Muzeul de Artă de la Petit Palais găzduieşte o impresionantă expoziție, „Comedia pariziană”, a pictorului şi graficianului Jean-Louis Forain. Peste 200 de picturi, acuarele, pasteluri, gravuri şi desene dezvăluie o aventură artistică începută în vremea impresionismului şi terminată cu expresionismul din lucrările ultimelor două decenii ale secolului al XX-lea. Deschisă până la 5 iunie la Paris, expoziția va fi itinerată apoi în Statele Unite, la „Dixon Gallery&Gardens” din Memphis. Prieten cu Rimbaud şi Verlaine, care îl porecliseră „Gavroche”, amic al lui Degas şi al impresioniştilor, Forain era vestit pentru verva sa satirică şi pentru desenele lui incisive. Noctambul înveterat, unul dintre artiştii cei mai mondeni al Parisului de la cumpăna veacurilor XIX şi XX, avea să devină apoi un catolic fervent şi un apărător al dezmoşteniţilor soartei.
„Gavrovche”, vestit pentru verva sa satirică şi improvizaţie
Jardin de Paris
La apogeul carierei sale, Jean-Louis Forain declara: „Statuile şi catedralele au fost sursa vocaţiei mele”. Se referea la Catedrala din Reims, unde se născuse, în 1852, şi la minunatele sculpturi din secolul al XIII-lea. Instalat cu familia la Paris, în 1863, a început, la vârsta de 11 ani, să deseneze la Luvru, încercând să descopere secretul maeştrilor. A fost remarcat de Carpeaux care l-a luat în atelierul său. După un an, din nefericire, distrugerea statuii „Prinţul imperial şi câinele său” de către unul dintre elevi pune capăt acestei ucenicii. Forain se vede exclus de două ori. Tatăl lui, furios, îl dă afară din casă. Cu Carpeaux, tânărul învăţase să-şi canalizeze simţul improvizaţiei. Picturile schiţate în anii 1920, se vor reîntoarce către atmosfera operelor lui Carpeaux de la Curtea lui Napoleon al III-lea. După războiul din 1870 şi după Comună, el îşi reia studiile la Luvru şi frecventează Cabinetul de stampe unde studiază lucrările lui Goya, Holbein, Rembrandt. În 1875, artistul traversează o perioadă dificilă. „Am dus atunci o extraordinară viaţă de boem, lucrând cu orice preţ, desenând prospecte şi portrete ale decedaţilor”, povestea el. Timp de câteva luni împarte cu Rimbaud o mansardă mizerabilă, fiind singurul care putea înfrunta cumplitele crize de furie ale poetului. Primul cerc în care pătrunde Forain este cel al poeţilor. Asistă la dineurile lunare ale grupului „Vilains Bonshommes”, loc de întâlnire a poeţilor parnasieni în jurul lui Leconte de Lisle. Datorită spiritului său umoristic este adoptat de Cercul poeţilor „Zutiques”, opus parnasienilor, fondat de Charles Cros. Întâlnirea cu Degas, în 1877, îi deschide porţile grupului artiştilor independenţi, cunoscuţi apoi sub numele de impresionişti. Degas îl invită să participle la Expoziţia din 1879. Forain este un obişnuit al Cafenelei „Guerbois”, unde se întâlneau Manet şi prietenii săi, pictori şi poeţi, apoi al „Noului Ateneu”, unde îi întâlneşte pe Monet, Pissarro, Sisley, Cézanne şi pe scriitorii care apărau impresionismul, ca Zola, Philippe Burty sau Antonin Proust. Mai mare decât Forain cu aproape 20 de ani, Degas îi devine nu numai prieten, dar şi mentor şi profesor. În 1879, pictorul declara: „Micul Forain? Mă ţine încă de pulpana hainei, dar va ajunge departe”. Cei doi se întâlnesc în gustul pentru scenele scăldate în lumina palidă a lămpilor cu gaz, din culisele Operei, a caselor de toleranţă, dar şi în spiritul de o feroce incisivitate, în părerile naţionaliste şi antisemite, exacerbate la acel moment de Afacerea Dreyfus.
