Stelele Galei de la Balşoi

Placido Domingo a venit direct de la Londra, întâlnind la spectacolul de redeschidere a Teatrului Balşoi alţi mari invitaţi de onoare. Pe frumosul bariton cu păr de argint, cu chip de Adonis modern şi trup de atlet, cu o voce extrem de frumoasă, Dmitri Hvorostovsky, care a cântat o arie din opera, compusă în 1880, „Dama de pică” de Ceaikovski, după o nuvelă de Puşkin. Pe românca flamboaiantă şi nărăvaşă, cu o voce de aur, Angela Gheorghiu, spectaculoasă în rochia-i albă, cu trenă lungă, ca un păun de cristal, cântând o arie tot din „Dama de pică” de Ceaikovski. Angela Gheorghiu a fost pusă în program spre finalul spectacolului, „pour la bonne bouche”, în Tabloul XVII, cum a apărut în programele de sală, filmul live netitrând din păcate numele interpreţilor decât la creditele de la sfârşitul peliculei. A fost singura interpretă care a cântat cu partitura în faţă, probabil pentru că la gala de la Balşoi, contrar uzanţelor, libretul s-a cântat în limba rusă. Văzând-o şi mai ales ascultând-o, am regretat desele modificări din programul „Metropolitan Opera”, când Angela Gheorghiu anulează sau reziliază prezenţa ei într-un spectacol. Dar fiind o mare „wig”, cum spun americanii, nimeni nu se poate supăra pe aceste anulări, sperând că strălucitoarea soprană o să revină la Met. La Gală, publicul a fost încântat s-o revadă şi asculte pe marea lor soprană, născută în Lituania, Violeta Urmana, care a apărut pe scenă în tabloul IV al spectacolului cântând o arie din opera „Fecioara din Orleans”, creată de Ceaikovski în anii 1878-1879. Violeta Urmana e un fenomen în lumea operei prin trecerea vocii ei dinspre registrul tonal întunecat, cu suişuri ameţitoare de mezzo-soprană, la un registru luminos, briliant, de soprană. Cariera ei internaţională, desfăşurată în teatrele de operă cele mai prestigioase din lume, are în palmares roluri de neuitat precum Sieglinde din „Die Walkürie” de Richard Wagner, opera a doua din tetrada „Inelul Nibelungilor”, interpretată la Bayreuth Festival. A fost memorabilă în „Iphigenia din Aulida”, pe scena Scalei din Milano, în Maddalena din „Andrea Chénier” de Umberto Giordano, în „Walkürie” de Richard Wagner, pe scena Operei de Stat din Viena. Isolda din „Tristan şi Isolda”, Lady Macbeth în „Macbeth”, Lenora în „La forza del destino” de Verdi, rolurile titulare din „Tosca”, „Gioconda”, „Ariadne din Naxos”, „Aida” şi „La Wally” au fost primite de public cu admiraţie. Această versatilitate a vocii e explicată firesc de Violeta Urmana într-un interviu din „The Guardian”. „Vocea mea decide ce mi se potriveşte”.

