Ochi arzători şi cântece profunde, libertate şi mizerie, senzualitate şi pericol… Începând cu Renaşterea, ţiganii i-au fascinat pe artişti, care i-au transformat în eroi ai tablourilor lor sau în modele de viaţă. O istorie pitorească relevată la „Grand Palais”.
Expoziţia, ce va fi deschisă până în 14 ianuarie, a fost foarte aşteptată şi ea s-a dovedit deja o reuşită. 210 opere, realizate timp de patru secole, acoperă toate sensurile evocate de termenul „boemă”, de la artişti la exotism, de la muzică la romii de astăzi.
Totul într-o scenografie specială, semnată de Robert Carsen, un lung parcurs amintind drumurile nomazilor, ale căror pământuri şi praf exotic colorează în brun şi ocru pereţii parterului.
Scenografia cel puţin teatrală a lui Robert Carsen redă şi atmosfera Parisului secolului al XIX-lea, care a trăit consacrarea boemei rămase până în zilele noastre o legendă artistică. Fondul sonor, care a a fost controversat de veşnicii cârcotaşi, este format de „Carmen” şi din melancolice litanii.
Georges de la Tour, Ghicitoarea
Dar, în timp ce ţiganii îl distrau pe Henric al IV-lea la Fontainebleau, în 1607, şi Ludovic al XIV-lea se deghiza astfel la „Baletele Regale”, registrul se schimbă odată cu Mérimée şi Bizet. Nomazii devin încarnare a libertăţii.
Boema a marcat transformarea statutului artistului, care părăsea protecţia prinţilor pentru a deveni „acest geniu solitar, mizerabil şi neînţeles care anticipează convulsiile societăţii”.
„Expoziţia propune, în cadrul secţiunii dedicate boemei artistice, o etalare de sobe mizerabile, de şevalete, într-un fel de recreare a legendei atelierelor din timpul în care sinuciderea dădea târcoale geniilor famelice”, apreciază criticul de artă Florelle Guillaume.
Nicolas Bollery, Actorii
Dandysmul devine un fel de tratat al deziluziei: Delacroix, Géricault, Courbet, Cézanne, Jules Blin…
Este evocat şi cabaretul „Chat noir”, din Cartierul Latin, unde artiştii se întâlneau înainte ca Montmarte să devină „capitala” boemei artistice.
Expoziţia se termină în notă cinematografică. Leni Riefenstahl a folosit pentru filmul său, „Tiefland”, 150 de figuranţi romi şi sintis, scoşi pentru filmare din lagărele naziste şi trimişi înapoi după aceea, pentru a fi ucişi.
Există în expoziţie descoperiri inedite şi împrumuturi excepţionale, cum ar fi „Ghicitoarea” lui Georges de la Tour, venită de la „Metropolitan Museum” din New York, „Absintul” de Edgar Degas, de la „Musée d’Orsay”, „Coin à Montmartre” de Van Gogh de la „Van Gogh Museum” din Amsterdam, „Ţiganca” de Van Dongen.
Boemă şi boemieni, de la Da Vinci la Picasso
Charles Landelle, Tânăr nomad sârb
Evocând pe larg subiectul boemei, expoziţia tratează tema în două mari voleuri distincte. În primele săli, vizitatorul este invitat la o călătorie în timp, pe drumurile ţiganilor. Sunt explorate patru serii de reprezentări, de la scenele de gen caravaggeşti la viziunea modernă asupra nomadismului, semnată de Courbet sau Van Gogh.
Al doilea volet plonjează vizitatorul în universul mansardelor şi al cafenelelor din Montmartre, unde a fost inventată boema pictată, scrisă şi cântată.
Artiştii şi boema artistică, nomazii şi viaţa rătăcitoare au inspirat fără încetare cinema-ul, acordând un loc constant miturilor, clişeelor şi stereotipurilor.
Marie Louise Elisabeth Vigee Lebrun, Tânără dansatoare
În ceea ce priveşte boema artistică, romanul lui Murger şi opera lui Puccini sunt adevăraţi catalizatori ai creaţiei cinematografice: patru adaptări între 1916 şi 1926, versiunea franceză a lui Marcel Herbier din 1945, transpunerea în Europa de astăzi a lui Aki Kaurismaki din 1992.
Boema este solid instalată în imaginarul nostru, în modalităţi multiple şi forme diverse. Face parte din marile mituri moderne, a fost cântată, filmată, versificată, exaltată, a fost declarată moartă de sute de ori şi a reînviat de tot atâtea dăţi. Boema „sărmanelor genii” sigure de talentele lor şi dispreţuind orice convenţie, boema dezintegrată a timpurilor moderne sau contemporane, declarată „degenerată” în 1937 la München şi în consecinţă gazată mai târziu de nazişti, aruncată de la o frontieră la alta astăzi.
Thomas Gainsborough, Peisaj cu nomazi
Poeţi ca Nerval, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine… pictori şi muzicieni precum Courbet, Van Gogh, Satie, Modigliani, Picasso… au fost heralzii modernităţii care au dat una dintre multiplele faţete al acestui tumultuos concept. Rebeli faţă de orice convenţie, hoinari, amatori de femei şi de alcool, ei au aprins pentru generaţii de ucenici ai artelor visul unei glorii ce nu poate fi cucerită decât cu riscul uitării şi al morţii.
