Radu Beligan este o personalitate unică a scenei româneşti şi irepetabilă, aşa cum în „Tabelul lui Mendeleev”, elementele descoperite de-a lungul timpului reprezintă un unicat în plămada Naturii. El este unic dacă-l privim şi ca personalitate artistică, şi ca om. La 92 de ani, lucru care pare de necrezut, căci pentru el timpul parcă a rămas în loc, are aceeaşi siluetă juvenilă, aceeaşi impecabilă eleganţă, aceeaşi voce de neconfundat, aceeaşi rigoare în pregătirea rolurilor, acelaşi respect pentru replică.
Un talent înnăscut şi crescut numai din fibre, umor, fineţe, limpezime, cultură, vibraţie, conştiinţă, inteligenţă de laser, clarviziune de fulger, precizia unui arcaş în marile simboluri şi în pluralitatea de sensuri. Născut în Moldova lângă Bacău, a admirat întotdeauna şăgălnicia şi umorul moldoveanului, fineţea sfătoasă şi neaşteptată a ironiei.
Studiile de Drept i-au adăugat valenţele unui justiţiar, de unde şi rolurile memorabile în dramaturgia gravă, de la „Crimă şi pedeapsă” a lui Dostoievski la „Richard al III-lea”, de la Robespierre la „Rinocerii” lui Eugen Ionescu. Studiile de Filosofie au dat mereu rolurilor sale acel balans şi accent al gândirii nuanţate, forţa monologului interior, polisemia rolurilor-orchestră din spectacole precum „Numele trandafirului” după Umberto Eco. Studiile teatrale şi le-a făcut la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, unde a fost studentul celebrei Lucia Sturdza Bulandra.
Radu Beligan şi fiica sa, Lamia Beligan, în Egoistul
Este membru al Academiei Române, Doctor Honoris Causa al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, membru al Academiei „Le Muse” din Florenţa, distins cu Premiul Naţiunilor Unite, a fost preşedintele Cartelului Internaţional de Teatru, copreşedinte cu Yehudi Menuhin al Festivalurilor Internaţionale de Teatru şi Muzică, organizate de UNESCO (1971-1978), cât şi preşedintele Institutului Internaţional de Teatru. I s-a decernat Ordinul Naţional Steaua României, în grad de Mare Cruce. Dar, mărturiseşte cu umor: „Am fost necredincios regimurilor şi întotdeauna credincios României. Am putut rezista unor ispite uluitoare. Nu m-am putut despărţi niciodată de ea”.
În 2008, la sărbătorirea sa, ilustrul actor declara de pe scena Teatrului Naţional, în faţa unei săli arhipline: „Sunt actor de şaptezeci de ani, ceea ce reprezintă jumătate din istoria teatrului românesc”. Au trecut doi ani de când Radu Beligan ne-a arătat jumătate din sfera teatrului românesc pe care a populat-o definitiv cu marile sale creaţii.
Memoria teatrului
Cu Medeea Marinescu în Egoistul
„Victor Ion Popa m-a făcut să înţeleg că hrana necesară vieţii unui actor este cultura. Datorită lui am simţit că dacă nu ai discernământul necesar ca să apreciezi frumuseţile, minunile artelor plastice, ale muzicii, ale arhitecturii, dacă nu eşti în stare să te emoţionezi şi să înţelegi încetul cu încetul misterele capodoperelor, mai bine să nu te apuci de meseria asta”, scrie Radu Beligan în „Note de insomniac”.
