Lumea bună din Singapore şi-a dat întâlnire la Muzeul din Quai Branly. Descendenţii negustorilor din sudul Chinei şi femeile malaieziene au inventat un stil „fusion”, absolut baroc, al noii bogăţii.
De pe înălţimile oraşului Malacca se puteau vedea, pe timp senin, convoaie angajate în micul port ce leagă China de India şi de restul lumii. Pe colină, ruinele unei biserici portugheze mărturisesc despre splendoarea trecutului acestui punct comercial căzut în uitare. Din secolul al XV-lea, poziţia sa strategică a transformat micul port din sudul Malaieziei într-un punct central al „Drumului mirodeniilor şi mătăsii”. Colonizată rând pe rând de portughezi (1511), de olandezi (1641) şi de englezi (1824), Malacca rivalizează cu Veneţia şi atrage negustorii tuturor orizonturilor. Chinezii veneau odată cu musonul şi plecau, şase luni mai târziu, la schimbarea direcţiei vântului. Banii se câştigau uşor, femeile malaieziene sunt frumoase şi s-au format de-a lungul timpului familii mixte. „Un fenomen rarisim în comunităţile chinezeşti expatriate”, notează Serge Jardin, francez atât de pasionat de această zonă încât s-a instalat aici de zece ani.
Bijuterie peranakan
Aceste familii metisate au dat naştere unei noi culturi, numite „Peranakan”, supranume local însemnând „nativ din”, desemnând descendenţii unei familii mixte. De la începutul secolului al XIX-lea, această strălucită societate a profitat de boom-ul cauciucului şi de expansiunea Singapore-lui. La 150 de kilometri la sud de Malacca, acest mic teritoriu constituit din insule a trecut şi el sub controlul englezilor. În 1826, Singapore, Malacca şi Penang au primit statutul de contoar britanic. Regulile comerciale clare au convenint Penangului, care şi-a stabilit aici afacerile. La Singapore, „chinezii reginei”, cum erau denumiţi, duc un stil de viaţă care rivalizează numai cu reuşita lor în afaceri. Îşi construiesc lungi case, de 6×20 de metri, moştenire a construcţiilor olandeze din Malacca. La exterior nu se vede nimic extravagant, în afara lampioanelor decorate cu ideograme, suspendate de o parte şi de alta a porţilor. La interior, lucrurile se schimbă. La Quai Branly a fost expusă o asemenea locuinţă.
Sfânta Familie şi taoismul
Bijuterii peranakan
428 de piese de mobilier, arte decorative, bijuterii şi accesorii au fost aduse de la Singapore pentru a reconstitui această faimoasă atmosferă, luxoasă şi rafinată. La „Baba”, nume semnificând bărbat chinez, descendent al comunităţii integrate în Singapore din secolul al XIV-lea, care a adoptat de-a lungul generaţiilor elemente ale culturii europene, dar şi pe şeful familiei, şi la Nonya (soţia lui), totul pare supus codului chinezesc. Dar aparenţele înşală. De-a lungul timpului, influenţe venite din alte locuri s-au amestecat în stilul tradiţional al unei console dedicate cultului strămoşilor, şi-au lăsat amprenta pe o broşă cu diamante, în motivul unui sarong, într-o pereche de papuci brodaţi în stilul roccaille din Boemia sau pe un serviciu de porţelan „flashy”. Decorul serveşte drept afirmare a identităţii. „Creându-şi propriul stil, membrii culturii Peranakan îşi afirmă dorinţa de integrare şi definesc importanţa comunităţii lor”, remarca Kenson Kwok, comisarul expoziţiei şi fondatorul Muzeului Civilizaţiilor Asiatice de la Singapore. În mobilier şi religie, influenţa este chinezească. În bucătărie, muzică şi stil de viaţă accentul este malaezian. La contactul cu misionarii englezi, creştinismul câştigă un locşor alături de taoism. O dovedeşte, de exemplu, un bufet cu două corpuri, de inspiraţie europeană, ornamentat cu reliefuri în lemn de teck aurit şi cu o pictură policromă a Sfintei Familii. „Aceasta nu ne împiedică să practicăm cultul strămoşilor taoişti”, declară anticarul Peter Wee, unul dintre păstrătorii stilului de viaţă Peranakan.
Stampă specifică Peranakan
Cultura „Baba” a fost în primul rând un stil de viaţă, materializat mai ales în cămin, care era şi semnul exterior al bogăţiei, atât prin arhitectura, cât şi prin culorile şi dispunerea pieselor în diferitele încăperi. Epoca ei de aur a fost cuprinsă între 1880 şi 1942.
Expoziţia, ce va fi deschisă până la 31 ianuarie 2011, este segmentată pe camere, propunându-şi să reconstituie atmosfera particulară, începând cu culorile, mai ales roz şi verde, continuând cu piesele de mobilier şi obiectele. Scenografia este în acelaşi timp realistă şi excentrică, cu încăperi de forme variate, cu scări şi ferestre, vegetaţie falsă şi niveluri perspectivale diferite. Spaţiile urmează un fir funcţional, dar şi o logică tematică, reiterând nunta, cu pregătirile şi cadourile ei, sau bogăţia celor care le-au folosit: bijuterii, textile brodate…
Vase decorative
Stilul Peranakan este o veselă telescopare a trei culturi care nu păreau că s-ar fi putut întâlni vreodată. Astăzi, „Baba”, încercând să reînvie cultura lor, compun piese de teatru, opere literare, poeme, muzică specifică perioadei de apogeu.
Invazia japoneză, urmată de trei ani de ocupaţie, a pus capăt acestei culturi, care se întoarce în zilele noastre în forţă. „Într-un fel, cultura Peranakan reprezintă Paradisul pierdut. Ea a jucat un rol conservator al unui mod de viaţă ghidat de confucianism, în timp ce în China, Revoluţia culturală îl făcea să dispară pentru totdeauna.” În călătorie oficială în Singapore, cu un an în urmă, preşedintele chinez Hu Jintao a întreprins o singură escapadă turistică: la Muzeul Peranakan, al expoziţiei Baba Bling. Casa acestuia, restituită Muzeului din Quai Branly, a fost vizitată, publicul oprindu-se la altarul strămoşilor, la partea rezervată femeilor, despărţită printr-un paravan care le permitea să vadă fără a fi văzute, la sufragerie şi la bucătărie.
O lume fastuoasă, a cărei bogăţie, dragoste de viaţă şi sensibilitate artistică a creat, la un moment dat, o cultură a emigraţiei escaladând două versante: cel al ţării natale şi cel al patriei de adopţie, cu o deschidere neaşteptată în acea vreme pentru îndepărtata lume a continentului european.