Ivan Vasiliev în Spartacus

În spectacol a fost invitată şi soprana de coloratură Natalie Dessay, celebră pentru calităţile sale vocale, cromatismul bogat şi extensia vocii pe înălţime, la care se adaugă şi jocul dramatic, în roluri grave sau comice. Născută în Franţa, unde s-a afirmat, apoi des invitată la Opera de Stat din Viena, în Elveţia, în America, această soprană care a visat să fie balerină şi artistă dramatică, descoperindu-şi vocea uluitoare întâmplător, e căsătorită cu bas-baritonul Laurent Naouri, alături de care apare pe marile scene. Am văzut-o pe afişele de la „Metropolitan Opera”, am ascultat-o în 2009 la New York, cântând în rolul din „La Sonnambula”, care nu mai fusese pusă în scenă de aproape cincizeci de ani aici, din 1960, când rolul a fost interpretat de Joan Sutherland. În filmul „Live” al spectacolului de la Balşoi am ascultat-o cântând dramatic şi ca în vis o romanţă, „Ne poy krasnavitsa pri mne”, pe muzica lui Serghei Rahmaninov. Vocea a răsunat copleşitoare şi pare incredibil faptul că Natalie a suportat două sau trei intervenţii chirurgicale pe coardele vocale în urmă cu câţiva ani. Carierea acestei soprane a înflorit după apariţia ei în 1992 în rolul Olympia din „Povestirile lui Hoffmann”, în regia lui Roman Polanski, la Opera de la Bastille. Rolul cântat şi la Viena i-a cucerit pe vienezii atât de avizaţi şi i-a atras preţuirea lui Placido Domingo.

De la achiziţii tehnice ultramoderne la Imnul de Glorie către ţar

Celebrul dansator american David Hallberg

Nu e greu să observi din filmul spectacolului ce redeschide Teatrul „Balşoi” câtă tehnologie modernă a încorporat proiectul derulat de-a lungul celor şase ani de consolidare, restaurare şi retehnologizare. Scena e când orizontală, când un plan înclinat pe segmente, când se transformă într-o scară, iar decorurile, schimbate cu o versatilitate de cameleon, introduc spectatorul rapid în universuri diferite, prin tehnici digitale. E ca şi cum Teatrul „Balşoi” s-ar transforma, sub o baghetă miraculoasă, într-o maşină de imagini, feerii, picturi de peisaje instantanee, ce-şi schimbă culoarea şi anotimpurile în fiecare tuşă a penelului, nu doar sub jetul luminii dirijată din clasice reflectoare. Spectacolul a aruncat în cascadă decoruri pentru cele 21 de tablouri ale programului. În plus, a debutat cu o scenă demonstrativă de şantier, tabloul I numindu-se „Restaurarea”, în care corul îmbrăcat în salopete şi cu căşti de protecţie se deplasa ameţitor printre lumini de avertizare, vagonete de materiale, schele şi containere încrucişându-se cu un imens camion galben. Apoi trecerea a fost bruscă şi am ascultat „Glory to Our Tzar”, corul din opera lui Glinka al cărei titlu iniţial „A Life for the Tzar” a fost schimbat de comunişti în „Ivan Susanin”. Un imn vechi pentru o nouă Rusie imperială care nu-şi ascunde visul refacerii unei grandori de pe vremea ţarilor şi împărăteselor, dar nici voinţa de liberalism nutrită de Ecaterina cea Mare, care era un amestec halucinant de Lady Macbeth şi de adeptă a enciclopedismului. Cu epistolare şi biblioteci ale lui Diderot şi Voltaire achiziţionate pentru Rusia sângeroasă, la vânătoare de teritorii, măriri şi putere economică. Cu o atracţie către opulenţă, arte, bijuterii şi tot ce este nou şi miraculos, pe care seria ouălor „Fabergé” o dezvăluie în miniaturalele universuri ale splendorii. Există o comuniune limpede între Teatrul „Balşoi” restaurat şi aceste ouă ale Învierii risipind pietre preţioase, perle, emailuri, aur şi măiestrie. Iar debutul galei cu tabloul Restaurării şi corul din opera lui Glinka conţine subliminal un proiect al restauraţiei.

