Cotidianul prezintă un nou capitol din volumul „Interviuri după Revoluție“ al istoricului și scriitorului Alex Mihai Stoenescu. Parte componentă a unui ciclu de lucrări dedicate loviturilor de stat care au zguduit România de-a lungul vremii, noul volum este o continuare firească a volumului IV al monumentalei lucrări intitulate „Revoluția din Decembrie 1989 – o tragedie românească“. Astăzi redăm mărturia generalului Romeo Câmpeanu. (V.S.)
În decembrie 1989, generalul Romeo Câmpeanu era locțiitor al șefului Inspectoratului General al Miliției. Conform declarațiilor sale, în cursul acelor evenimente, el s-a aflat în CC al PCR, iar ulterior la MApN. Printre altele, generalul Câmpeanu descrie momentul în care Ion Iliescu a vorbit la Moscova, iar generalul Gușă a refuzat „ajutorul“ sovietic, solicitat de noua putere instalată la București. Tot el relatează împrejurările dramatice în care USLA-șii conduși de colonelul Trosca au fost măcelăriți în fața sediului MApN.
Alex Mihai Stoenescu: Domnule general, am doar trei probleme – ordinul din 22 decembrie, cu trecerea Miliţiei de partea revoluţiei, şedinţa de la MApN de la ora 16.00 şi acţiunile grupului Iliescu, la care aţi fost prezent.
Romeo Câmpeanu: Da, vă răspund la toate, dar mai întâi vă rog să mă ascultaţi şi asupra reacţiei Miliţiei în acele zile.
De acord.
Duminică, 17 decembrie 1989, mă pregăteam să stau în Inspectorat până târziu, aşa că la prânz m-am dus acasă să mănânc. Pe scări m-am întâlnit cu Nuţă, care îmi spune: „Vezi că eu plec la Timişoara, rămâi la comandă“. Apoi, ordin de la el: „Nu te mişti din Inspectorat“.
Din ce îmi spuneţi, este de subliniat că vă aflaţi în mod oficial şi legal la conducerea IGM în 22 decembrie.
Este important, pentru că a apărut impresia că unii subordonaţi au luat decizii unilaterale în acele momente. Nu, a fost vorba despre ordine şi indicaţii date de mine.
Este motivul pentru care stau de vorbă cu dumneavoastră, nu cu alţii.
Aşa! În dimineaţa de 22 decembrie, am văzut mase mari de oameni care veneau dinspre Platforma Pipera, pe Bd. Barbu Văcărescu, şi intrau pe Ştefan cel Mare.
Pe la ce oră?
Orele 7.00-7.30. Mulţimea s-a oprit în faţa Inspectoratului. Mi-am dat seama că lucrurile iau amploare.
„După asta l-a obligat pe Ardeleanu să dea o declaraţie că Trosca a atacat ministerul ca să omoare noua conducere, revoluţionară“ – Alex Mihai Stoenescu
Eliberarea arestaților
Ce cerea mulţimea? Ce striga?
„Daţi-ne deţinuţii!“
Poate că îi cereau pe cei reţinuţi peste noapte, nu pe cei de drept comun.
Şi, şi, dar problema era că noi nu aveam acolo niciun reţinut. Atunci am spus: „Noi nu avem niciun fel de arestaţi şi, ca să vă convingeţi, faceţi o comisie de 10 oameni, să vină şi să controleze“. S-au lămurit şi au plecat.
Se terminase.
Pe la 10.00, mă sună generalul Iulian Vlad: „Ce faci, Romică?“. Şi îmi spune, dar pe un ton plin de sens: „Tu trebuie să înţelegi că îţi revine o răspundere deosebită. Vezi că eşti la comanda IGM. Vezi că eu am dat ordin unităţilor de Securitate şi şefilor inspectoratelor judeţene să nu folosească armamentul“.
Staţi puţin! Ordinul IGM şi convorbirile cu generalul Vlad s-au petrecut înainte de plecarea lui Ceauşescu.
Cu ore înainte! Cel puţin două ore.
Ceauşescu era încă şeful statului!
Cum vorbeam aşa, exact în acel moment apare la televizor Ion Caramitru, cu Dinescu, cu ceilalţi, şi Ion Caramitru ne cere să trecem de partea lui!!! Hait! Atunci, colegii au hotărât de a adera la evenimente şi s-a hotărât ca eu să merg la TV şi să transmit punctul de vedere al Consiliului Militar al MI. La Televiziune lucrurile o luaseră repede razna. Nu se folosea cuvântul revoluţie, nici discuţie de aşa ceva. (…) Eu m-am întors de la TV după 14.30. Nu ştiu cine a dat ordinul, dar l-am auzit în clar la radio şi, fiind vorba despre noi, nu puteam să-l ignor. Am pus mâna pe telefon şi am sunat la cabinetul lui Milea. Acolo mi-a răspuns direct Stănculescu: „Ai probleme deosebite?“. „Nu sunt“. „Păi, atunci nu crezi că ar fi bine să vii aici?“.
Nu a fost un ordin, n-a avut forma unui ordin.
Nu a fost un ordin, ci… „ar fi bine să vii aici“. „Bine“, am spus şi m-am dus. În birou erau revoluţionarii… Iliescu, Montanu, Voiculescu. Eu când am intrat, mi s-a adresat: „Să trăiţi, tovarăşe general locotenent!“, însă el s-a sculat în picioare şi mi-a făcut semn: „Nu, nu mie. Prezintă-te la tov. Iliescu“. (…) Între timp, a început să se tragă. Se trăgea de la Televiziune în draci şi gloanţele ajungeau până la noi, în Ştefan cel Mare. Gloanţe venite aiurea!
În dimineaţa de 23 decembrie?
