Tot mai frecvent, în ultima vreme, aud opinii care susţin că, iată, justiţia a început să funcţioneze, că “justiţia îşi face treaba”, ş.a.m.d. Argumentul pe care se altoieşte această impresia este vrednicia de care ar da dovadă DNA cam de un an încoace. Împodobirea cu cătuşe a unor nume grele pare să fie suficient pentru a naşte impresia că justiţia se urneşte. Înşelătoare impresie.
Mai întâi pentru că justiţia nu e DNA – parchetul condus de către doamna Kovesi e doar o zgomotoasă piesă din mult mai complicatul angrenaj al justiţiei. Se ignoră, apoi, că marile dosare instrumentate acum, cu zel, de către DNA, sunt dosare vechi, despre care s-a tot vorbit, s-a tot scris, vreme de ani de zile, dosare pe care nimeni din parchete nu le-a scuturat de praf ani de zile – nu era politiceşte prudent. O justiţie care anchetează dosare de corupţie “când e voie”, n-aveţi decât să credeţi ce vreţi, nu e o justiţie care “îşi face treaba”.
Un alt lucru care ar trebui, mai degrabă, să îngrijoreze decât să bucure, este acela că, în toate aceste dosare, covârşitoarea majoritate a probelor vine din interceptăti şi tot felul de alte lucrări ale “serviciilor”, nu dintr-o cercetare temeinică realizată de nişte procurori serioşi. Sau din denunţuri/mărturii ale unor personaje care au propriile probleme penale şi se arată dispuse la orice, în schimbul unei înţelegeri cu intransigenta justiţie.
Dosarul Bercea- Mircea Băsescu e o perfectă ilustrare a modului în care funcţionează cu adevărat maşinăria judiciară. Scandaloasa afacere a zăcut, netulburată de parchete, vreme de ani buni. A fost nevoie de bomba dezvăluirilor de la Antena 3 pentru ca ceva să se mişte. Dosarul a fost împachetat rapid, la DNA, foarte rapid, fără necesarele adânci cercetări, şi trimis la instanţă, unde zace şi acum. În timpul ăsta Mircea Băsescu a fost eliberat din arest, afară e cald şi ne pregătim de primăvară.
Marile dosare, despre care tot vorbim, sunt execuţii la comandă, dosare livrate din afară, traduse şi însoţite de ordinul de zi, şi puse în executare fără crâcnire ( dosarul Microsoft e un alt bun exemplu). Mai notăm şi interesanta sincronizare- până în alegeri focul pe PSD, după alegeri, uşurel şi în partea cealaltă.
Ce se întâmplă în instanţe? Cum se judecă acolo, pentru că abia acolo începem să discutăm despre justiţie? Câte din dosarele care fac acum rating pe televiziuni sunt însoţite de un probatoriu adecvat pentru a rezista în instanţă şi câte se vor încheia cu condamnări? Toate acestea reprezintă, deja, o altă discuţie, de care foarte puţini mai par interesanţi.
Să fim înţeleşi: cu toţii ne dorim ca justiţia să funcţioneze corect! Dar nu e nici înţelept, nici prudent să ne vindem singuri iluzii. Toată gălăgia, toată mizeria care se revarsă acum, pe cât de dezgustătoare, nu înseamnă obligatoriu că duduie statul de drept. Dimpotrivă. Argumentele sunt mai sus. Un lucru ar trebui, totuşi, să ne dea motive de serioasă îngrijorare: puterea teribilă adunată de care dispune doamna Kovesi. Serviciile, DIICOT, sunt fără şefi. Doamna Kovesi, stăpâna dosarelor, pare în ochii multora o dârză şi intransigentă luptătoare împotriva corupţiei. Azi, doamna Kovesi e de neatins. Orice ar face, orice abuz, orice exces. Pentru că, la nivelul superficial al percepţiei, orice ar atinge-o pe domnia sa, ar atinge “lupta împotriva corupţiei”, ar fi “o răzbunare a mafiei”. Puterea de care dispune acum Codruţa Kovesi e nemăsurată, îi permite absolut orice exces, orice abuz. Şi, nu vă minţiţi singuri, oricine poate comite excese, apărat de o putere fără margini, le va şi comite.
Statul de drept are la temelie instituţii puternice şi legi, nu oameni puternici, de neatins.