Balerini cu heliu în oase

Angela Gheorghiu şi preşedintele Rusiei la recepţia grandioasă de la Balşoi

În tabloul al II-lea am aflat metamorfozele Teatrului „Balşoi”, istoria lui, seria de incendii devastatoare, povestea schimbării simbolurilor de la Imperiul Rus la Rusia bolşevică şi comunistă. Al treilea tablou a adus pe scenă un fragment din baletul „Cenuşăreasa”, scena balului. Tabloul V a prezentat „Poloneza” din opera „A Life for the Tzar”, al cărei titlu l-am cunoscut ca fiind „Ivan Susanin”. Aşa mi-a rămas în memorie din copilărie când l-am văzut pe uriaşul Fiodor Şaliapin în filme care au înregistrat vocea lui de o forţă şi sensibilitate care m-a copleşit. Vocea sufletului şi stihiei sufleteşti. Nemaivorbind de înfăţişarea lui care umplea ecranul asemeni marilor pânze pictate de Repin. Portretul tatălui din uleiul „Întoarcerea fiului rătăcitor”. În tabloul VI, Ivan Vasiliev împreună cu ansamblul de balet al teatrului „Balşoi” a dansat în „Spartacus”, baletul creat de Aram Haciaturian, care i-a adus cele mai spectaculoase laude, comparaţia cu Barishnikov, apelativul de Dumnezeu al zborului prin dans, nemaivorbind de salturile şi piruetele la o înălţime incredibilă, care i-au adus apelativul de rachetă.

Baritonul Dmitri Hvorostovsky

În tabloul VIII, partenera pe scenă şi în viaţă a lui Ivan Vasiliev, Natalia Osipova, a dansat cu ansamblul de la „Balşoi” în baletul lui Boris Asafiev „Flăcările Parisului” alături de Aleksander Volchkov, un prim balerin preţuit mult de Ratmansky. „Danse des basques” e o parte extrem de solicitantă fizic şi e nevoie de ritm şi argint viu în picioare şi de temperament, iar Osipova, care poartă un costum popular, fără tull de astă dată, are celebrul heliu la care se referă admiratorii ei nu doar în tutu, ci şi în glezne, în coapse şi în spinarea ei, care dansează şi se roteşte ca un fluture. Are, precum păsările, aer în oase şi precum focul îşi împrăştie arderea, e toată o flacără jucăuşă în dans, evoluează cu fiecare celulă. În tabloul X ne-am bucurat de omogenitatea şi performanţa excepţională a ansamblului de balet de la „Balşoi”, invadat de pitorescul şi vivacitatea mişcării din „Dansurile polovţiene”, desprinse din opera „Cneazul Igor” de Aleksander Borodin, într-un fragment ce poate fi interpretat muzical şi coregrafic de sine stătător. Opera „Cneazul Igor” a fost încheiată postum de Rimsky-Korsakov şi Glazunov.

Placido Domingo

În tabloul XI, frumoasa şi longilina balerină Nina Kaptsova, care a dansat în multe roluri titulare, cărora le-a dat vivacitate şi strălucire, în spectacolele de balet clasic de la „Balşoi”, a creat un duo senzual, lasciv, cu ecouri dintr-un soi de musical „Chicago” modern, fără a avea şi panaşul argentinian. Alături de Pavel Dmitricenko, evoluţia ei în „Tango” din baletul „Vârsta de aur”, pe muzica lui Dmitri Şostakovici, mi-a amintit spectacolul „Un tango mas” al lui Răzvan Mazilu de la Odeon, inspirat de coregrafia acestei piese de avangardă. La Londra, într-un turneu recent cu „Spartacus”, Pavel Dmitricenko a demonstrat cât de inepuizabil este tezaurul de balerini ai Şcolii şi Teatrului „Balşoi”, chiar dacă admiraţia criticilor se opreşte cu precădere, mai nou, la Ivan Vasiliev.

