Curtezana
Una dintre cele mai fascinante poveşti de dragoste din toate timpurile, dintre Regele Henric al II-lea şi Diane de Poitiers, scrisă de Diane Haeger, vă va încânta cu siguranţă. Autoarea subliniază: „Chiar dacă această carte este operă de ficţiune, s-au făcut eforturi mari pentu ca evenimentele istorice să fie povestite aşa cum s-au întâmplat. Au existat, însă, două incidente ce au fost adăugate de dragul continuităţii. În primul rând, nu există nicio dovadă istorică în sprijinul ideii că Henric al II-lea ar fi poruncit întemniţarea lui Jacques de Montgommery sau că ar fi existat vreo relaţie cât de puţin importantă între căpitanul gărzilor scoţiene şi Diane de Poitiers. E adevărat, totuşi, că la scurt timp după ce Henric al II-lea a devenit rege, cariera militară remarcabilă a lui Montgommery s-a sfârşit brusc. Şi tot adevărat e faptul că fiul său Gabriel a fost cel care l-a ucis ulterior pe rege… În al doilea rând, nu există nicio dovadă concretă că Diane de France, fiica naturală a lui Henric al II-lea, ar fi fost fiica lui Diane de Poitiers. Însă această idee este bazată pe zvonurile şi bârfele răspândite la Curtea De Valois. Astfel, chiar dacă sunt fictive, presupunerile pe care le-am făcut în aceste două cazuri au la bază un oarecare grad de posibilitate istorică”.
După mulţi ani de exil, văduva de 31 de ani este invitată din nou la Curte pentru a-i fi amantă regelui Francisc. Deşi puternica Anne d’Heilly, amanta regelui, face tot posibilul să o îndepărteze de la Curte, Diane îşi găseşte un puternic aliat în fiul regelui. Nu se aştepta să fie obiectul dorinţelor tânărului prinţ, niciodată nu se gândise că destinul ei se va confunda cu al lui. Când l-a văzut ultima dată era un băieţel. Dar acum era un bărbat foarte chipeş. Din raţiuni politice, tânărul Henric a trebuit să se însoare cu Caterina de Medici şi şi-a făcut datoria. Diane fusese singura care cunoscuse ceea ce rivala ei îşi dorise cel mai mult: iubirea lui Henric. Deşi regele şi soarta îi horărâseră altă soţie, asta nu înseamnă că iubirea pentru Diane de Poitiers se stinge.
Trebuia să arate perfect, simplu, solemn. Îşi pregătea rochia de catifea cu gulerul de dantelă albă. Charlotte, camerista ei, întinse pe pat rochia aleasă. „Era un ritual elaborat de camuflare, pe care Diane îl detesta. Întâi, i se legau foarte strâns sânii. Apoi i se aplatizau şoldurile. După aceea era acoperită cu o cămăşa albastră cu mâneci lungi, după care urma un corset greu de piele, o jupă în formă de clopot din pânză groasă, apoi o haină de tricot alb, apoi, în sfârşit, rochia. Era o rochie simplă din catifea neagră, cu guler decoltat de formă pătrată. Peste el, Charlotte agăţă un şirag greu de perle. Manşetele lungi, în formă de pâlnie, erau întoarse. Căptuşeala lor era din blană de jder. Mai târziu, se va schimba într-o ţinută mai formală, după ce va fi primită la Curte. La Curtea Lui. Urma aranjarea părului. Şuviţele blonde şi mătăsoase care-i cădeau drept pe spate erau îndepărtate de pe faţă, prinse cu agrafe. Încet, animalul înalt şi senzual care ieşise din râu se transformase într-o imagine a nobilităţii. Îi periară rochia. Rochia, podoaba de cap şi papucii, toate trebuiau să fie perfecte”.
Însemnări de viaţă
Un jurnal uluitor, scris cu mare sensibilitate de soţia marelui regizor Francis Coppola şi mama Sofiei Coppola. Eleanor Coppola, realizatoare de filme documentare, artistă, scriitoare şi – nu în ultimul rând – soţia unui gigant al cinematografiei şi mama unei tinere regizoare de succes, îşi foloseşte extraordinara capacitate de reflecţie pentru a descrie viaţa familiei ei, de-a lungul a mai bine de 20 de ani.
Adunând fragmente din jurnalele personale, a prins ca într-un insectar efemerul clipei din care transpar experienţele ei ca mamă, soţie şi artist, străduindu-se să-şi descopere modalităţi proprii de exprimare a sinelui în mijlocul unei familii pline de talent.