Da, 23 decembrie. Până să-l văd pe Stănculescu, au sărit revoluţionarii pe mine. Montanu striga: „Tot ministerul este înconjurat de terorişti!“. Adevărul este că se trăgea ca la Verdun. „Ca să demonstraţi loialitatea – spune Montanu –, vă duceţi şi aduceţi tot ce puteţi (forţe ale MI), intraţi în blocurile din jurul ministerului, prindeţi teroriştii, dacă îi găsiţi“. „Bine, zic, dau ordin.“ Militaru sare şi zice atunci: „Uite că şi din spate ne atacă, avem cimitirele pline de terorişti“. Atunci am dat ordin Şcolii de pe Olteniţei să vină şi să facă scotocirea întregului cimitir Ghencea. Ei au venit, au luat piatră cu piatră la scotocit. Nici urmă de terorist.
Generalul Nicolae Militaru, presupusul spion al URSS, urmărit de securitate în cadrul dosarelor „Corbii”
S-a cerut intervenția URSS
Aţi asistat la chemarea trupelor sovietice?
S-a dat telefon şi la ambasada URSS şi la Moscova. Eu am fost prezent când au răspuns de la Moscova, când au dat ei telefon cu răspunsul la chemare. L-au chemat pe Guşă. Doreau să ceară lămuriri dacă MStM este de acord să participe cu unităţi de reprimare a teroriştilor. Guşă striga în telefon: „Stăpânim situaţia… În niciun caz… Stăpânim situaţia!“. Ăia insistau şi Guşă striga la ei că nu este cazul. Atunci i-au spus lui Guşă: „Uitaţi ce facem – Iliescu era lângă Guşă şi i se traducea, i se relata ce spun ăia –, noi avem nişte unităţi specializate în antiterorism, vă trimitem numai unităţile astea“. Militaru, de alături, a sărit: „Ei, din astea să ne aducă, că sunt bune“. Guşă a strigat atunci: „Nimic, nici discuţie, tovarăşi! Stăpânim situaţia“. Guşă urla cât îl ţinea gura. Foarte ferm.
Cine mai era de faţă?
Roman, Militaru, Brucan, Iliescu…
Ce reacţie au avut?
Niciuna.
Vă mai amintiţi scene din 23 decembrie?
Pe 23 decembrie, seara, pe la ora 18.00, ne convocase Iliescu la o şedinţă: „Tovarăşi, problemele sunt complicate, trebuie rezolvate, avem nevoie de forţe, este nevoie şi de o conducere“. Guşă era lângă mine, pe scaun. Iliescu a continuat: „Ne-am gândit ca, provizoriu, să punem în frunte un militar mai în vârstă. Ce ziceţi să-l numim şef al Armatei pe gen. Militaru?“. Guşă m-a tras la el în birou şi, de cum a intrat, a izbucnit: „Ce nenorocire o să fie! Ăsta este o lichea nemaipomenită“. La puţin timp după ce a fost numit ministru, Militaru striga: „Apăsaţi, domnilor, pe butoane, trageţi, opriţi măcelul din ţară!“. Apoi a cerut: „Chemaţi-l pe Ardeleanu!“. Vine Ardeleanu şi, când vine Militaru, îi spune: „Vizavi avem terorişti, tu ai specialiştii, ia contact cu ei şi faceţi o acţiune“.
Asta se întâmpla pe 24 decembrie, noaptea.
Ardeleanu dă telefon şi în acelaşi timp deschide şi staţia cu cei de la USLA. Ardeleanu vorbea cu Trosca la telefon și îi spune: „Ia trimite tu trei ABI-uri încoace. Intri pe strada principală şi caută să depresurizezi ministerul“.
Moartea lui Trosca
Ştiaţi că forţele militare care apărau ministerul erau la nivel de trei brigăzi?
Erau foarte mulţi. Tancuri, TAB-uri, artilerie, trupe de infanterie. A intervenit Militaru: „Să vină şi Trosca“. Ardeleanu i-a transmis: „Trosca, vii tu cu ele“. Erau în legătură pe staţie, când au intrat pe Drumul Taberei şi tancurile au început să tragă în ei. USLA-şii urlau în ABI-uri, urlau ca în iad. Tot asasinatul s-a auzit în staţie, în biroul lui Militaru. L-am auzit pe Trosca urlând: „Tov. colonel, trag în noi, trag în noi!“. Ardeleanu s-a întors spre Militaru: „Tov. ministru, daţi ordin să nu mai tragă“. Şi atunci Militaru s-a ridicat şi i-a spus: „Băi Ardelene, tu ştii că noi suntem pe front şi pe front lumea mai şi moare“. Ardeleanu se ruga de el, îl implora. Militaru se plimba prin birou şi îi spunea: „Tancurile noastre sunt vechi, nu avem condiţii de transmisiuni şi chiar dacă vreau să iau legătura, nu pot. L-au găsit pe atacator şi au tras!“. Ardeleanu a început să plângă: „Mi-aţi omorât oamenii“. Ardeleanu plângea şi se tăvălea pe jos: „Ce-aţi făcut?! Ce‑aţi făcut?!“. Militaru se foia prin birou şi îi spunea: „Băi Ardelene, n-aveam cum“.
Domnule general, mi-aţi relatat o crimă.
Într-adevăr, o crimă. Am fost martor. Militaru era disperat să pună mâna pe cei de la Direcţia a IV-a. Mă întreba mereu: „Unde e Vasile? Ce părere ai de Vasile?“. În 23 sau 24 decembrie l-a chemat pe gen. Vasile la el şi s-au izolat singuri într-un birou. I-a cerut dosarul „Corbii“ şi Vasile i l-a dat.
