Recent, la Grand Palais a fost deschisă o fascinantă retrospectivă, „Monet, impresionist abstract”, care face să reînvie peste 60 de ani de căutări picturale ale părintelui Impresionismului. Sunt expuse peste 200 de opere, mai mult sau mai puţin cunoscute, provenind din muzee, dar şi din numeroase colecţii private din întreaga lume. Vizitatorul descoperă măreţia acestui artist prin intermediul luminozităţilor mângâietoare. Lumina a fost elementul cel mai important pentru reprezentanţii acestui curent, modalitatea fundamentală de interpretare a naturii şi a realităţii. Organizarea pe teme şi cronologic prilejuieşte o înţelegere exactă a evoluţiei operei sale. În ultimele sale opere, Monet a avut îndrăzneala unui modern, mai bine înţeles în Statele Unite decât în Franţa.
Lumini şi umbre
Dejunul pe iarbă
În 1890, Camille Pissarro îi scria fiului său Lucien o scrisoare în care afirma despre succesul extraordinar pe care l-a avut Monet: „Eram entuziasmaţi de peisajul londonez. Monet lucra în parcuri, iar eu, trăind în Lower Nortwood, un cartier de periferie fantastic, studiam efectul ceţii, zăpezii şi primăverii”. Câteva date despre Monet amintesc că s-a născut la Paris în 1840, între 1856 şi 1859 iniţiindu-se în pictură cu Eugène Boudin. Între 1860 şi 1865 studiază la „Académie Suisse”, unde îl întâlneşte pe Pissarro, legându-şi numele şi de Renoir şi Sisley. La Le Havre, în 1872, se împrieteneşte cu Jongkind, unul dintre precursorii acuarelelor în plein-air. Cucereşte Saloanele pariziene cu lucrări ca „Dejunul pe iarbă”, un omagiu adus lui Manet, cu portretul lui Camille, viitoarea sa soţie, intitulat „Femeie în rochie verde”. Cele patru femei din „Dejun pe iarbă”, care reprezintă portrete din mai multe poziţii ale lui Camille, par decupate şi aplicate în peisaj, în schimb, soluţia cromatică a albului orbitor din haine şi flori conferă lucrării un caracter de originalitate. Mai târziu el este cel care o va picta pe Camille în costum japonez, ca un fel de parodie a modei pariziene, în care este îmbrăcată cu un chimono roşu, făcându-şi vânt cu evantaiul, pozând pe fondul unui perete acoperit de evantaie. Pictează la Grenouillère, în compania lui Renoir, deprinzând primele experienţe ale reflexelor asupra apei. În 1870 se refugiază la Londra, unde îl întâlneşte pe Durand-Ruel, viitoarea „piaţă” a impresioniştilor. Aici pictează „Parlamentul Londrei”. În 1874 au loc primele sale expoziţii în Atelierul lui Nadar, prilej cu care se lansează şi cuvântul „impresionist”. Cotaţiile cele mai mari au fost obţinute de operele lui Monet datorită vânzării la licitaţie a colecţiei lui Ernest Hoschedé. După moartea soţiei sale, Camille, Monet se căsătoreşte cu Alice, fosta soţie a lui Ernest Hoschedé. Se instalează împreună cu aceasta şi cu copiii, în 1888, la Giverny, care ocupă un loc deosebit în creaţiile sale. Primele serii, „Căpiţe” (1891), „Plopi” (1892), „Catedrale” (1892-1895), cunosc un succes extraordinar, ca şi „Dimineţi pe Sena” (1896-1898). Peisajul lagunar al Veneţiei l-a fermecat. Viziunea lui asupra Oraşului Dogilor nu a putut fi liberă şi istantanee, ca aceea a sălbaticei coaste ligurice, din sudul Italiei, ci mai degrabă filtrată de reprezentări picturale. Veneţia a devenit în scurt timp parte din sensibilitatea percepţiei, atrasă de suprafeţele imobile ale apei, de imaginile descompuse şi voalate, de nostalgia unui oraş învăluit în ceaţa iernii, tristă şi dramatică, la fel ca şi Londra.
Între 1909 şi 1922, cunoaşte un adevărat triumf cu „Nuferii”.