Serată pariziană
Expoziţia din 1879 îi va aduce lui Forain primele articole critice în presă. Forain, scria un critic, este „un tânăr care îl urmează pe Degas cu un picior şi pe caricaturistul Grévin cu celălalt”. În 1880, tânărul artist depăşea deja spiritualele şi atât de parizienele crochiuri ale lui Alfred Grévin. În pictură rămâne însă tributar tehnicii comatice şi cadrajelor abrupte ale lui Degas.
Ceea ce-l caracterizează în primul rând pe Forain este verva sa satirică, fascinaţia pentru anecdota socială şi desenul extrem de expresiv. Degas va deveni, în timp, un mare admirator al caricaturilor sale politice. Comentând expoziţia impresioniştilor din 1880, Huysmans notează: „Elev al lui Gerome, care nu l-a învăţat mare lucru, domnul Forain a studiat cu Manet şi Degas, ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că i-a copiat; pentru că are un temperament şi o viziune foarte specială”.
În „dulcea ţară” a scandalurilor
Acrobată pe sârmă
Această viziune foarte specială îşi va găsi tărâmul de manifestare în ziarele vremii. După ce Durand-Ruel şi-a expus operele la New York, în 1886, alături de Manet, Monet, Renoir şi Degas, Forain începe o colaborare cu „Courrier français”. Câţiva ani mai târziu, este angajat la „Figaro”. După aproape 40 de ani de activitate şi câteva mii de desene, îşi va merita din plin supranumele de „Juvenal al Figaro-ului”. Desenele lui denunţau tarele Republicii cu ironia celebră a sfârşitului secolului al XIX-lea, care făcea din el un personaj redutabil. Timp de jumătate de secol a publicat desene pline de ironie şi în „The New York Herald” sau „Le Rire”, denunţând burghezia sau dând la iveală culisele societăţii pariziene a perioadelor „Belle Epoque” şi „Années Folles”.
Anii 1886 şi 1887 au fost decisivi pentru artist. Trebuia să aleagă între pictură şi grafică. Optează pentru a doua, dar desenele lui au soliditatea unui tablou. Succesul lor nu este numai rezultatul spiritului caustic, ci şi al calităţilor plastice.
Bal la Folie Bergeres
La 24 de ani semnase primul său desen de presă, „Le Scapin”, dar renumele şi-l face începând din 1876. Desenele sale rapide, executate în tuş, asociază adesea drama şi comedia. Temele, de la viciile nobilimii şi burgheziei, la dansatoare, actori sau servitori amintesc de caricaturile lui Gavarni sau de cele ale lui Daumier. Între 1893 şi 1925, Forain publică în „Le Figaro”, „L’Echo de Paris” şi „Le Gaulois” aproximativ 2.500 de desene, dintre care jumătate au caracter politic. Simplitatea stilului său comunică imediat mesajul. În 1890, o expoziţie cu desenele lui satirice este deschisă la galeria Boussod-Valadon. Periodic, apar albume ca „La Commedie Parisienne”, „Temps difficiles”, „Nous, vous, eux”, „Doux Pays”…
Bufetul
Muncitor înverşunat, îşi găseşte timp să publice şi litografii şi acvaforte. Subiectele lui sunt multiplele scandaluri ale Republicii: criza brutarilor, scandalul Panama, legea separării Bisericii de Stat, Afacerea Dreyfus… Li se adaugă atentatele anarhiste, crizele internaţionale, ca aceea a Tangerului şi, mai important decât toate celelalte, Primul Război Mondial. Clasa politică şi magistratura coruptă , burghezia venală, prostituţia sunt temele sale curente. Din păcate, aplecându-se asupra afacerilor necurate ale celei de a Treia Republici, artistul devine la un moment dat excesiv. Este cazul participării sale active a lupta anti-Dreyfus, şi la implicarea ei antisemită, fondând, împreună cu Caran d’Ache şi cu susţinerea lui Degas şi a scriitorului Maurice Barrés, revista „Pstt!”.
