pe Vadim reacţiile oamenilor l-au amuzat. A stat acasă o lună, şi-a odihnit neliniştea, ieşea numai serile, după 23.00, ca să nu îl prindă poliţiştii nerespectând condiţiile arestului la domiciliu. Prietenii sau amicii care îl zăreau prin vreun bar întunecat se apropiau şi îl trăgeau de limbă. „Prizonierul” vorbea atunci de parcă îi era frică să nu îi fugă cuvintele de gură, pentru că a tăcut „mai mult ca niociodată în viaţă” în cele trei zile trăite în izolatorul Comisariatului.
Taina primei cine
Perechea aia de blugi o păstrează şi azi. „Îi port cînd ajung pe acasă. Intru într-o stare anume. Îmi amintesc, dar alung apoi imaginile din minte”. Când a ajuns „la cel mai bun restaurant” de acasă, a cerut o farfurie mare de zeamă. E un fel de ciorbă de pasăre în care nu se pune mult borş. „Cu două pulpe de pui”, ci nu doar câţiva tăieţei lunguieţi rătăciţi prin apa călâie. Două porţii de zeamă, apoi un platou imens cu mămăligă, friptură de carne de porc, brânză de oi, sărată şi poroasă, mujdei şi doi litri de suc de mere. „Le-am înfulecat pe toate, îţi dai seama, după trei zile în care nu am mâncat nimic, doar o cană de ceai cu o felie de pâine sură şi uscată”. Apoi îşi aminteşte că de atunci preferă maioneza. „Da, înainte nu îmi plăcea maioneza deloc. Acum, cu toate cele şapte E-uri pe care le conţine, o mănânc cu aproape orice”.
În jurul mesei dreptunghiulare, Oleg, fratele său mai mare cu trei ani, Iulian, „cel care pune net la toţi locuitorii din Ialoveni” şi, totodată, cel mai bun prieten al său, precum şi soţia acestuia, Diana, „care găteşte minunat”, îl priveau cu nesaţ, vorbeau neîntrerupt, tare şi agitat, îl atingeau discret, să se asigure că e acolo, cu ei. „Încă înainte de a ajunge la maşină, Diana m-a luat în braţe, m-a îmbrăţişat şi a început să plângă”. El, Vadim, e un băiat puternic, de caracter. Adică nu plânge uşor, nu lăcrimează la filme. A învăţat să fie tare în anii în care a practicat luptele greco-romane. „Mi s-a ridicat, în schimb, tot părul pe mine de emoţie. Câte griji şi-au făcut, sărmanii”.
Mama sa, plecată în Italia, l-a visat din prima noapte alunecând într-o gaură neagră. „Ştii cum se spune că mamele au intuiţie, simt totul?” Degeaba a minţit-o fratele său, spunându-i că Vadim e dus la fete, într-un sat în care nu are semnal la telefon. Ştia că i se întâmplase ceva rău, visele sunt prevestitoare. A tot sunat şi a plâns la telefon până lui Oleg i s-a făcut milă de ea şi i-a spus adevărul. „Eu ţin mult la mama, suntem tare apropiaţi. Anul ăsta, de exemplu, înainte de a veni în România, trebuia să mergem la mare împreună. Deja planificasem totul, dar nu s-a putut abţine şi a cumpărat cu câteva zile înainte de plecare un set nou de mobilă la bucătărie. Nu o înţeleg! Cum să renunţi la vacanţă pentru nişte bucăţi, frumoase, ce-i drept, de lemn?”.
Camera de râs e de plâns
Acasă are tot ce îi trebuie. Pereţii sunt vopsiţi într-un verde şters, o culoare care îl relaxează. Cele două paturi, al lui şi al lui Oleg, sunt despărţite de un viguros palmier de cameră. Deasupra lui atârnă un tablou din care moţăie un tigru.