Nuferi
După retrospectiva de la Paris din 1980, chiar dacă principalele expoziţii care au avut loc între timp au scos în evidenţă opera sa tardivă (ca în expoziţia de la Toronto, Paris şi Londra, 2004-2005, ce confrunta pictura lui cu cea a altor mari artişti ai secolului, precum Turner şi Whistler, sau cu posteritatea sa, în „Monet şi arta abstractă”, de la Madrid şi Paris), actuala selecţie relevă amploarea căutărilor maestrului impresionist. Această retrospectivă are o miză importantă, reunind atât specialiştii acestui stil, cât şi capodoperele maestrului. Dorind să redea impresiile în faţa efectelor fugitive ale jocului luminii pe oglinda apei, Monet a revoluţionat pictura şi şi-a atras ironiile reprezentanţilor atât de preţuitului „le bon gout”.
Poetul picturii
Prima parte a parcursului este consacrată peisajului şi relevă diversităţile operei unui călător neobosit. Monet este acela care amplifică dimensiunile oraşului Le Havre, convertindu-le în pictură. El se îndrăgosteşte imediat de imensitatea mării şi de frumuseţea cerului schimbător. Tinereţea este fără îndoială cea care îl iniţiază în primele experienţe în „plein-air”, alături de pictorul englez Turner şi de Boudin, care reiau motivul coastelor normande. Acestea îi dau gustul spaţiilor largi. De la Sainte-Adresse („Terasă la Sainte-Adresse”), inspirându-se mai ales pentru perspectiva plojantă a compoziţiei dintr-o lucrare japoneză, la Etretat, Bougival („Sloiuri pe Sena la Bougival”) şi până la Grenouillère, Monet nu încetează de a face un inventar al peisajului, al timpului, pictând elemente dezlănţuite, precum „Mare furioasă la Etretat” sau fericirile estivale pe malurile Senei. Pictorul a revenit pe coastele abrupte ale Normandiei, alegând să lucreze în micile sate de pescari situate de-a lungul ţărmului.
Iarna
Monet se relevă, totodată, ca un pictor a vieţii moderne, fiind, după cuvântul lui Zola, cel care, dintre toţi Independenţii, „a găsit poezia gărilor, aşa cum părinţii lor o găsiseseră pe cea a pădurilor şi fluviilor”. Cu siguranţă, Monet este un poet al picturii. Înaintea anului crucial 1890, două secţiuni amintesc importanţa câtorva teme ale pictorului: cea a naturilor moarte şi a figurilor umane („Femei în grădină”). Curajul lui rezidă în felul în care redă lumina şi decupează umbrele într-o atmosferă strălucitoare, refuzând modulaţiile tradiţionale, îndepărtându-se, în mod deliberat, de pictura clasică. Natura moartă („Natură moartă cu pepene” din 1872) îi permite să se măsoare cu maeştrii săi, precum Manet, primul care a exersat acest tip de punere în pagină, în zilele reci de iarnă.
Farmecul grădinilor şi nuferilor
Anul 1890 reprezintă coloana expoziţiei, aşa cum a fost şi în viaţa lui Monet. S-ar putea vorbi de prima legitimare a faimoşilor Independenţi, cum erau numiţi între ghilimele de către critică, deoarece „Olympia” lui Edouard Manet intrase la Luvru şi datorită susţinerii lui Monet. Este un moment binecuvântat pentru Monet, care reuşeşte să-şi cumpere proprietatea de la Giverny. El mărturisea: „Nu mă interesează nimic mai mult pe lumea asta decât pictura şi florile mele”. Şi astăzi vizitatorul este sedus de florile din grădinile lui, de daliile şi tuberozele din Mexic, de mănunchiurile din bambus, de arborele de ginkgo biloba şi faimoşii nuferi… Pe lângă nuferii plutitori pe oglinda apei, Monet plantase de jur împrejur sălcii plângătoare şi plante exotice, construind un pod curbat din lemn, specific grădinilor japoneze. Florile acvatice, în culori vii, cu rămurelele curbate ale sălciilor se împreunează cu fâşiile de cer de culoare roz şi bleu, cu vântul uşor pe deasupra vălului albastru de apă.
