A apărut la Editura Polirom volumul „Eu, fiul lor. Dosar de securitate”, cuprinzând documente din primele 5 volume – din 18, circa 10.000 de file – ale dosarului de urmărire informativă deschis de Securitate lui Dorin Tudoran. Cartea reprezintă un model editorial: celor 460 de pagini-reproduceri din arhivă li se adaugă două comentarii-mărturii semnate de Tudoran, studiul introductiv al lui Radu Ioanid (apărut anterior şi în „Revista 22”), postfaţa lui Nicolae Manolescu, organigrama Departamentului Securităţii Statului la 22 decembrie 1989, un index de termeni şi abrevieri cu utilizare frecventă în documentele Securităţii, lista ofiţerilor de Securitate implicaţi în instrumentarea dosarului lui Tudoran, notificările CNSAS (de până acum) referitoare la identitatea informatorilor din dosar. Cititorului i s-a pus la dispoziţie textul de la care „a pornit totul”, analiza plagiatului lui Ion Gheorghe din Lao Tse, ca şi câteva scrieri ale lui Tudoran, unele trimise Europei Libere în perioda represiunii. Cartea este şi cunoaştere, şi document, şi instrument de lucru. Amintind calităţile editoriale, nu fac decât să le las în spate pentru a discuta semnificaţia acestei apariţii şi a deschide, pornind de la volum, trei teme: amplitudinea dosarelor Securităţii ajunse la CNSAS; semnificaţia contextuală a disidenţei lui Tudoran, crearea unui „caz Mihai Botez” pe urma unor materiale din volum.
Manipularea istoriei de către actualele servicii de informaţii
Dorin Tudoran a primit circa 10.000 de file care constituie dosarul său aflat astăzi în gestiunea CNSAS. Este cel mai mare număr de pagini al unui dosar de urmărire informativă de care să fi auzit. Niciunul dintre cele câteva zeci pe care le-am cercetat nu se compară ca ordin de mărime. Acest fapt nu înseamnă că dosarul este şi complet. Dar despre acest aspect rămâne să vorbim după apariţia celorlalte volume promise.
Că eliberarea unui număr atât de mare de pagini este un fapt excepţional poate fi realizat prin comparaţie. Serviciile de informaţii au trimis la CNSAS un dosar al lui Octavian Paler de… 23 de file. Cel al lui Marin Sorescu are 235 de file; al lui Mihail Golu (de reţea), mai puţin cunoscut, dar implicat în Meditaţia transcendentală şi deci pus sub o urmărire sistematică, ministru al Învăţământului între 1991-1992 şi ministru al Culturii între 1992-1993, are 53 de file; al lui Virgil Cândea, 41 de file ş.a.m.d. Nici unul dintre ei nu a fost un disident, dar fiecare a avut o istorie în spate care să fi motivat urmărirea pe perioade lungi de timp. În plus, în cazul multor persoane importante, serviciile de informaţii răspund că nu există dosar iar mai nou, din ce în ce mai des, că dosarul a fost distrus la revoluţie.
„Micul” dosar, puţin semnificativ, al lui Mihail Golu
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a primit 53 de file pe numele lui Mihail Golu. Dosarul de reţea al agentului „Nistru” a fost deschis în 1956 şi închis în anul 1960. Povestea viitorului ministru postcomunist e tipică pentru acele vremuri: băiat provenind dintr-o familie de agricultori s-a îndreptat spre învăţătură, a intrat în UTM, în anul 1953 a fost trimis la Facultatea de Filozofie de la Universitatea Lomonosov din Moscova, la absolvire, în iulie 1958, a revenit în ţară. A fost repartizat ca asistent la Facultatea de Filozofie din cadrul Universităţii „C.I. Parhon”, catedra de psihologie, apoi a ocupat funcţii cu oarecare culoratură politică.
Recrutarea lui Mihail Golu s-a făcut printr-un şantaj, la 22 de ani, în condiţii de maximă vulnerabilitate. Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia I-a, Biroul Contrainformaţii, întocmise la 25 aprilie 1956 un „Referat privind recrutarea studentului Golu Mihail conspirativ Nistru” din care aflăm următoarele: „În raportul rezidentului nostru la Moscova din 1 dec. 1955, se semnalează că numitul poartă corespondenţă cu un ziarist francez cu care a făcut cunoştinţă la Moscova cu ocazia sosirii unui grup de ziarişti francezi. (…) Rezidentul nostru … a trecut la luarea unei declaraţii şi a unui angajament de colaborarea cu organele noastre.”