În izolatorul Comisariatului, podeaua e vopsită cu roşu, iar pereţii sunt de un albastru intens. Pe o bucată de fier fixată pe post de bancă, tinerii se lipesc între ei. Majoritatea îşi sprijină capul între mâini, cu coatele turtite de genunchi. În faţa ochilor, stau lungiţi băieţii inconştienţi, cei care au fost aduşi pe tărgi improvizate. Aerul e îmbâcsit de tot felul de miasme. Chiar şi aşa, e insuficient. Pe la ora şase în prima dimineaţă, Vadim tresare din somn. Adormise cu capul sprijinit de perete, cu hainele pe el. Acum acestea erau ude de transpiraţie, iar gâtul îi e uscat. Un băietan înalt ca bradul găseşte o gaură în uşă şi le face semn celorlalţi. „Băgam nasul prin crăpătură şi inspiram adânc. Era la fel de puturos ca cel din cameră, dar nouă ni se părea că e cel mai proaspăt din lume”.
Ordinea primordială a bătăii
Încă din prima seară a zărit nişte fete. Pe lângă grupul de douăzeci de băieţi culeşi de pe stradă în toiul nopţii, au fost aduse şi câteva tinere. „Când au început să le cotonăgească şi pe ele, în garajul în care am fost ţinuţi înainte de a intra în Comisariat, ne-am indignat cu toţii. Cum să dai într-o fată din gura căreia curge deja sânge? Şi aşa dădeau, nebunii, le loveau cu bâtele. Am strigat, i-am rugat să le lase în pace, dar ne-o luam şi noi”. Poliţiştii şi membri ai Batalionului cu Destinaţie Specială râd sălbatic câteva secunde, apoi înjurăturile se rostogolesc printre dinţi ca pietrele. Dotaţi cu scuturi de apărare şi bâte, ascunşi după măşti negre, cu toată furia acumulată de-a lungul zilei de 7 aprilie, bărbaţii cu figuri de berbeci lovesc în stânga şi în dreapta.
Sunt două şiruri de „huligani”, băieţii stau în picioare, cu mâinile sus, lângă perete, iar fetele-lângă cel de vizavi. Şi bătaia are o ordine. Tinerii sunt loviţi pe rând. „Când au ajuns la mine, cineva mi-a aruncat între picioare nişte medalii care, din câte am înţeles, au fost sustrase din clădirea Parlamentului. Eu nu ştiam ce-s cu ele, de unde s-au luat brusc, că nu puteam întoarce capul”. Individul din spatele său îl întreabă, urlând, de unde le-a luat. Vadim crede în Dumnezeu şi în soartă. „Cineva a văzut, Slavă Domnului, că nu erau ale mele. I-a spus tipului şi m-am ales doar cu câteva lovituri sub coastă”.
Fetele, însă, aşa leşinate şi speriate cum erau, au fost duse într-o altă încăpere. „Ţipau ca din gură de şarpe în fiecare seară. Nemernicii le violau chiar acolo, în sediul Comisariatului.” Armata de băieţi mai mult sau mai puţin cotonăgiţi nu poate interveni. Tinerii sunt mototoliţi în gura izolatoarelor. „Erau cîţiva care, când îşi dădeau maiourile jos, scoteau la iveala dungi sângerii, aveau urechile şi nasurile deformate, frunţile vinete”. Rănile le fuseseră provocate înainte de a fi închişi în izolator. „Când ne mutau dintr-o maşină în alta, formau un fel de tunel, cu poliţişti de o parte şi de cealaltă”. Bărbaţii stăteau drepţi ca cepele, îşi pregăteau bastoanele şi „când treceai, te loveau din toate părţile. Primul băiat a căzut la pământ din prima. Eu, dacă tot făcusem sport, am fugit repede, nu au reuşit decât să îmi dea cîteva picioare”. Îşi aminteşte clar că a mai semnat şi nişte foi pe care nu le-a citit înainte. „Ţi-o băgau în faţă şi îţi ordonau să o semnezi. Unul dintre noi nu a iscălit şi nu îţi imaginezi ce i-au făcut”.
