Cea mai mare întâlnire a teatrului şi dansului din lume, „Fringe Festival” de la Edinburgh (6-30 august), a ajuns anul acesta la a 64-a ediţie, programată în paralel cu Festivalul Internaţional de Teatru (13 august – 5 septembrie). Atmosfera din oraş capătă ceva cu totul special. Aşa cum scria „Daily Telegraph”, Edinburgh „este nu numai cel mai palpitant, fermecător, teribil de plăcut loc din lume, dar este şi cel de care te îndrăgosteşti cel mai uşor”. Sau, aşa cum sugera „The Spectator”, „poţi lăsa odihna pe septembrie”.
La această ediţie, aproape totul este dans, discurs al corpului, dans al cuvintelor şi totul se desfăşoară cu o rapiditate extraordinară. Este dansul în autobuzele cu două etaje, e coregrafia soliştilor distribuitori de fluturaşi, a exploratorilor „intelectuali”, dar şi dansul lungilor cozi în faţa teatrelor, dansul actorilor şi spectatorilor rockişti sau îmbrăcaţi în diverse costume. Este dansul culturilor.
Artişti provenind din 50 de ţări au sosit pentru a oferi peste 800 de spectacole complexe de teatru şi dans, în mai mult de 260 de spaţii din întregul oraş. Şi de această dată, directorul Festivalului este Jonathan Mills. Pe străzi, o vie animaţie, pentru că Edinburgh are publicul său. Nu există un echivalent perfect pentru termenul „Fringe”. El denumeşte ceea ce în teatrul englez este neintegrat în structuri autoritare, nu este neapărat avangardist şi nu-şi propune să şocheze. Companiile Fringe par a-l neglija şi pe regizor, nu numai pe autor, întrucât mare parte a spectacolelor par produsul unei regii colective. Festivalul a inspirat încă de la început oamenii să îşi creeze propriile spectacole, iar acestea au dat naştere fenomenului Fringe de la Edinburgh. În timp s-au dezvoltat mai multe festivaluri satelit care se desfăşoară în august şi la începutul lui septembrie, cât şi pe întreaga perioadă a anului.
Cele şase teatre principale şi săli de concerte din Edinburgh, alături de câteva locaţii mai mici şi, de multe ori, unele mai puţin convenţionale, sunt animate de cele mai bune spectacole de muzică clasică, teatru, operă, dans şi arte vizuale din toată lumea.
Şi cum putea să fie acest festival oficial fără să aducă un omagiu maestrei dansului poetic şi a dansului modern, Pina Bausch? La Edinburgh, în Piaţa gigantică a Armelor şi în aceea mitică de la New Town, Baletul „Agua” pe care Bausch l-a creat în Brazilia, în 2001, o plăcere a sensurilor, o invenţie, o splendidă alternativă.
Haos şi ordine, asprimi şi tandreţe
Într-una dintre cele mai mari săli din Edinburgh, „Playhouse”, sunt revelate talentul misterios, poetica vizuală a gestului arhetipal ale dansului din Noua Zeelandă, graţie coregrafului Lemi Ponifasio, în „Tempest: Without a Body”. El este născut în Insulele Samoa, iar compania sa, MAU, reuneşte dansatori originari din mai multe insule ale Pacificului, combinând un limbaj psihic puternic şi o estetică minimalistă, aproape de ritual. Regizorul şi coregraful Lemi Ponifasio întreţine o relaţie paradoxală cu tradiţiile ancestrale. „Furtuna…”, după Shakespeare, este o parabolă a tentaculelor puterii, văzută sub forma unui oratoriu contemporan. Al doilea spectacol al companiei MAU, „Birds with Skymirrors”, alternează dansurile solo cu dansurile de grup, gesturile concise cu mişcările ritmice, evocând misterul unei lumi îndepărtate care a rămas intactă. Cu „Furtuna…”, Ponifasio transportă spectatorul într-o lume în care fiinţele umane se întâlnesc cu păsările, cu zeii, cu cântecele şi figurile de animale: un univers stilizat în care dansul se desfăşoară ca o rugăciune.
Grupo Corpo, secvenţă din spectacol
Încă o poveste a dansului emisferei sudice, dar cu ritmuri şi mişcări aparţinând mai curând registrului senzualităţii, este propusă de „Grupo Corpo” din Brazilia, care, în coregrafia „Onqoto”, metaforizează, actualizează optica asupra rivalităţii primelor două echipe de fotbal din Rio. Piesa aduce dansatorii şi spectatorii într-o stare de epuizare vizuală şi psihică. Stăpânirea tehnicii dansului clasic este dublată de un melanj de dansuri populare braziliene, vizibil în torsionări şi în exuberanţa gestului. Solourile, duetele şi secvenţele de grup se înlănţuie cu mare precizie. „Verticalitate şi orizontalitate, haos şi ordine, asprime şi tandreţe se confruntă şi se juxtapun rând pe rând. Interpreţii sunt în acord (în unele momente în contratimp clar) cu trama muzicală compusă de Caetano Veloso şi Jose Miguel Wisnik, relevând sensul, melodiile şi ritmurile unei impresionante comuniuni de mişcare şi sunet”, scria „Los Angeles Times”.