Aflăm că studentul român întâlnise întâmplător o delegaţie de membri ai Partidului Comunist Francez. Scrisorile pe care i le trimitea lui Golu corespondentul său erau exaltate, oarbe la realităţile sovietice; vorbeau chiar despre minunile realizate de URSS. Singura problemă care trezise nedumerirea lui Jean, corespondentul, era „gustul acesta pentru alcool al ruşilor.” Scrisorile merită un studiu în sine. Dau impresia că, în ţara lor, comuniştii francezi ar fi introdus un regim la fel de violent şi aberant precum colegii lor din Est, dacă obţineau victoria.
Povestea recrutării este expusă de rezidentul Volodea viu, cele aşternute pe hârtie par transcrierea precisă a faptelor: „În discuţiile purtate am încercat să-i dau de înţeles [lui Golu] şi se fac aluzii asupra faptului că imperialişii caută să folosească posibilitatea trimiterii turiştilor străini în URSS în scopuri duşmănoase (…) Înroşindu-se la faţă a pus întrebarea: «Oare se consideră fapt duşmănos legătura mea ce am avut-o şi o să am cu acest ziarist francez?». I-am răspuns căci aflându-se în URSS acest fapt numai cinste nu-i poate aduce şi până la proba contrarie o putem considera şi duşmănoasă (…) După o mică pauză a început să plângă şi m-a întrebat [dacă] acest fapt poate avea repercursiuni asupra situaţiei [sale] şi dacă aşa este ce anume are de făcut fiindcă această corespondenţă pe care-l poartă personal l-a facut de curiozitate şi nicidecum cu vreun interes. I-am arătat căci sinceritatea lui o poate dovedi numai printr-o colaborare cinstită cu organele noastre…”
Mihail Golu a semnat un angajament. În dosar apar şi referiri a informaţiile pe care le-ar fi dat despre colegi. Mai interesantă ne pare motivaţia locotenentului de Securitate Bank I., din 1958, de a-l introduce pe studentul recrutat la Moscova în reţeaua de supraveghere din Bucureşti: „Nu avem nici un agent în rândul corpului didactic de la facultatea de filozofie.”
Totuşi, la 7 noiembrie 1960, agentul „Nistru” este abandonat din reţea. Ajungând în 1959 instructor al Centrului Unversitar UTM, nu mai avea „posibilităţi de informare pe lângă elemente duşmănoase.”
Între coperţile de la CNSAS pe numele lui Mihail Golu se mai află doar solicitarea Ministerului Afacerilor Interne din 1964 de a i se pune la dispoziţie dosarul personal al lui M.G. în legătură cu plecarea lui în străinătate (Franţa, Finlanda) şi un angajament din februarie 1981, că nu v-a discuta asupra legăturii pe care a avut-o cu organele.
În anul 1982 a izbucnit scandalul Meditaţiei Transcendentale, iar Mihail Golu a fost afectat asemenea tuturor celor care au avut legătură cu evenimentele. Statutul său până în anul 1989 – perioadă în care victimele represiunii împotriva M.T. erau, conform documentelor, urmărite strict, nu aveau drept să mai publice şi aveau interdicţii severe privind plecarea în străinătate – vorbeşte mult despre modul în care a cooperat sau nu în anchete în acel timp. Cariera sa de după 1990, deputat FSN, apoi PDSR şi ministru de două ori, are cu mare probabilitate legătură cu intervalul 1982-1989, şi nu cu agentul Nistru din anii ’50, racolat în condiţii penibile la o vârstă la marginea imaturităţii. Despre această perioadă, arhivele tac. Sau mai bine zis: sunt făcute să tacă.
„Micul” dosar, dar semnificativ, al lui Virgil Cândea
CNSAS a primit pe numele istoricului Virgil Cândea un dosar de urmărire informativă de 41 de file. De fapt, doar 22-23 au propriu-zis un conţinut, restul fiind doar solicitări de informaţie. Poziţia sa din ultimii ani, de conducător al Asociaţiei „România” şi al Institutului Român pentru relaţii culturale cu străinătatea (IRRSS), nu era posibilă fără să aibă funcţii importante în sistemul ocult al regimului, nu doar un oarecare colaborator al acestuia.
Despre Virgil Cândea au apărut din când în când şi mărturii „în trecere”. Amintim doar una, implicându-l pe fostul PNL-ist Dan Amedeo Lăzărescu, descoperit în anul 2001 a fi fost şi informator, cu mărturii grele, apoi agent trimis să ţină piept propagandei maghiare în străinătate. Fusese chemat să se explice, după deconspirare, pe un canal TV, în faţa unor ziarişti ce-i aruncau priviri fioroase (printre ei, Cristian Tudor Popescu). Când a ajuns să istorisească cum, înainte de plecările sale comandate la conferinţe internaţionale, mergea să preia „sfaturile” lui Virgil Cândea, cei ce-l judecau în faţa naţiunii l-au oprit imediat: nu divagaţi! O dovadă impresionantă a protecţiei de care se bucura istoricul Cândea şi la zece ani de la revoluţie, şi cât de lungă era mâna care avea grijă de destinele sale.