Preşedintele Rusiei Dmitri Medvedev împreună cu soţia sa şi balerinii Svetlana Zakharova şi David Hallberg

În cele trei seri ale turneului la Londra, trei cupluri diferite de prim balerini şi prim solişti au cucerit necondiţionat un public avizat. Remarcabilă a fost în spectacol Secvenţa XII cu „Tablouri dintr-o expoziţie” de Modest Mussorgski, care a fost urmată, în tabloul XIII, de „Adagio” din baletul „Lacul lebedelor”, dansat de superba şi atât de înalta Svetlana Zakharova alături de fusiformul balerin Andrei Uvarov, care a cucerit în anii ’90 Anglia şi o mulţime de premii internaţionale, de la Premiul „Benois de la dance”, pentru rolul Romeo, la „Premiul I”, la concursul de dans din Osaka, din Japonia, şi desemnarea lui ca „Artist al poporului Federaţiei Ruse”, în 2001. Fiind vorba de doi balerini înalţi de statură, ale căror salturi creează obeliscuri şi şpagaturi de lance medievală, există şi comentarii răutăcioase, mai ales în cazul Svetlanei, balerina manechin care are 1,76 şi dansează pe poante măsura 8,5. Coregrafii ar fi, chipurile, obsedaţi să-i pună în valoare picioarele, nu frumuseţea dansului. Cele două staruri au un palmares impresionant. Au dansat împreună nu doar la „Mariinski Teatr”, în Festival, sau la „Balşoi” în acest clasic al baletului mondial…

Natură şi iubire în Trio de Ceaikovski

Scenă din Frumoasa din Pădurea adormită

Tabloul XIV s-a pictat parcă în faţa ochilor noştri. Un imens peisaj, uşor impresionist, şi-a schimbat tuşele, adevărat pointilism digital in progress, pentru a sugera anotimpurile iubirii, pe muzica din dramaticul şi nostalgicul „Trio” de Ceaikovski, „Natură şi iubire”. Au cântat patru soliste dintre care îmi sunt cunoscute doar Elena Zelenskaia, Svetlana Shilova şi Ekaterina Sherbachenko. Soprana Elena Zelenskaia e o voce plină de nuanţe şi parfumuri, o voce cu personalitate şi cu o învăluitoare profunzime. A debutat la Teatrul „Balşoi”, în „Tosca”, a cântat la Opera din Seattle, „Lady Macbeth”, un rol în care a impresionat şi la Atena, la teatrele de operă din Bergen, Lucerna, Tel Aviv şi Köln. A cântat „Aida” la Deutsche Opera din Berlin şi la Opera din San Diego. A cântat „War Requiem” de Britten cu Filarmonica din Los Angeles. Newyorkezii au fost impresionaţi de rolul Goroslavei din opera „Ruslan şi Ludmila”, pe care l-a cântat la Carnegie Hall, şi au ascultat-o, la „Metropolitan Opera”, cântând rolul Ameliei din „Bal mascat” de Verdi şi pe cel al Lenorei din „Forţa destinului”. Născută în Azerbaidjan, această soprană de amplitudine şi adâncime posedă un soi de hipnotizantă persuasiune în voce, iar inteligenţa cu care abordează fiecare rol controlează orice vibrato ca pe un act de magie.

Natalia Osipova şi Ivan Vasiliev

Svetlana Shilova, născută în Ucraina, cu studii la Conservatorul din St. Petersburg, e o mezzo-soprană ideală pentru marile partituri de mezzo, dacă ne gândim la interpretările ei de succes în operele „Evgheni Oneghin” şi „Dama de pică” de Ceaikovski, la „Oedipus Rex” de Stravinski, la Dido din „Les Troyens” de Hector Berlioz, rol cu care a debutat la „Balşoi”, sau la „Lady Macbeth of the Mtsensk District” de Şostakovici, o operă de avangardă care entuziasmează şi azi melomanii. Şi în „Mireasa ţarului” de Rimsky-Korsakov a lăsat o impresie încă neştearsă.

