Baletul Operei din Lyon se dovedeşte un punct de echilibru între ceea ce este încă valabil din “noul dans” francez şi tendinţele cele mai eclectice de pe plan internaţional, inclusiv “dansul post clasic”.
Dar perla companiei este celebra “Cenuşăreasă” a lui Maguy Marin. Directorul companiei, Yorgos Loukos, născut în Grecia, cu o carieră europeană şi americană, prezintă trupa drept “o companie de formaţie clasică, orientată către dansul contemporan şi care, se poate spune, reflectă acum dansul mondial în continuă mişcare”. O definiţie care permite abordarea întregului evantai al coregrafiei contemporane, de la Maguy Marin la Trisha Brown şi la Jérôme Bel, pentru a dansa acum, fără să se contrazică, primul său balet de George Balanchine, “Concerto Barocco”, alături de două piese ale lui Benjamin Millepied, “un francez la New York”, dansatorul şi coregraful foarte mediatizat al lui Darren Aronofsky, din thrillerul “Lebăda neagră”. Această practică a diversităţii tehnicilor, desăvârşită prin invitarea unui mare număr de coregrafi renumiţi, ca postmodernii Merce Cunningham, Lucinda Childs, Bill T. Jones, Ralph Lemon, sau “scriitorii mişcării” cum sunt numiţi Jiri Kylian, Mats Ek, William Forsythe, Nacho Duato, Anne Teresa De Keersmaeker, Sacha Waltz, până la noile teritorii explorate de Philippe Decouflé şi Mathilde Monier sau Boris Charmatz, le-a permis dansatorilor de aici o relectură a unor opere de referinţă, ca “Cenuşăreasa” pentru păpuşi sau “Coppelia”, cu Marylin Monroe multiplicată, concepute de Maguy Marin, ori “Romeo şi Julieta” al lui Angelin Preljocaj, cu acţiunea situată într-o ţară din estul Uniunii Sovietice, dar şi ludicul “Spărgător de nuci” al lui Dominiquin Boivin.
Secvenţă din Faces de Maguy Marin, la Opera din Lyon
Creaţie de referinţă a lui Maguy Marin, cu măşti grimasante, costume care îngraşă, cai de lemn şi decor de magazin de jucării, “Cenuşăreasa” s-a remarcat prin jocul cu codurile baletului, într-o tratare voit naivă a vocabularului academic. Creată prima dată în 1985 şi reluată de-a lungul anilor, “Cenuşăreasa” a devenit un clasic al repertoriului. Este una dintre cele mai mari reuşite ale scenei coregrafice contemporane, care a cunoscut peste 450 de reprezentaţii în lumea întreagă, din Noua Zeelandă şi Australia în America de Nord, din Scandinavia în America Latină, de la Moscova la Beijing. Succesul ei nedezminţit constă, desigur, în temă şi în muzica lui Prokofiev, dar mai ales în coregrafie, în ideea lui Montserrat Casanova de a muta povestea într-o casă de păpuşi, ce i-a inspirit lui Maguy Marin numeroase artificii scenice care constituie farmecul spectacolului. Coregraful a învestit marile păpuşi, asemănătoare celor din secolul al XIX-lea, cu o debordantă umanitate, conferindu-le sentimente simple, transformându-le în arhetipuri. Temperamentul generos al coregrafei, simplitatea mişcărilor se adresează în acelaşi timp sufletului de copil al spectatorului şi lucidităţii adultului, creând multiple niveluri de lectură. Ea concepe un univers al copilăriei, dar nu pueril.
This Part in Darkness, coregrafia lirică semnată de Benjamin Millepied
Creatoarea face parte dintre pionierii valului care a redesenat dansul, introducând o teatralitate şi o muzicalitate evidente, în creaţii memorabile, cum ar fi “Contraste” sau “Coppelia”. Creaţia sa “Faces”, tot la Opera din Lyon, a fost de asemenea un eveniment. 28 de balerini, care nu părăsesc nicio clipă scena, construiesc raporturi de forţă care servesc sau distrug democraţia. Formaţiile tradiţionale dispar, nu există duo-uri sau trio-uri, ci numai grupul de dansatori, cu corpurile rigide, în scene care se succed într-un ritm susţinut, cu accente de umor uneori, cum ar fi cea a echipei de fotbal decimate, dar, de cele mai multe ori, cu poveşti neliniştitoare, cu spaime, cu morţi ridicaţi din mulţime, cu icoane înălţate de braţele protagoniştilor. Coregrafia este un “canal de informaţii”, culminând cu o farandolă salvatoare. Este gândită la milimetru în timp şi în spaţiu, solicitantă prin precizia cerută imperios dansatorilor.
Ţinute western pentru dansatorii din Sarabanda
Alături de Maguy Marin, Benjamin Millepied, tânărul coregraf, care pare să fie unul dintre numele care contează în ultimele direcţii ale dansului contemporan, a propus două piese, “Sarabandă” şi “This Part in Darkness”. “Sarabanda”, pe muzica lui Bach, este rezultatul tuturor cunoştinţelor sale din domeniile baletului clasic, al celui contemporan şi al jazz-ului. Interpreţii sunt îmbrăcaţi aproape în veşminte western. Iar “This Part in Darkness”, pe muzică de David Lang şi Max Richter, o coregrafie pentru 16 dansatori, este o piesă lirică, trecând de la momentele de ansamblu la duo-uri, jonglând între limbajul academic şi gestica postmodernă. American născut la Bordeaux, Millepied are deja o mare experienţă. După ce a lucrat cu “New York City Ballet”, cu “American Ballet Theatre”, cu Baletul de la “Grand Théâtre” din Geneva, “Het Nationale Ballet” din Olanda, Baletul Operei din Paris. A fost, de asemenea, rezident al “Baryshnikov Arts Center”, din New York, unde a creat, în 2009, “Years later”, în care dialoga ironic cu propria imagine proiectată, imagine luată dintr-un film de arhivă care-l prezenta, foarte tânăr, la o repetiţie la Leningrad.
Paleta largă, în culori diferite, a Baletului Operei din Lyon privilegiază vizibil evoluţia limbajului coregrafic şi inventivitatea.
