În urmă cu 20 de ani tocmai plecam în Italia. Trecusem de graniţa Ungariei, intram în Iugoslavia şi aşteptam să văd Trieste şi Veneţia. Ce noroc! Pe 13 iunie eram în sudul Italiei, lângă Bari, unde juca echipa României. Mare, soare, stare de graţie, cu gândul la libertatea care abia începuse. La una din benzinării am aflat prima ştire. Trupele înarmate au început atacul asupra Pieţei Universităţii. Am fugit la un televizor. Nu pricepeam de unde incendii la Ministerul de Interne, de unde autobuze aprinse, de ce morţi şi răniţi?
Trebuie să precizez că am trăit toată perioada Pieţei Universităţii cam la 100 de metri de aceasta. Aveam sediul redacţiei în trei cămăruţe în spatele Centrului cultural de prietenie româno-sovietică şi exact peste drum de Ambasada SUA la Bucureşti. De acolo fugeam la telexul de lângă Intercontinental şi băteam primele propoziţii către redacţiile unor ziare din Belgia şi Olanda. „Violences to Bucharest!” Zi de zi eram în piaţă, de dimineaţa până noaptea târziu. Uneori, când se zvonea că urmează evacuarea, stăteam alături de ei şi noaptea, până a doua zi dimineaţa. Şi pentru că locuiam pe aproape, undeva la intersecţia Tunari cu Eminescu, mai aduceam de acasă sandvişuri şi ceaiuri pentru cei din corturile aşezate în faţa Teatrului Naţional.
N-am manifestat niciodată în piaţă. Nici măcar n-am strigat, n-am huiduit şi n-am fluierat! Condiţia mea de jurnalist îmi interzicea să fac asta. În schimb, am văzut totul. Mă pot considera chiar un martor, deşi n-am participat în nici un fel (asta dacă scrisul zilnic despre evoluţia Pieţei nu înseamnă totuşi participare). Ei bine, la începuturi Piaţa Universităţii a fost o formă de protest a oamenilor descuiaţi la cap, a celor care pricepeau valoarea libertăţii şi pagubele enorme generate de totalitarism.
Nu erau sute de mii! (Ce bine ar fi fost!) În cele mai bune seri se adunau 15-20.000. Se vedea după chipul lor, după priviri, după gesturi şi limbaj. Erau cam ce mai rămăsese din elita culturală şi morală a Capitalei. În acelaşi timp, între cei din Piaţă îi depistam cu uşurinţă pe oamenii trimişi să stârnească panică şi îndoială. Erau băieţii sub acoperire. Şi azi, când încearcă să tempereze lumea la proteste, au aceeaşi faţă, acelaşi ton, aceleaşi ţoale standard. Erau băieţii utilizaţi la frânarea elanului de progres. Şi atunci, şi astăzi. Şi la alegeri, şi la greve, şi la demonstraţii, şi la asalturi asupra unor clădiri.
După 20 de ani, deşi împreună cu cei din redacţia revistei „Expres” am notat şi descris tot ce s-a petrecut în Piaţă, colecţia revistei fiind cea mai bună mărturie despre întâmplările de atunci, trebuie să mai adaug ceva. Era o Piaţă a Universităţii în zona balconului şi a Institutului de Arhitectură. Şi o cu totul alta de partea cealaltă, între Inter şi Teatrul Naţional. Dincolo erau studenţii, universitarii, vorbitorii de la balcon. În faţa TN erau puştii, săracii, adolescenţii şi protestatarii veniţi din provincie. Ei dormeau acolo, ei păzeau Piaţa pe parcursul nopţii. Toţi ceilalţi plecau acasă să se odihnească sau la muncă. Ei nu.
Tot ei au făcut şi greva foamei, tot ei au fost cei care au rămas pe poziţie după ce organizaţiile participante au hotărât să se retragă. Arătau modest, dar aveau o credinţă de nestrămutat, enervantă pentru poliţiştii şi securiştii care se învârteau prin preajma lor. Şi când s-a decis evacuarea Pieţei, doar ei mai erau, câţiva slabi, nemâncaţi, cu rufe murdare de dormit în cort, nebărbieriţi şi chiar nespălaţi. Preşedinţia şi Guvernul au fost convinse că nu se pot împiedica de câţiva amărâţi. Îi evacuează cât ai zice peşte. Ştiam şi de planul de evacuare întocmit de Adrian Sârbu şi de alţi oameni de la Guvern, poliţie şi servicii. Dar n-am mai prins momentul. Am plecat la Mondialele de fotbal din Italia.
Acum doi ani, generalul Dan Voinea m-a chemat la Parchet să dau o declaraţie. Între documentele SRI a dat peste un raport al unor ofiţeri care mă căutaseră de zor la sediul redacţiei „Expres” şi la domiciliul din Str. Leonida. Şi precizau că împreună cu soţia am „părăsit domiciliul fiind plecaţi la Campionatul Mondial de fotbal din Italia”.
Aşa am ratat una dintre ocaziile de a deveni erou al tranziţiei din România!