O atenţie specială pentru instrumente, imaginar, tehnicile expresive şi redefinirile textuale, caracteristică Americii de Sud, dovedeşte compania chiliană „Teatro Cinema”, care încearcă, aşa cum sugerează şi numele ei, să îmbine proza contemporană cu proiecţii din filme clasice. „Sin Sangre” (Fără sânge) este o adaptare după romanul omonim al lui Alessandro Baricco. Spectacolul este o metaforă a unui Chile care oscilează continuu între dictatură şi democraţie. Punerea în scenă al lui Juan Carlos Zagal este o adevărată provocare prin complexitatea tehnică a creaţiei. Teatrul-cinema explorează limbaje şi forme noi, pentru a pune mai bine în valoare textul.
O altă experienţă oferită spectatorilor este spectacolul de trei ore cu „Porgy and Bess” de George Gershwin, în montarea lui Jose Montalvo, cu prezenţa unor dansatori ai companiei Montalvo-Hervieu şi cu nelipsitul ecran gigantic din fundal, pe care se derulează imagini dintr-un ghetou de negri sau dintr-un sat de pescari, în culori de roman grafic şi cu amintirea populară a filmului în alb-negru al anilor ’50.
Într-o enormă reţea de show-case şi de spectacole în „locuri nespecifice”, precum o fostă lojă masonică, care a găzduit montarea lui David Leddy, „Sub Rosa”, o poveste despre oamenii puternici şi crimă, o căutare în registru comic a perfecţiunii lumii, sau o fostă sală de box, cu „Beautiful Burnout”, pentru a urmări codicele muşchilor şi un meci fatal din lumea boxului, dă dimensiunea „Fringe Festival”. La Edinburgh, în fiecare dimineaţă, de la ora 9 până dincolo de miezul nopţii, pot fi vizionate aceste spectacole.
Peste tot, un public între 18 şi 30 de ani (uneori şi peste această vârstă), format din scoţieni, britanici, europeni, americani sau din vizitatori de pe alte continente, care bea bere în pahare de plastic şi merge la teatru, care bea chiar în timpul spectacolelor, îmbrăcat în stilul „dark” sau mountain bike, cu jeans, în ţinute burleşti, hi-tech, horror, de camping sau, de ce nu, etno, aleargă de la o sală la alta.
În cea de a doua sală, ca mărime, „Assembly Theatre”, spectatorii pot urmări, fără prea mari pretenţii intelectuale, „Soap”, o combinaţie de dans, performance şi acrobaţie, bazată pe evoluţia a 9 acrobaţi ce are loc în, deasupra sau în jurul unor căzi de baie.
Şi pentru că am vorbit despre limbajul fizic, atât de des întâlnit la „Fringe”, ar mai fi de amintit spectacole ca „Lupta”, pe care îl propune compania anglo-belgiană „Retina Dance” la Zoo Roxy, un spaţiu-satelit al Grădinii Zoologice, un duet energic între doi protagonişti, pe aria barocă „Son Qual Nave ch’agitată” interpretată de soprana Cecilia Bartoli.
Într-o biserică de pe Nicholson Street, un musical al coregrafei scoţiene Colette Sadler are, oarecum în contrast cu titlul tradiţional, o partitură sonoră şi o dinamică a corpurilor, inspirată din comedia burlescă englezească, pe muzica compozitorului vienez Noid.
O scurtă vizită trebuie făcută la Galeria Internaţională a Artei Moderne a Dansului, care este găzduită într-o sală de cult, „Dance Base”. Aici poate fi urmărit „100 de păsări”, al coregrafei australiene Liz Lea.
Nu departe de Grassmarket întâlneşti „Traverse Theatre”, locul de referinţă pentru „Fringe”, unde descoperi un dans al emoţiilor, un dans al capcanelor sociale, dar şi desprins din sfera problemelor personale atât ale femeilor, cât şi ale bărbaţilor, pe scurt, un dans al provocărilor.
Tot aici au loc şi reprezentaţiile cu „Teenage Riot”, o coborâre în infern a condiţiei tinereţii, mai bine înţeleasă însă de adulţi. Opt tinere între 15 şi 18 ani, din grupul belgian „Ontroerend Goed”, dansează în interiorul şi în afara unui habitaclu în formă de cub, trăindu-şi frustrarea şi enervarea unei vârste care nu vrea să aibă nimic de-a face cu lumea adulţilor, dându-şi totuşi seama că această aşa-numită evoluţie se va întâmpla.