Stilul este unul fragmentar, croit pe modelul jurnalului intim, dar ne duce cu gândul la Proust, căci amintirile sunt adesea aduse la lumină prin intermediul unor obiecte dintre cele mai banale, precum perechea de pantofi găsiţi în 2002 şi care îi aminteşte micul dejun în care soţul ei i-a dat fiicei lor sfaturi despre construcţia unui film. Prezentate cu dezarmantă onestitate, momentele tumultuoasei şi oarecum nomadei existenţe a familiei Coppola acoperă decade şi traversează continente, dezvăluind tragedii sfâşietoare, dar şi bucurii nemăsurate.
Fie că vorbeşte despre o simplă plimbare prin pădure ori descrie monumentala traversare a covorului roşu la premiile Oscar, autoarea face dovada unei sensibilităţi deosebite faţă de lumea care o înconjoară. Viaţa ei, indiscutabil încântătoare şi fermecată, este, cu toate acestea, în continuare plină de aceleaşi îndoieli, nelinişti şi regrete pe care le trăieşte o femeie, oricare, de oriunde, ca şi cum ceea ce vrea să spună este: „Nu te gândi la numele meu, iată cine sunt eu, cu adevărat”.
„Din 1979, de când Francis a terminat «Apocalipsul acum», a mai realizat patru filme pe platouri de filmare în aer liber, departe de casă: «One from the Heart», «Proscrişii», «Golanii» şi «Cotton Club». De-a lungul vremii, până pe la 50 de ani am tot crezut că aveam să trec, mai mult ca sigur, peste problemele care m-au măcinat în tinereţe. În schimb, continui să bâjbâi după soluţii. Până şi în ziua de azi, când îl urmez la filmări mă pomenesc dezorientată, departe de casă şi resimt acut constrastul dintre atmosfera creativă deosebit de stimulentă din lumea lui Francis şi monotonia care mă cuprinde atunci când mă duc la cumpărături… Mă simt ruptă de prietenii mei şi de viaţa mea artistică. Speram că la anii ăştia voi fi înţeleaptă şi capabilă să balansez lucrurile din viaţa mea: în schimb, mă simt ca şi când creierul meu ar fi devenit un sertar ruginit, plin de informaţii inutile: pieţe, curăţătorii chimice, magazine de feronerie, magazine de îmbrăcăminte din Los Angeles, Manila, New York, Tulsa, Washington şi multe altele. Parcă văd şi acum buticurile de îmbrăcăminte din Ogallala, în satul Nebraska, unde am locuit pe timpul filmărilor la «Oamenii ploii». Băcănia avea un automat de bomboane şi un frigider vechi cu îngheţată pe băţ. Roman avea trei ani, iar Gio, patru şi jumătate. Câteodată îi duceam cu maşina pe platourile de filmare să-l vadă pe Francis. Când copiii dormeau în după-amiezele înăbuşitoare, eu coseam lângă aparatul de aer condiţionat în camera noastră de hotel sau citeam. Citeam romanul «Siddharta» când am auzit la televizor ştirea despre asasinarea lui Kennedy. Îmi curgeau lacrimile pe obraji, cartea era atât de frumoasă, iar viaţa atât de tragică… Poate că Sofia adună în sine mai multe femei. În copilărie a fost într-un fel o prinţesă în regatul lui Francis. Pe platourile sale era tratată ca fiica adorată a şefului, copilul unei celebrităţi. Era percepută ca o persoană specială, apoi fratele ei mai mare a murit, diferenţiind-o pentru totdeauna de ceilalţi. Durerea şi izolarea te pot schilodi. Sofia s-a străduit din greu să treacă peste asta şi să se maturizeze şi a ajuns să împletească în filmele ei reflecţii ale lucrurilor trăite”.
Un simplu geniu
Editura RAO lansează, după „Clubul Camel” de David Baldacci, un nou volum, intitulat „Un simplu geniu”. Autorul a absolvit Ştiinţe Politice la Virginia University şi are diplomă în Drept, practicând de altfel avocatura timp de 9 ani la Washington D.C. A publicat 17 romane, toate fiind bestselleruri internaţionale. „Un simplu geniu” este amuzant şi alert. „Un roman care te face dependent de lectură… căci Baldacci, ca întotdeauna abil în arta suspansului, nu se dezminte”, scria cronicarul de la „Booklist”.
