De ce ne place să vedem oameni nefericiți la teatru sau în filme, dar căutăm oameni fericiți pe Instagram?

Unul dintre puținele locuri în care suntem dispuși să plătim ca să vedem oameni profund nefericiți este teatrul. Cumpărăm bilete, uneori destul de scumpe, ne îmbrăcăm frumos, ne parfumăm și mergem să urmărim cum doi oameni care se iubesc ajung să se urască, cum o familie se destramă sau cum cineva își distruge viața în urma unei alegeri greșite. Dacă actorii sunt foarte buni, plângem. Dacă regizorul este inspirat, ieșim din sală tulburați. Și dacă spectacolul ne-a făcut să suferim suficient de convingător, spunem încântați: „Ce seară minunată!”.

Apoi ajungem acasă, deschidem Instagram și publicăm o fotografie în care suntem fericiți, lumina ne avantajează, părul ne stă bine și nu există nici măcar un indiciu că, în urmă cu două ore, ne îngrijoram pentru factura la întreținere sau ne certasem cu cineva drag.

În artă admirăm imperfecțiunea. În viața personală facem eforturi considerabile ca să o ascundem.

M-am întrebat de ce. Una dintre explicații este că, atunci când mergem la teatru, avem privilegiul extraordinar de a trăi emoții puternice fără să suportăm consecințele lor. Putem urmări o căsnicie care se prăbușește fără să fie nevoie să împărțim apartamentul, putem asista la o trădare fără să ne schimbăm parola telefonului și putem vedea oameni care pierd totul știind că, la sfârșit, se aprind luminile și ne putem duce liniștiți la cină.

Aristotel vorbea despre catharsis, acea experiență prin care tragedia, provocând milă și teamă, poate produce o formă de clarificare sau purificare a emoțiilor. Au trecut peste două milenii și interpretările acestui concept continuă să fie discutate. Dar Aristotel identificase ceva fundamental: avem nevoie de povești dureroase pentru a înțelege ceea ce simțim.

Neuroștiințele oferă astăzi o perspectivă suplimentară asupra acestui paradox. Când urmărim un spectacol dramatic sau un film emoționant, creierul nostru nu se limitează să înregistreze niște imagini și replici. Sunt implicate rețele neuronale care participă la procesarea emoțiilor, la atenție, memorie și la înțelegerea intențiilor altor oameni. Anticipăm ce va face personajul, îi interpretăm ezitările, ne imaginăm ce am simți în locul lui. Practic, petrecem două ore încercând să înțelegem oameni pe care, dacă i-am întâlni în viața reală, probabil i-am evita.

În fapt, există o diferență importantă între a suferi și a simți că suferința are un sens.

Într-un spectacol bun, emoțiile sunt organizate într-o poveste. Conflictul are o construcție, tăcerile înseamnă ceva, iar un gest aparent banal poate explica o întreagă viață. În realitate, necazurile noastre sunt rareori atât de bine scrise. O despărțire nu vine neapărat cu un monolog memorabil, iar oamenii care ne dezamăgesc nu au obiceiul să ne ofere explicații inteligente înainte să plece. În plus, teatrul ne dă ceva ce viața nu ne oferă întotdeauna: distanță.

Putem privi fragilitatea umană fără să fim obligați să o reparăm. Și tocmai această distanță face emoția suportabilă. Uneori chiar plăcută.

Pe Instagram, însă, regulile sunt complet diferite

Acolo nu mai suntem spectatori ai unei povești. Suntem personajele principale ale propriei producții, responsabili de scenariu, decor, costume, imagine și relații publice. Și, ca orice producători responsabili, eliminăm materialul care nu ne avantajează.

Nu e nevoie să mințim. Este suficient să selectăm. Fotografiem masa după ce am strâns farfuriile murdare, alegem unghiul din care camera pare mai luminoasă, publicăm fotografia din vacanță în care toată lumea zâmbește și o ștergem pe aceea făcută cu cinci minute înainte, când cineva era nervos, altcineva obosit și nimeni nu mai avea chef de excursie.

Folosim filtre care ne netezesc pielea, ne luminează privirea și ne oferă o versiune a propriei persoane pe care natura ar fi putut-o produce dacă ar fi avut un departament de marketing mai bun. De ce facem toate acestea?

Pentru că avem o nevoie profundă de a fi acceptați și apreciați, iar această nevoie nu este o invenție a Instagramului. Reputația și apartenența la grup au contat pentru oameni cu mult înainte să existe telefoanele mobile.