A iubit teatrul. Cu patimă. Cu tenacitate. A privit dincolo de scenă. Dincolo de replici. A înţeles personajele. A avut parteneri de scenă, dar şi de echipă, „într-un soi de confrerie secretă, în care un grup de iniţiaţi în tainele alchimiei teatrale îşi comunicau cu generozitate experienţele şi scoteau împreună, seară de seară, aurul din piesele jucate”, figuri legendare ca Alexandru Giugaru, „un fel de Gargantua”, Liviu Rebreanu, pentru care teatrul era o formă de comunicare privilegiată cu publicul, Eugen Ionescu, „care a asistat la spectacolul magnific cu «Rinocerii» de la Bucureşti, dar şi de la Paris (în Sala Elvire Popesco), Tudor Vianu, George Vraca, „un bărbat superb de o frumuseţe virilă şi un actor nepereche, de o nobleţe pe care ştia să o dăruiască eroilor săi”, Victor Eftimiu, Ion Barbu, Ion Iancovescu, Şerban Cioculescu, Lucian Pintilie, Toma Caragiu, „artistul aflat într-o permanentă tensiune a spiritului, care punea într-o lumină violentă, paroxistică situaţia trăită”.
Radu Beligan într-unul din rolurile din tinereţe
Să nu uităm că Radu Beligan a construit arhipeleagul unei creaţii artistice, jucând timp de peste şapte decenii, de la „Liedertafel” la Teatrul „Alhambra” (1937-1938) şi la Teatrul „Uranus”, de la „Teatrul de Comedie” la „Teatrul din Sărindar”, apoi la „Grădina C.A. Rosetti” şi Teatrul „Tudor Muşatescu”, la teatrele „Majestic” şi „Maria Filotti” (Sărindar), la „Teatrul Municipal”, „Teatrul Nostru”, în cadrul Companiei „Radu Beligan”, în 1947 şi 1948… Între 1961 şi 1969 este director al Teatrului de Comedie, pe care l-a înfiinţat, iar între 1969 şi 1990, director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
Ce pot avea în comun dramaturgi ca Shakespeare şi Caragiale, Dürrenmatt şi Albee, Ionescu şi Anouilh? Toţi au nevoie de un actor ca Radu Beligan.
El întrupează fiecare dintre marile roluri pe care le-a jucat şi este în acelaşi timp… pădurea acestor roluri, uimitoare, cu un sunet şi o muzicalitate a fiecărei interpretări de neegalat sau mimat de alţi actori. Prin excelenţă actor de comedie, a marcat cu hazul său devastator o largă paletă de roluri, iar glasul său care valorează mai mult decât orice instrument muzical răsună cu o intensitate şi o gravitate unice. Râsul lui este între „râsu’ plânsu'” al lui Nichita Stănescu şi intraductibilul „haz de necaz” românesc, cum îi place să spună. De altfel, el declara că a-l înţelege pe Shakespeare înseamnă „să râzi de făţărnicii, de falsele reguli, de prejudecăţi, de ifose, de vanităţi”. A realizat peste 81 de roluri, de la Agamemnon Dandanache (în regia lui Sică Alexandrescu) la Cerchez din „Ziariştii” lui Alexandru Mirodan (r. Moni Ghelerter), de la neuitatul Profesor Miroiu din „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian la Alexandru din „Reţeta fericirii” de Aurel Baranga (r. Marietta Sadova), de la Filipetto din „Bădăranii” la Horace din „Invitaţie la castel” de Jean Anouilh, de la Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă” la Tuzenbach din „Trei surori”, de la Robespierre din „Danton” de Camil Petrescu la Romulus din „Romulus cel Mare” de Dürrenmatt, până la mai noile Guglielmo din „Numele trandafirului”, Ianke din „Tache, Ianke şi Cadîr”, Bătrânul din „Cotletele” de Bertrand Blier, Léon Saint-Pé din „Egoistul” lui Jean Anouilh. Dar Radu Beligan a strălucit şi pe marile ecrane, interpretând peste 30 de personaje. Primul său rol în film a fost cel din „O noapte furtunoasă”, în regia lui Jean Georgescu, în 1943, iar ultimul, în „După-amiaza unui torţionar”, în regia lui Lucian Pintilie. El este şi un apreciat regizor. A pus în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti „Egoistul” de Jean Anouilh, care se joacă şi acum cu casa închisă, „O scrisoare pierdută”, „Poveste din Irkutsk” de Alexei Arbuzov, „Doctor fără voie” de Molière şi „Străini în noapte” de Eric Assous (2007). El este totodată şi autorul unor volume de eseuri, în care se povesteşte pe sine: „Pretexte şi subtexte”, „Luni, marţi miercuri…” şi „Note de insomniac”, „Confesiuni despre Artă şi Viaţă”.