„Există patru modalităţi prin care îţi poţi întâlni Creatorul: să mori din cauze naturale, să mori într-un accident, să fii omorât sau să te omori. Totuşi, dacă trăieşti în Washington D.C., atunci mai ai o posibilitate: moartea politică. Posibilitatea poate să se ivească de oriunde: din cauză că eşti surprins într-o fântână publică împreună cu o dansatoare exotică, pentru că furi banii care din întâmplare erau ai FBI sau pentru că acoperi o spargere făcută de mântuială când numeşti Pennsylvania Avenue, numărul 1600 casa ta. Michelle Maxwell păşea mândră pe trotuarele capitalei, dar cum nu era politician, cea de a cincea posibilitate de a muri nu îi era la îndemână. De fapt, femeia căuta doar să se îmbete atât de tare, încât a doua zi de dimineaţă să nu-şi mai poată aminti mare lucru. Erau multe lucruri pe care voia să le uite, multe lucruri pe care trebuia să le uite. Michelle traversă strada, împinse uşa ciuruită de gloanţe a barului şi păşi înăuntru. Era mult fum, în parte de la ţigări, dar şi de la substanţele acelea care îi ţin pe cei de la DEA în alertă. O muzică asurzitoare le acoperea pe toate celelalte… Printre sticle şi pahare sparte, trei doamne se apucaseră să danseze. În tot acest timp, două chelneriţe făceau jonglerii cu tăvile, pregătite să-i pocnească pe cei care le pipăiau. Odată ce intră, toţi ochii se aţintiră asupra lui Michelle. Era înaltă şi atrăgătoare”.
În apropiere de Washinton D.C. există două instituţii clandestine: cel mai neobişnuit laborator din lume şi o tabără de antrenament aparţinând CIA. Atras în aceste locuri de o crimă, fostul agent al Serviciului Secret Sean King întâlneşte o lume întunecată a matematicienilor, codurilor şi spionilor. Căutarea răspunsurilor îl conduce însă spre alte violenţe şocante şi spre o tânără autistă de un geniu ieşit din comun.
Acum, doar împreună cu partenera sa, Michelle Maxwell, îl poate prinde pe criminal… şi rezolva un mister uluitor care ameninţă întreaga naţiune.
Avem un Zoo!
„O carte incredibilă despre o tânără familie, o grădină zoologică în paragină şi două sute de animale sălbatice”.
În 2004, Benjamin Mee părăseşte Londra, renunţând la luxosul său apartament, şi se mută în sudul Franţei, împreună cu soţia şi cei doi copii, la ţară, în două hambare unde nu au nici măcar electricitate. Scrie o rubrică la „The Guardian” şi „Grand Design”, fiind absolvent de Psihologie şi mare iubitor de animale. Autorul este un fost jurnalist devenit celebru pentru rubrica „Do It Yourself”. Şi-a petrecut ultimii ani studiind comportamentul animalelor. În Franţa, totul e idilic. El e «englezul nebun», soţia sa, «preferata satului»”, cu care s-a căsătorit după nouă ani de relaţie, cerând-o de nevastă exact când aceasta îşi pierduse orice speranţă. Deşi veniseră cu intenţia de a sta doar şase luni, instalează şi electricitate, şi restul utilităţilor. În pragul uşii lor aterizează o broşură care avea să le schimbe viaţa pentru totdeauna, în care le este descrisă o casă la ţară şi o grădină zoologică în paragină. Fiind visul lor de o viaţă, hotărăsc să le cumpere, moment în care începe nebunia şi aventura vieţii la Zoo. Minunata familie şi 200 de animale dintre cele mai pitoreşti şi mai primejdioase trebuie să găsească o cale de a se acomoda unii cu alţii, dar şi de a transforma grădina zoologică într-o afacere de succes.
„Era fantastic. Toate cele trei animale, şi erau animale atât de frumoase, se apropiară la o distanţă de la care ne-ar fi putut atinge cu laba fără ca vreunul din noi să le observe. Am fost impresionaţi de cum ne ţintuiau cu privirile lor de gheaţă. În cele din urmă, una dintre aceste feline masive şi musculoase, realizând că, datorită unor circumstanţe dincolo de puterea lor (adică gardul dintre noi), întregul episod fusese doar o repetiţie generală – a căscat expunându-şi scurt caninii ca nişte pumnale curbate şi a privit în altă parte. Oriunde cădea lumina lanternei, perechi de ochi de diferite mărimi clipeau spre noi şi, fără a şti prea bine în acel moment cum era organizat parcul, imposibilitatea de a descifra exact ce fel de animale se ascundeau în spatele acelor ochi contribuia mult la atmosferă. Lupii şi-au început sinistrul cor nocturn, acompaniat de sunetele bufniţelor, ţipătul ocazional al unui vultur şi strigătul de pericol răsunând în noapte al maimuţelor vervet, când am trecut pe lângă cuşca lor. Ajunsesem aici după o călătorie incredibilă”.
El începe să construiască ţarcuri, iar multe dintre ele, precum Muntele tigrilor, ţarcul jaguarilor şi cel al urşilor, creează o experienţă intimă între privitor şi animal. Tigrii şi lupii făceau clar paradă. O experienţă care i-a schimbat viaţa…
Oaza ascunsă
După „Armata lui Cambyses”, editura RAO revine cu această carte scrisă de acelaşi autor, Paul Sussman.