Podul japonez
Monet se apropia, prin repetarea unui motiv, pe care îl declina sub toate aspectele sale, de o creaţie serială conştientă şi asumată. Este vorba despre reluarea unui motiv, întotdeauna acelaşi, în compoziţii similare al căror ansamblu formează un tot şi cucereşte pânza. Aşa s-a întâmplat şi cu „Catedralele”. Subiectele imprimate, interpretări ale unei tuşe vii, fac ca opera lui Monet să devină un produs industrial în care variaţiile de ton şi variaţiile coloristice sunt destinate mai curând alegerii privitorului decât culorilor schimbătoare ale timpului. Peisajele târzii par că vin din trecut.
Ideea de a relua de două ori aceleaşi lucruri se întâlneşte des în opera lui Monet şi colecţionarilor le este destul de greu să accepte că împart aceeaşi imagine. O mică stradă din Honfleur, „Bavolle”, este reprezentată de două ori în picturile lui, din acelaşi unghi, într-un format aproape identic, singura diferenţă fiind lumina care decupează umbre clare, un nor mai strălucitor pe cer, în prima versiune. De altfel, Monet scria: „Sunt aici cu Boudin şi Jongkind. Ne înţelegem de minune. Totul se acoperă de aur – ce mai – este o splendoare”. Aşa cum aminteam, Monet luase în stăpânire Gara Saint Lazare şi încântat de acest subiect îl pictează sub toate faţetele, începând de la intrarea trenurilor într-un nor de fum până la semnalele care o electrizează. Romanticul Theophile Gautier comenta: „Gările urmau să devină în curând noile Catedrale ale umanităţii”. Mai mult, Monet îşi închiriază un atelier în apropiere de noua şi fascinanta gară, nu de puţine ori instalându-şi şevaletul în interiorul ei sau între liniile ferate, pentru a putea surprinde caracterul instantaneu al luminii soarelui. A pictat aproape 30 de pânze pe această temă şi alte 30 ale faţadei „Catedralei din Rouen”, atât pe timp însorit, cât şi pe ploaie, dimineaţa sau după-amiaza. Fiecare oră a adus o nouă paletă: mai mult roz, mai mult galben, mai mult smarald, mai multe tonuri arămii.
Multe alte peisaje cu căpiţe sunt reluate, iar în unele dintre ele se simte meditaţia asupra trecerii timpului. În „Căpiţă, efect de zăpadă, dimineaţa”, lumina joacă un rol esenţial, schimbând multiplele culori asupra gheţii. În tabloul „Şedere la Belle-Ile-en-Mer”, încearcă să surprindă lumea şi caracterul ei schimbător, inspirat fiind şi de imaginile artiştilor japonezi. Unghiul de atac este diferit la fiecare pânză, deşi similitudinea compoziţiilor răspunde exigenţelor esenţiale: captarea unui moment al trecerii timpului.
Catedrala din Rouen
„Catedralele” s-au bucurat de un succes extraordinar. Subiectul fusese abordat şi de alţi artişti contemporani lui, precum Renoir, care avea această obsesie, Degas, care s-a oprit şi el asupra acestei teme. O cursă contra cronometru. Memoria intră în joc relevând cât este de dificil să te măsori cu Dumnezeu în această scurgere a timpului. Monet a fost primul din vremea sa, înaintea lui Marcel Proust, care a înfruntat natura perisabilă în căutarea timpului piedut.
Memorie şi libertatea penelului
De la silueta lui Camille care transpare într-o compoziţie cu Suzanne Hoschedé, unde figura tinerei femei este înceţoşată, până la reîntoarcerea în locurile tinereţii sale, la Londra, de exemplu („Parlamentul, efect de Soare”), Monet pare efectiv că lucrează asupta memoriei. Nu e cazul, aşa cum susţin unii specialişti, să-l transformăm pe Monet într-un simbolist. În mod sigur, ultimele sale opere îl fac să se remarce ca un realist, fără a cădea în legende sau în iluziile fumătorilor de opiu. Cu siguranţă, vârsta şi experienţa l-au dus către o mai mare libertate a interpretărilor în studiul său asupra scurgerii timpului, cât şi asupra plăcerilor dureroase ale amintirii. Zola l-a înţeles foarte bine, atunci când afirma că opera sa „este un colţ al naturii văzute prin temperamentul lui”.