În timpul războiului, în timp ce ilustraţiile sale de presă exaltau patriotismul francezilor, artistul s-a înrolat, la 62 de ani, în „Secţia Camuflaj”. A lăsat mărturie 208 ilustraţii de presă, apărute în „L’Opinion”, „Le Figaro”, „Oui”, sau „L’Avenir”, pe care le-a reunit, în 1920, în două albume intitulate „De la Marne la Rhin”.
Dansatoare
La întrebarea „unde va fi viitoarea dumneavostră expoziţie”, pe care i-o pune, la un moment dat, un admirator, Forain răspunde „În chioşcurile de ziare”. Nu este numai o butadă, ci şi convingerea lui că ilustraţia de presă este o parte importantă a creaţiei proprii.
Ştrengarul din suburbii dezvăluie realităţile „high-life”-ului şi „low-life”-ului
În 1879, Huysmans îi cere să ilustreze volumul său „Marthe, histoire d’une fille”, apoi, în anul următor, „Les Croquis parisiens”, consacrându-l astfel drept pictor al vieţii pariziene.
De la „Femme respirant des fleurs”, deosebit de apropiată de arta pictorilor independenţi, cu eleganţa şi căutarea senzaţiilor olfactive inspirate de „eternul tranzitoriu” al lui Baudelaire, privirea lui pătrunzătoare şi critică asupra societăţii pariziene dezvăluie realităţile „High-life”-ului şi „Low-life”-ului deopotrivă. O dovedesc „Le Client”, ce mărturiseşte apartenenţa bordelurilor la viaţa cotidiană, ca şi „Bufetul”, cu atmosfera sa incisivă care îl deosebeşte de operele impresioniştilor.
În culise
Lumea Operei condensa la acea vreme moravurile pariziene, Seria de lucrări „Seară la Operă”, este emblematică pentru viziunea lui Forain, care se îndreaptă spre culise şi spre loji, spre abonaţii care însoţeau „elegantele” zilei şi se înfruntau cu micii peşti ai dansatoarelor. Obiceiul de a avea o amantă dansatoare sau actriţă era de „bon ton”, aşa cum scria şi Zola în „Nana”. Mizeria le îndemna pe balerine să-şi găsească un „protector” care să le asigure un trai decent. Figurile abonatului şi dansatoarei sunt prezente în opera lui Forain de-a lungul întregii sale cariere.
Spectacolul cotidian al străzii îl interesează în egală măsură, de la peisajul în sine, la scenele nocturne, cu umbrele jucând pe figuri şi veşminte. Scenele din jurul unui lampadar, prostituata, demi-mondena, dandy-ul, pariorii sunt urmăriţi cu atenţie. Gesturile, atitudinile, expresiile lor caracterizează scenele de la curse, ca şi pe cele de cabaret, de bal, de circ sau de cafenea.
Dansatoare
Legat cumva de provocarea prezentării prostituatei, nudul l-a preocupat încă de la începuturile carierei sale. Sedus de naturalism, a creat o serie de modele feminine în interior: la baie, pieptănându-se, pe care Degas le caracteriza ca o privire prin gaura cheii. În primi ani ai secolului al XX-lea, viziunea s-a schimbat. Nudurile lui sunt un adevărat imn închinat frumuseţii feminine, remarcabile prin forţa volumelor şi îndrăzneala racursiurilor. Ele sunt pictate independent, dar şi în compoziţii ca „Pictorul şi modelul”, în care se detaşează autoportretul artistului, în care se pot urmări trăsăturile caracteristice tuturor portretelor sale. Interesat de caracterul personajelor, el le pictează pe un fond nediferenţiat, luminos la început, apoi mai întunecat, eventual modelat prin tuşe energice. În anii impresionismului, portretele masculine propun un contrast între costumul întunecat şi fondul strălucitor, ca în silueta cu vag aer satiric a prietenului său, pictorul Jacques-Emile Blanche, portretist en vogue.