2152 î.Ch., Egipt: în timp ce Vechiul Regat se destramă şi anarhia cuprinde Valea Nilului, 50 de preoţi pornesc la adăpostul întunericului spre Deşertul de Vest, trăgând după ei o sanie pe care se află un obiect misterios. Ajunşi la destinaţie, comit un ritual de sinucidere în masă…
1988, Georgia, URSS: un avion decolează de pe un aerodrom cu destinaţia Sudan, având o încărcătură care poate schimba fundamental balanţa de puteri din zona Golfului. Însă dispare subit deasupra Deşertului de Vest din Egipt.
În prezent: Dr. Freya Hannan soseşte în Egipt pentru a participa la funeraliile surorii ei, o exploratoare care şi-a petrecut ultimii ani în Orientul Mijlociu şi care, aparent, s-a sinucis. Pentru Freya acesta este punctul de pornire într-o aventură extraodinară care o va duce într-o expediţie uneori violentă, deseori periculoasă, în căutarea răspunsului la unul dintre cele mari mistere ale arheologiei: locul unde se află Zerzura, legendara oală pierdută şi cheia celui mai uimitor şi terifiant secret ascuns acolo.
„Tatăl lor fusese un om mare ca un urs, jovial, profesor de geografie în oraşul lor natal, Markham, Virginia. În afară de jazz şi poeziile lui Walt Whitman, natura fusese marea lui dragoste şi încă de la o vârstă fragedă le dusese în expediţii, arătându-le păsări şi animale, plante şi copaci, dezvăluindu-le tainele peisajelor pe care le vedeau şi tot ce cuprindeau ele. De la el moşteniseră spiritul de aventură, fascinaţa pentru locuri sălbatice. Trăsăturile lor, pe de altă parte, zvelte, blonde, cu ochi verzi, translucizi, le moşteniră de la mama lor, artistă şi sculptoriţă de succes. Trăsăturile şi un oarecare caracter rezervat şi introspectiv, o repulsie faţă de pălăvrăgelile prosteşti şi grupurile mari de oameni.
Regina ascunsă
Jorge Molist, autorul bestsellerului „Inelul”, revine cu acest volum plin de enigme. O femeie, trei rivali, trei enigme… În 1208, Peyre de Castelnou, legat papal, primeşte misiunea de a transporta în secret la Roma aşa-numita „moştenire a diavolului”, nişte documente care amenină puterea Bisericii şi a lui Inocenţiu al III-lea. Dar, pe drum, Peyre este asasinat şi i se fură preţioasa sa comoară. Contele Raimond al VI-lea de Toulouse, care , împotriva voinţei sale, îi încredinţase scrierile lui Peyre, este acuzat de asasinat şi de furt. Pontiful îl excomunică şi proclamă o cruciadă devastatoare care va pustii Occitania. Între timp, ignorând cumplita soartă pe care o va avea oraşul său, Bruna de Béziers, o tânără domniţă, cântă fericită: este îndrăgostită de Hugo, un enigmatic trubadur originar din Spania. Iar la Paris, Guillaume, un student la Teologie, scandalagiu şi petrecăreţ, este silit de către noul legat să se alăture cruciadei, având două misiuni secrete: să recupereze documentele şi să o asasineze pe Bruna.
În trecerea nimicitoare a oştilor, destinele celor trei tineri se vor împleti într-o poveste cu iubiri pătimaşe, rivalitate şi moarte, care îl captează pe cititor de la primele rânduri, cufundându-l în magia, cruzimea şi lirismul Evului Mediu.
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Am trecut într-o clipă de la farmecul iubirii la zbuciumul morţii. Pe capul meu fusese pus un preţ, iar nepoftiţii, care au dat buzna în odaia noastră făcând uşa ţăndări, râvneau la el. Cu obrazul strivit de o banchetă, îl puteam vedea doar pe cavalerul meu zbătându-se neputincios, deznădăjduit, în încercarea zadarnică de a-mi veni în ajutor, cu funiile care îl ţineau legat intrându-i în carne. Noi nu pricepeam însă enigma din care făceam parte şi, crezându-ne în siguranţă, ne lăsaserăm luaţi prin suprindere. Simţeam pe gât, în locul deasupra căruia se înălţase spada, o ciudată senzaţie, preludiu al tăieturii, al sfârşitului meu. Încercam să mă rog, dar eram fără vlagă. Şi în câteva clipe nemăsurate în timp mi-am amintit că, numai cu câteva săptămâni înainte, eram Bruna de Béziers şi mi se spunea Doamna Privighetoare”.