Femei în grădină
Ultima secţiune este fără îndoială una dintre cele mai novatoare în apropierea de acest mare maestru al picturii. Sensurile decorative au fost de puţine ori puse în valoare, după picturile realizate pentru castelul de la Rottenbourg pentru colecţionarul francez Ernest Hoschedé pînă la împlinirea acestei vocaţii monumentale a picturii în „Nuferi”. Dintotdeauna, Monet a avut ambiţia de a se confrunta cu zidul, cu decorativul. Din păcate a murit înainte de a-şi vedea plasaţi „Nuferii” (donaţi statului printr-un act în 1922), în sălile Orangerie-i de la Tuilleries. A fost punctul de vârf al unei opere concretizate prin dragostea pentru natură, pentru grădina sa de cultivator pasionat care şi-a aranjat-o după gravurile japoneze. Monet deschide o cale nouă: pictura ca loc, şi nu ca imagine. Opera sa stă mărturie a unei veneraţii aproape panteiste a naturii.
Modernitatea lui Monet
Monet este salutat ca un părinte al impresioniştilor. Chiar pictura sa intitulată „Impresie. Răsărit de soare”, din 1873, a dat numele acestei mişcări. Mai ales elementele stilistice, precum aspectul simplificat, rapid şi sumar al pensulaţiilor, absenţa detaliilor descriptive au generat renumitul comentariu ironic al criticului Louis Leroy: „Tapiseria în stare incipientă este cu mult mai finisată decât acest peisaj marin”. După 1890, Monet devine un solitar, se izolează din ce în ce mai mult. Între 1906 şi 1926, el a dorit să treacă dincolo de experienţele sale impresioniste. Fiecare pânză nu este o versiune diferită a aceleiaşi teme, dar plecând de la un motiv mereu identic, variaţiile jocului de lumini, atmosfera, lumina orelor şi anotimpurilor o fac să fie altceva. Contururile se estompează până la pierderea semnificaţiilor, mergând către abstract.
Gara Saint Lazare
El oferă picturii, cu „Nuferii” săi, ceea ce Debussy a oferit în muzică prin „Catedrala scufundată” şi Proust în literatură: „Dacă aş putea vedea vreodată grădina lui Monet, simt că aş vedea în ea o grădină de tonuri şi de culori, mai mult decât una de flori”. Cuvintele lui Proust confirmă încă o dată ideea că Monet a fost un pionier al abstractului, deşi nu a realizat niciodată pictură abstractă în sens strict, dar prin răspândirea senzuală a culorilor el anunţa libertatea gesturilor pictorilor americani ai expresionismului abstract, de la Jackson Pollock la Mark Rothko şi Willem de Koning. Ultimele cercetări îl apropie din ce în ce mai mult de pionierii artei moderne. Mai mulţi critici subliniau similitudinile între ultimele lucrări ale lui Monet „Căpiţe” şi „Nuferi”, şi Şcoala newyorkeză, punându-i eticheta de expresionism abstract, în care el se abandonează culorii, într-o somptuoasă exuberanţă. Alţii au asemănat rafinata cromatică a lui Monet cu disoluţiile motivelor în compoziţie, precum în lucrările lui Willem de Koning. Nu puţini sunt criticii de artă care văd în picturile târzii ale maestrului puncte comune cu Twombly. Monet reacoperă suprafeţele cu un subtil flux cromatic şi lasă liniile să evolueze într-o explozie de ritmuri.
După dispariţia lui Monet multe dintre pânzele sale au rămas abandonate în atelier, nici măcar semnate sau datate. Michel, fiul şi moştenitorul său, le-a vândut unor colecţionari americani, precum Walter Chrysler Jr., John Rewald, Alfred Barr. Citând un important cumpărător american, revista „Times” remarca acum câţiva ani: „Preţul lui Monet pare să crească la un milion de franci pe săptămână”. Expoziţia poate fi vizitată până în 24 ianuarie 2011.