Să fi încercat să-l protejeze serviciile şi astăzi, după moartea sa?
Au făcut-o, întâi şi-ntâi, trimiţând doar un dosar de urmărire informativă. Fusese deschis la 29 noiembrie 1989 (!) după ce Allen Kassof, preşedinte al Fundaţiei IREX – „cadru CIA”, adaugă ofiţerul, conform obsesiilor -, a urmărit cu insistenţă să obţină date despre situaţia actuală a lui Virgil Cândea şi, în special, să verifice în ce măsură se mai bucură de încrederea autorităţilor române. Ipoteza cea mai plauzibilă, pentru ofiţerul însărcinat să verifice situaţia, era că se încearcă recrutarea lui V.C. şi angrenarea sa în activitatea de culegere şi transmitere de informaţii.
Interesant numele de cod cu care se deschide dosarul: „Cameleonul”. Explicaţia se găseşte într-o caracterizare veche de 32 de ani a unei „surse a organelor noastre”, citată şi apoi reluată în fişele de sinteză: „Este un om care nu spune ceea ce gândeşte, extrem de maleabil, îndatoritor cu toată lumea. Se pare că urmăreşte o ţintă fără însă a se manifesta. Crede că biblioteca [Academiei] este o trambulină pentru a obţine titluri ce să-i permită să plece în străinătate pe linie diplomatică. Evită să-şi facă duşmani fiind un intrigant rafinat.”
Că exista şi un dosar de reţea pe numele istoricului, deci că fusese trecut în documente în categoria agenţilor, descoperim din neatenţia spălătorilor de dosare – altfel, l-ar fi pus şi pe acesta la dispoziţie pentru cercetare. La fila 12 există un document 312/DM, nedatat, „Notă privind pe Virgil Cândea”, care conţine o paranteză dedesubt şi înaintea rândurilor propriu-zise: (FI 68000-R38/0680). Nota face trimitere la Fondul informativ, dosarul de reţea R38/0680, care nu a fost primit de gestionarul arhivelor Securităţii, CNSAS.
Chiar dacă eram în situaţia să „pipăim” un angajament semnat de Virgil Cândea, acesta era prea puţin relevant în raport cu funcţiile istoricului. Ceea ce oferă dosarul său de securitate, mic, dar relevant, este confirmarea de către Securitate că avea acces la documente secrete şi însărcinări oficiale. Citez din raportul cu propuneri de deschidere a dosarului de urmărire: „Are acces la documente şi informaţii cu caracter secret, confidenţial, fiind în perioada 1950-1960 şeful «Fondului secret al Academiei». (…) În prezent este secretar al Asociaţiei «România». Prin profilul activităţii are relaţii cu cetăţeni străini, diplomaţi, reprezentanţi ai unor organisme internaţionale, a unor organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, oameni de afaceri. A călătorit şi călătoreşte mult în exterior. (…) Contactele cu cetăţeni străini atât în ţară cât şi în afară, dintre care unii cadre sau agenţi ai serviciilor de specialitate americane, coroborat cu faptul că prin postul pe care-l ocupă este un instrument al politicii externe române, are acces la date şi documente ce nu sunt destinate publicităţi cât şi pentru faptul că se află în contactul unei unităţi de securitate cu profil special creează, în situţia în care Virgil Cândea ar fi atras într-o activitate de trădare, o stare de pericol foarte gravă.”
Acces la informaţii secrete şi confidenţiale, instrument al politicii externe române, acces la date şi documente ce nu sunt destinate publicităţii, aflat în contactul unei unităţi de securitate cu profil special… Descrierea unui agent tipic şi de anvergură al regimului! Dar nu erau oare atâţia oameni, de la un diplomat oarecare până la Nicolae Ceauşescu, de la şeful de cadre până la primul-secretar de partid pe judeţ, posesorii „pe faţă” a unor asemenea prerogative? Opinia publică pare să fie tulburată doar, sau mai ales, de ceea ce se întâmpla în spatele uşilor închise. Fie, să spunem că lumea umbrelor merită să aibă, pentru români, o relevanţă specială în raport cu lumea vizibilă. Chiar dacă am accepta o asemenea optică, rămâne întrebarea: de ce oare au existat atâtea scandaluri legate de numele lui Carol Sebastian, Monei Muscă, Sorin Antohi, N.C. Munteanu, mai nou Oskar Pastior – chiar şi Adrian Marino, introdus fraudulos pe o astfel de listă -, şi nu „marele scandal Virgil Cândea”?