Violeta Urmana în rolul lui Eboli la Florenţa într-un spectacol din 2004

Ekaterina Scherbachenko e câştigătoarea concursului din 2009 „Cardiff Singer of the World” şi una dintre cele mai promiţătoare soprane, în generaţia ei, a debutat cu Teatrul „Balşoi”, pe scena Operei „Garnier” din Paris, a cântat la „Scala” din Milano, la Opera din Lyon, la „Royal Opera House” şi „Teatro Lirico” Cagliari. A fost invitată să cânte sub bagheta lui Zubin Mehta, la Bayerische Staatsoper din München, la Metropolitan Opera, la Opera din Monte Carlo, la Scala, la Glyndebourne Opera Festival, în Anglia, unde se cântă mult Mozart şi sunt turnee de operă, al căror director artistic, din 2000 şi până în 2014, este tânărul dirijor rus, stabilit la Berlin, Vladimir Jurovski, care dirijează de peste un deceniu London Philharmonic Orchestra, în cadrul acestui festival. Abia la anul va împlini 40 de ani. E teribil cum te loveşti peste tot în lume de ruşi, când e vorba de operă, balet, coregrafie, muzică simfonică, mari virtuozi, dirijori…

Şi Balşoi poate fi părăsit ca orice colivie

Vladimir Vasiliev şi Ekaterina Maximova în baletul Spartacus

Tabloul XV a fost dedicat corului excepţional de la „Balşoi”, care a interpretat un fragment din opera „Logodnă la mănăstire”, sau „Duenna”, cum i se mai spune în lumea muzicală, compusă de Serghei Prokofiev, în 1940, cu mare parte din versurile libretului scrise de Mira Mendelssohn, poeta de 23 de ani care intră în viaţa lui, despărţindu-l de soţia Lina şi cei doi copii. Cu voci admirabile şi o şcoală a muzicii corale inconfundabilă, sunt explicabile numărul mare de înregistrări pe care le realizează corul Teatrului „Balşoi” şi succesul acestora în difuzarea internă şi internaţională.

Vishnevskaya la Gala de la Balşoi

Maria Aleksandrova este o foarte frumoasă balerină, înaltă, plină de solicitudine. Ea a făcut pentru presă turul Teatrului „Balşoi” renovat. E tânără, rasată, celebră. A fost primită la „Balşoi” la 19 ani, în 1997. Dansează în spectacolul de gală în trepidantul şi temperamentalul balet „Don Quijote”, a cărui muzică a fost scrisă de Ludwig Minkus, un compozitor austriac, violonist virtuoz şi profesor care a compus pentru Teatrele Imperiale din Rusia, mai cu seamă pentru maeştrii de balet şi coregrafii Arthur Saint-Leon şi Marius Petipa. Maria Aleksandrova a fost elevă a miraculoaselor legende din lumea dansului mondial, nu doar rusesc, Tatiana Golikova şi Marina Semyonova, marea prim balerină care a murit la 102 ani. La Gala redeschiderii îl are drept partener pe atât de tânărul Vladislav Lantratov, căruia Teatrul „Balşoi” i-a oferit marea şansă să danseze tot cu Maria Aleksandrova, la Paris, în „Flammes de Paris”, baletul-tornadă pe muzica lui Boris Asafiev. Cei doi au cucerit Parisul. Vladislav e fiul altui mare balerin al Rusiei, Valery Lantratov, Artist al poporului, născut în 1958. Cu doi părinţi balerini, cu o mamă profesoară de coregrafie, tânărul, care e o mare speranţă la „Balşoi”, a apucat să danseze pe scena teatrului înainte de marea restaurare, deci în urmă cu şase ani. A dansat Pas de deux în „Spărgătorul de nuci” şi în „Simfonia clasică” de Prokofiev. Nu e nevoie de mari socoteli ca să vezi că a dansat la „Balşoi” când avea 16 ani. Are o puritate a liniei incredibilă, o tehnică topită în dans şi transformată în frumuseţe pură, nu e încrâncenat, dansează ca şi cum ar flana sau ar respira. Are doar 22 de ani, dar rolurile dansate, precum cel din „La Sylphide”, „Pas des Evantails”, în „Variations”, Pas de deux din „Flammes de Paris”, rolul principal din „Illusions perdues” de Ratmansky, rolurile din „Cinderella” şi „Romeo şi Julieta” îi fac pe cei de la „Balşoi” să nu-şi piardă de tot cumpătul după plecarea intempestivă a marilor balerini, care sunt un cuplu şi în viaţă, Natalia Osipova şi Ivan Vasiliev. Ei vor părăsi Teatrul Balşoi căci au semnat un contract pe cinci ani cu „Mihailovski Teatr” din Petersburg, condus de spaniolul Nacho Duato. Dar ce diferenţă între cei doi balerini de aceeaşi vârstă! De la omul-rachetă sau Săritorul ori dansatorul-Icarus, care zboară cel mai sus şi rămâne cel mai mult timp în aer, la ingenuul Vladislav Lavartov e o diferenţă de genetică a talentului, pe care nu o pot controla nici numărul istovitor de ore zilnice de exerciţii şi antrenament, nici maeştrii. Nimeni nu ştie la Gală nimic încă despre pierderea enormă ce va pica peste Teatrul „Balşoi” ca un trăsnet. E comentată venirea dansatorului american David Hallberg, prieten cu perechea ce va pleca la Teatrul Mihailovski.