Poliţiştii care au curaj pe întuneric
Ca să fie eliberat, Iulian i-a plătit avocatului din oficiu, cu care s-a întâlnit Vadim în cea de-a doua zi, 600 de euro. În urma unui proces desfăşurat în incinta Comisariatului, Vadim, împreună cu alţi doi tineri, au fost eliberaţi. Alţi 53 de „huligani” s-au întors în izolatoare.
Iulian a fost cu el din prima seară, dar a scăpat ca prin minune. După ce un poliţist i-a pus Kalaşnikov-ul la cap, bărbatul aplecat l-a întrebat dacă are un salariu destul de motivant pentru ceea ce e pus să facă. „Până la urmă, l-au lăsat să plece. Noroc de paznicul de Andy’s Pizza, la colţul căreia am fost îmbrânciţi, care l-a strigat şi l-a luat cu el înăuntrul localului. Când mai veneau poliţiştii pe acolo, vedeau doi paznici singuri şi nevinovaţi”. Iulian a fost cel care i-a propus, în seara zilei de 7 aprilie, să tragă o fugă până în Chişinău, să se holbeze la clădirile devastate. „Ne-a mâncat în cur să ne plimbăm, la 11.00 noaptea, pe străzile din capitală. Să vezi însă ce spectacol făceau poliţiştii în Piaţa Marii Adunări Naţionale! Când prindeau pe cineva, indiferent cine era respectivul, femeie, bărbat, tânăr, îl băteau şi îl aruncau în dubă. Erau nişte oameni pe scările Mitropoliei. Şi lor le-au făcut rău”.
Iulian nu a vrut să ia banii de la Vadim, „dar i-am lăsat pe bancheta din faţă când nu era atent şi am plecat. Pe mama am liniştit-o şi i-am promis că îi voi returna banii odată”.
Piatra începutului
Au ajuns în Chişinău pe 7 aprilie, pe la ora 13.00. Violenţa se declanşase, tinerii aruncau cu pietre, fugeau speriaţi, îi împingeau pe poliţişti, haosul deja se instalase. Vadim, împreună cu alţi câţiva colegi de liceu, a scos o dală din faţa Preşedinţiei, a spart-o cu picioarele şi a aruncat rămăşiţele într-un poliţist. „Băieţii din Ialoveni erau în primele rânduri. Fratele meu era pe un alt flanc, acolo se băteau cu scuturile. Filat şi Urechean ne îndemnau să ne liniştim. Dar cu «oameni buni» nu mai făceau nimic atunci”.
După câteva ore, când rândurile au început să se rărească, şi-a chemat colegii şi au urcat într-un microbuz spre casă. În dimineaţa aceea a băut ceai negru şi a mâncat cozonac italian. Habar nu avea prin ce urma să treacă.
Comuniştii au murit în trei nopţi
Protestele din 6-7 aprilie 2009 de la Chişinău au fost generate de rezultate alegerilor parlamentare din Republica Moldova. În prima zi de după scrutinul electoral, după anunţarea rezultatelor preliminare, reprezentanţi ai societăţii civile au declarat ziua de 6 aprilie „Zi Naţională de Doliu”. Pe 7 aprilie, aproximativ 30 de mii de oameni s-au adunat în Piaţa Marii Adunări Naţionale, iar ceea ce se anunţa a fi un protesc paşnic s-a transformat în supranumita „Revoltă de la Chişinău”.
În noaptea dintre 7 şi 8 aprilie au fost arestaţi 193 de studenţi. Cei mai mulţi dintre aceştia au fost maltrataţi chiar de oamenii legii şi, mai mult decât atât, au fost înregistrate patru decese.
Vadim S. este în prezent student la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi. Cele trei nopţi pe care le-a petrecut în izolator l-au determinat să vină la studii în România. „Oricât de patriot aş fi, nu mai ies niciodată în stradă pentru politicieni”.
Lina Vdovîi
