Când ministrul mare vânător de stimulente le-a spus protestatarilor că vor primi banii de pe august, apoi, de frică, şi pe septembrie, mi-a fost limpede. Vor primi salutări şi mulţumiri. Când peste câteva ore, la TVR, acest Ialo… a mai adăugat că stimulentele se vor acorda doar celor care merită, mi-a fost clar. Nu va primi nimeni nimic. O strângere de mână şi atât!Femeile care porniseră răzmeriţa erau acasă, obosite, amăgite, iar protestul lor, domolit pentru cine ştie pentru câtă vreme. Greşeala îi aparţine în întregime lui Gheorghe Marica. Acesta a negociat în numele sindicaliştilor din Ministerul Finanţelor Publice, între care se afla şi soţia sa (e drept, nu protestatară în adevăratul sens al cuvântului). Gheorghe Marica a spus de mai multe ori că el nu negociază decât condiţiile cu care „voi sunteţi de acord”. În cele din urmă, vocalul lider sindical, poate cel mai vocal din ultimii ani, a comis o greşeală fatală. A acceptat încheierea unui acord pe baza unei strângeri de mână. Cu cine? Cu Ialomiţianu şi cu Blejnar! Adică doi demnitari care n-au curajul nici să cumpere parizer fără aprobarea preşedintelui României. În contextul în care la MF s-au aglomerat forţe inimaginabile de la SPP, era logic că scopul principal îl reprezenta ieşirea din clenciul creat şi spargerea protestului, indiferent care ar fi fost promisiunile, minciunile sau ameninţările. Or, într-o asemenea împrejurare, Gheorghe Marica a încheiat cu ministrul, sau altfel spus, cu guvernul Boc sau cu regimul Băsescu, un acord doar pe baza unei strângeri de mână. Asta se numeşte prostie. Nu gafă, nu greşeală, nu amatorism!Pur şi simplu pentru un om cu pretenţiile şi experienţa lui Marica, o mare prostie. Aşa au fost păcăliţi fraierii de-a lungul istoriei şi aşa au fost câştigate războaie fără nici un foc de armă. Un protest ce ameninţa să cuprindă România a fost stins ca la cârciuma din Piaţa Matache, cu o strângere de mână între doi precupeţi.
Întrebarea rămâne. Chiar dacă Gheorghe Marica este curat, chiar dacă oboseala i-a jucat feste, chiar dacă soţia lui fiind angajată în instituţia în care se petrecea conflictul de muncă îl obliga să nu trădeze, totuşi, cum a putut comite un asemenea gest amatoricesc?
Au avut un argument necunoscut? A fost singur? Sau Gheorghe Marica atâta a putut duce? Sau alte lucruri care încă ne scapă au schimbat evoluţia negocierilor şi au dus la această pace de mahala, în care oamenii simpli au mai fost păcăliţi încă o dată.