Natalie Dessaye la Grand Gala de la Balşoi

Apoi pe scena Galei îşi face apariţia şi cântă Angela Gheorghiu, care a înregistrat cu EMI o serie-remember Maria Callas, după vocile rele, menită s-o pună în valoare pe marea divă a operei contemporane. După vocile calme, înregistrările Angelei Gheorghiu o readuc în memoria melomanilor pe Callas, în nevoia de eternă întoarcere la valorile consacrate. Gala de la „Balşoi” s-a încheiat cu un tablou „Din culise”, urmat de „Dansul plasatoarelor” de Ludwig Minkus, de imagini filmate cu „Gânduri despre teatrul Balşoi” şi, în tabloul XXI, cu defilarea finală pe „Marşul încoronării” de Piotr Ilici Ceaikovski.

Redeschiderea Teatrului Balşoi, fast şi opulenţă

Filmul „Live” al redeschiderii Teatrului „Balşoi” derulează acest generic bogat în nume ce sunt parte din istoria muzicii şi baletului şi unele din prezentul ei strălucitor şi viitorul la care visăm. Iată un eveniment cultural şi artistic pe care ar fi bine să-l împărtăşim difuzând filmul lui şi în România. Există în lucrurile legate de preţuirea artei şansa de a ne regândi priorităţile şi o posibilă restaurare de sine ca oameni. Apoi o speranţă de reconstrucţie ca popor. Ruşii i-au promis americanului David Hallberg că lucrând la „Balşoi” nu va trăi într-o colivie, fie aceasta şi de aur. Şi marele balerin american a făcut acel pas de neconceput pentru mulţi să-şi provoace destinul şi arta, curios ca să afle pe propria-i piele ce înseamnă Rusia în arta baletului şi a muzicii, forţa unei şcoli care este de peste un secol columbarul din care pleacă spre toate marile scene ale lumii atâtea stele care confirmă şi răspândesc strălucirea unui mare brand naţional. Venirea lui răscumpără pentru unii plecarea lui Nureyev şi cererea lui de azil politic pe aeroportul din Paris, apoi fuga lui Barîşnikov.

Scenă din Marea Gală

Dar iată că Teatrul „Balşoi” îşi pierde, la câteva zile de la redeschidere, doi primi balerini care-l părăsesc pentru alt teatru de renume din Rusia. Ivan Vasiliev e socotit noul Nureyev şi noul Barîşnikov, în vreme ce partenera lui, Natalia Osipova, e considerată, obiectiv sau nu, cea mai bună Giselle de pe scenele lumii, o stea mondială. Până la urmă din orice colivie de aur sau de fier, artistul adevărat poate să-şi ia zborul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.