Creierul nostru tratează aprobarea socială ca pe o experiență potențial recompensatoare. Într-un studiu publicat în 2012, cercetătorii Diana Tamir și Jason Mitchell au arătat că simplul fapt de a vorbi despre noi înșine implică regiuni cerebrale asociate cu recompensa. Cu alte cuvinte, ne poate face plăcere să ne prezentăm propriile experiențe, chiar și fără promisiunea unui beneficiu material. Nu înseamnă că fiecare inimioară de pe Instagram produce automat o doză de fericire. Creierul este mai complicat decât un aparat care distribuie dopamină la fiecare notificare.

Dar aprecierea socială contează. Iar platformele au reușit să o transforme într-un sistem foarte vizibil de cifre.

În trecut, ca să aflăm dacă lumea ne apreciază, trebuia să ieșim din casă, să vorbim cu oamenii și să le observăm reacțiile. Acum putem verifica acest lucru din pat, în pijama, la fiecare zece minute. Progresul tehnologic este impresionant. Nu sunt sigură că și liniștea noastră sufletească a progresat în același ritm.

Când ne uităm la fotografiile frumoase din propria viață, ne amintim că am avut experiențe plăcute, că am fost iubiți, că am reușit lucruri. E o formă de a ne confirma propria identitate. Problema apare când această selecție începe să fie confundată cu întreaga realitate. Și mai ales când o comparăm cu viețile celorlalți.

Pentru că în timp ce noi știm foarte bine ce am ascuns din propriile fotografii, avem tendința să uităm că și ceilalți au făcut exact același lucru.

Vedem o femeie de vârsta noastră care pare să aibă o căsnicie minunată, doi copii impecabil educați, o casă elegantă, un corp admirabil și suficient timp liber ca să meargă la yoga la ora zece dimineața.  Noi tocmai am mâncat un sandvici în picioare, în bucătărie, și încercăm să ne amintim dacă am plătit factura la electricitate.

Comparația nu ne avantajează.Psihologii numesc acest mecanism comparație socială ascendentă: ne raportăm la oameni pe care îi percepem ca fiind mai frumoși, mai fericiți, mai bogați sau mai realizați decât noi.

Uneori comparația ne inspiră, iatr alteori produce invidie, nemulțumire sau impresia că propria noastră viață este insuficientă. Ironic, fiecare încearcă să îi convingă pe ceilalți că este fericit, iar ceilalți, privind aceste dovezi de fericire, pot ajunge să se simtă mai puțin fericiți.

Am construit un sistem foarte sofisticat în care ne facem reclamă unii altora la niște vieți pe care nici măcar noi nu le trăim permanent.

Și atunci mă întorc la întrebarea inițială. De ce acceptăm un personaj complicat, imperfect, uneori chiar detestabil, pe scena unui teatru, dar ne temem să arătăm propriile slăbiciuni?

În artă, imperfecțiunea este interpretată ca profunzime. În viața publică, ne temem că ar putea fi interpretată ca eșec.

Un personaj care trece printr-o criză existențială ni se pare fascinant. Un prieten care ne povestește a cincea oară că nu mai știe ce vrea de la viață ne poate pune răbdarea la încercare.

Arta transformă vulnerabilitatea în ceva demn de contemplat. Viața de zi cu zi ne cere să o gestionăm.În plus, când vedem un actor interpretând un om fragil, știm că fragilitatea aparține unui personaj. Admirăm curajul artistic al expunerii, dar actorul este protejat de convenția spectacolului.

Când ne expunem noi înșine, nu există aceeași protecție. Nu știm cine va interpreta povestea, cine ne va judeca, cine o va folosi împotriva noastră.

În artă vrem să descoperim adevărul despre oameni; în propria reprezentare publică vrem adesea să controlăm adevărul pe care îl descoperă ceilalți despre noi.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care avem atât de mare nevoie de artă. Nu doar pentru că ne emoționează, ci pentru că ne permite să recunoaștem lucruri pe care în restul timpului facem eforturi să le ascundem.

Sigur, nu cred că soluția este să ne transformăm conturile de Instagram în jurnale publice ale tuturor nefericirilor. Intimitatea este importantă, iar discreția poate fi o formă de eleganță.

Nu avem nicio obligație să ne expunem suferințele pentru a dovedi că suntem autentici. Dar mi-ar plăcea să înțelegem că există o diferență între discreție și obligația de a părea permanent fericiți. Și, mai ales, că nu suntem mai puțin valoroși când viețile noastre nu arată ca o reclamă la vacanțe.

Nu e nevoie să publicăm o fotografie în care plângem. E suficient să nu mai credem că trebuie să zâmbim în toate.