La Tribunal
Aparţinând clasei umile prin naştere şi apoi prin alegere, Forain şi-a cumpărat din primii bani câştigaţi un costum negru pentru a pătrunde în lumea celor privilegiaţi: premierele de la Operă şi marile recepţii. Vrea să vadă tot, să cunoască tot, de la viaţa celor umili la petrecerile strălucitoare ale elitei. Peste tot se simte ca acasă: la Bursă, la cazinoul din Monte Carlo, la Maxim, într-o reşedinţă nobiliară sau la bordel. Cele mai strălcite saloane pariziene şi-l dispută: contesa Potocka, Madame Cahen d’Anvers, contesa Greffulhem, Doamna de Caillavet, muza lui Anatole France… Pentru a îmblânzi ferocitatea verdictelor sale, pentru că nu are deloc spirit curtean, este supranumit „bunul Forain”. Întrebat de un bancher ce părere are despre această poreclă, Forain răspunde: „Dragă Baroane, ştiţi că se spune întotdeauna sărmanul Rothschild!”. În culmea gloriei, Forain îşi construieşte o casă impozantă pe strada Spontini, la doi paşi de Bois de Boulogne. La parter se afla atelierul soţiei sale, pictoriţă şi ea, Jeanne Bosc. O scară impresionantă ducea la atelierul lui, pe care arhitectul Lucien Puech îl descrie astfel: „E o adevărată descoperire. Pe jos, în toate colţurile, pânze începute, foi de hârtie, cartoane. Câteva scaune şi fotolii, dar cum sunt întotdeauna ocupate cu cutii de pictură sau alte obiecte nu poţi niciodată să te aşezi”. Îmbogăţit, se îmbracă la marii croitori din Place Vendôme sau de pe Bond Street. Este sărbătorit de elita Belle Epoque.
De la cabarete la scene biblice
Lojă la Operă
Ştrengarul din suburbii, devenit unul dintre artiştii cei mai curtaţi ai Parisului, membru al Institutului, premiat de numeroase academii străine, Forain se îndoieşte totuşi mereu de opera lui, dar şi de sensul propriei vieţi. Către vârsta de 50 de ani se întoarce către catolicism. În 1900, de Crăciun, se întâlneşte cu Huysmans la Abaţia din Liguge. De atunci, o parte a operei sale poartă mesajul christic. Pictează „Plecarea Fiului rătăcitor”, „Femeia adulteră”, iar în gravură semnează o uimitoare versiune a „Pelerinilor la Emaus”, reprezentând doi săraci uluiţi în faţa unui scaun gol, după apariţia lui Christos. Personajele sunt îmbrăcate în veşminte contemporane.
Marca Pașei
În 1925, întrerupe colaborarea cu „Figaro” şi se consacră numai picturii. Figurează scene de tribunal, cu personajele atât de dragi lui Daumier, vârtejul cabaretelor de după Primul Război, dar şi scene biblice. Septuagenar, se pasionează pentru moravurile „Anilor Nebuni”, atras mai ales, ca de-a lungul întregii sale vieţi şi cariere de viaţa nocturnă. Compoziţiile sunt pline de libertate, de forţă. Limbajul plastic este simplificat, gestul pictural este rapid. Forain găseşte gustul non finitului. „Pentru a fi apetisant, spune el, un tablou trebuie terminat ca o schiţă. Era secretul lui Rubens, al lui Rembrandt sau Fragonard”.
Music Hall
Opera lui Forain a influenţat mulţi artişti care i-au urmat. Apollinaire îl considera unul dintre cei mai importanţi artişti în viaţă, Vuillard îl portretiza în 1927 şi în 1938, Rouault, Van Dongen, Jacques Villon, Derain et Hopper erau entuziasmaţi de simplitatea mijloacelor lui şi de caracterul sintetic al operei, tânărul Picasso îi copia, în carnetele sale din Barcelona, semnătura, iar celebrul caricaturist Plantu semnează acum prefaţa catalogului de la „Petit Palais”.
Artistul şi-a păstrat până la sfârşit îndrăznelile artistice, spiritul caustic, gustul pentru tot ceea ce însemna mişcare vie, în artă sau în viaţa cotidiană.
În iulie 1931, când intră în agonie, îi răspunde medicului care îl asigura că niciunul dintre organele lui nu i se pare bolnav: „E bine, mor vindecat”.