În Tache, Ianke şi Cadîr, cu Marin Moraru şi Gheorghe Dinică
Replică după replică, nedumerirea sporeşte. Vocea lui e albă, fraza peticită. În realitate, Beligan nici nu e actor… E un poet plin de subtilitate, un cărturar cât trei academicieni, la curent cu tot ce se joacă, un iubitor de teatru amuzat sincer de jocul tuturor camarazilor săi talentaţi.
Taina lui Radu Beligan
E greu să te opreşti la un rol sau câteva roluri, cum ai alege o specie de copac secular, de majestate, de supremaţie a frumosului şi dăinuirii.
Cu Angela Gheorghiu, Victor Rebengiuc şi Johnny Răducanu
Răspunzându-le celor care îl asasinează de mulţi ani încoace cu eterna întrebare, care este secretul longevităţii sale, Radu Beligan mărturiseşte că se simte mult mai liber la bătrâneţe şi, în mod paradoxal, mai tânăr. Într-o declaraţie emoţionantă de dragoste către public, el mărturisea: „Vorba prietenului meu Philippe Noiret, dacă viaţa tot e o călătorie scurtă, măcar s-a facem la clasa I”. Cei prezenţi în Sala Mare a Teatrului Naţional la precedenta sa aniversare au putut asculta povestiri depre personalităţile care i-au marcat destinul, despre autografele şi scrisorile primite atât de la Tudor Arghezi, cât şi de la Eugen Ionescu şi Salvador Dali. L-a cunoscut pe Maurice Chevalier, despre care îşi aminteşte că, la 84 de ani, spunea: „Aş vrea să mor «en beauté», spectaculos. De pildă, să semnez un contract cu Televiziunea şi, când mi-o suna ceasul, să fiu filmat în direct. Aş încerca să zâmbesc şi să spun: Doamnelor şi Domnilor, vă mulţmesc şi… la revedere”. L-a marcat întâlnirea şi cu Jean-Louis Barrault, un alt monstru sacru al teatrului.
Radu Beligan îşi conduce singur maşina, iar de ziua lui, în 14 decembrie, va urca pe scenă în „Egoistul”. „Sunt Léon Saint-Pé, dramaturg. Am să vă spun o poveste despre lumea contemporană, despre viaţă şi moarte, despre iubire şi căsnicie, despre părinţi şi copii, despre prietenie, despre egoism şi generozitate”. Este egoist cel care alege să trăiască în teatru şi pentru teatru, fie numele lui Jean Anouilh, dramaturgul, Léon Saint-Pé, personajul, sau Radu Beligan, actorul? Pentru ei este evident că viaţa există pentru a fi trăită în teatru. Fiecare personaj, fiecare reprezentaţie este încă o bătălie câştigată în lupta cu timpul.
Cu Oana Pellea, la sărbătorirea a 91 de ani
Radu Beligan este un Creangă subţire, mult mai înalt şi englezit parcă, un Molière altoit cu Urmuz şi Caragiale, un sol modern, precum Tiresias în antichitate, descins în veacurile XX şi XXI ca să vestească căile binelui, căile răului.
Succesul a însemnat pentru Radu Beligan hrană sufletească şi bucurie. Genialul actor este inegalabil în arta de a exprima setea devorantă de a trăi, de a râde, de a se bucura, de a captiva. „Iubirea e o pânză ţesută de natură şi brodată de imaginaţie. Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită. Aş zice chiar că este opera de artă prin excelenţă”.
Radu Beligan ne impresionează cu aplombul marilor navigatori care aduc pe scenă, cu fiecare rol, un nou continent. Acest Cristofor Columb al actoriei îşi pune arta la picioarele micului rege în care crede şi pe care îl răsfaţă, Măria Sa Publicul, cel ce recunoaşte de peste şapte decenii în el pe Regele teatrului românesc.