De la Carmen la Pythiile moderne
Charles Amable Lenoir, Reverie
Dispreţuit şi vânat de-a lungul întregii sale istorii, acest popor numit fie boemian, fie ţigan, manouche sau, mai recent, rom, a trezit, în mod paradoxal, imaginaţia fantasmatică şi a fost celebrat prin artă. Primele reprezentări ale acestor nomazi datează de la sfârşitul secolului al XV-lea, apariţia lor în Europa fiind atestată din 1410. Cu origini misterioase şi un mod de viaţă marginal, ei au devenit mai întâi o curiozitate admirată şi admisă, înainte de a încarna, în ochii autorităţilor publice, pentru aceleaşi motive, elemente ale dezordinii şi de a fi reprimaţi.
Edgar Degas, Absintul
Dacă artistul este sedus mai ales de exotismul şi stranietatea acestor personaje, el s-a hrănit şi din prejudecăţi pentru a realiza scene de luptă suculente şi pitoreşti, scoţând în evidenţă presupusele lor talente de muzicieni, dansatori, ghicitori şi… hoţi. Un imaginar pictural care va evolua sensibil în secolul al XIX-lea, când romanticii au văzut în ei o figură poetică a rătăcitorului, orientaliştii i-au îndrăgit pentru parfumul lor din alte zări, pompieriştii s-au aplecat asupra mizeriei lor, iar realiştii le-au idealizat marginalitatea.
Ţiganul devine un veritabil mit, dar, mai mult încă, artistul face din el un simbol al libertăţii. Identificându-se cu acest personaj, aşa cum a făcut Gustave Courbet, el inventează boema rezistentă şi independentă. Totuşi, după ce a cunoscut timpurile sale cele mai întunecate sub regimul nazist, poporul rom este încă departe de a-şi găsi o reabilitare corectă.
Sfânta Familie de Georges Lallemant, 1575-1636
Leonardo da Vinci deschide tema, către 1493, cu „Un bărbat păcălit de ţigani”, numit şi „5 Capete groteşti”. Nicolas Régnier (1591-1661) picta „Ghicitoarea” şi „Jucătorii de cărţi”, cu furtul banilor în primul şi trişatul în celălalt. Din secolul al XV-lea, ţiganii sunt totodată admiraţi şi temuţi, pentru darul chiromanţiei, dar şi pentru abilitatea de a-şi devaliza clienţii cu această ocazie. De la „Ghicitoarea” lui Caravaggio din 1594, această scenă devine un poncif în pictura de gen, încărcată adesea de un subtext moralizator.
Georges de la Tour oferă o versiune teatrală şi magistrală. Furtul metodic al tânărului naiv şi vanitos şi predica bătrânei ţigănci lacome dau naştere unui joc savant al gesturilor şi privirilor.
Frans Hals, Portret de tânără
Jacques Callot, născut la Nancy în 1592, fugit de acasă la 11 ani, a fost primit de o familie de ţigani cu care a pornit la drum. În gravurile sale, ca „Ne voilà pas de braves gens?” sau „Ces pauvres gueux pleins de bonadventures”, transpare o caldă înţelegere a nomazilor.
O uimitoare statuetă din fildeş, argint aurit, agate, smaralde şi rubine, „Ţigancă călare” din 1621, este semnată de Johann Christoph Nessler.
Câţiva ani mai târziu, Frans Hals picta minunata „Ţigancă”.
Nicolas Regnier, Jucătorii de cărţi
În secolul al XVIII-lea, vizitatorul este aşteptat de povestea primului pictor englez important care s-a aplecat asupra acestui subiect, Thomas Gainsborough (1727-1788). Acestuia, comanditarul i-a refuzat tabloul „Peisaj cu nomazi”, pe care, de furie, l-a aruncat la pământ şi l-a distrus.
Urmează secolul al XIX-lea, cu reveria sa erotico-exotico-romantică ivită odată cu Narcisse Virgile Diaz de la Pena (1807-1876) şi pictura sa „Tsiganes à l’écoute des prédictions d’une jeune diseuse de bonne aventure” (Ţigani ascultând prezicerile unei tinere ghicitoare) din 1848, în care busturile sunt dezgolite, iar tinerele poartă veşminte dintr-o altă epocă. Gustave Courbet pleacă în căutarea cerşetorilor şi ţiganilor, în picturile sale în aer liber. Să reţinem frumoasa lucrare, descoperită recent, „Bohémienne et ses enfants” (Ţigancă şi copiii ei) din 1853-1854.
Boccaccio Boccaccino cel Bătrân, Ţigancă
Este o cu totul altă viziune a ghicitoarei pe care o oferă pictorii secolului al XIX-lea. Ea nu se mai citeşte în liniile palmei, ci în cărţi. Sub penelul englezului Von Holst, ţiganca devine femeie fatală, bogat îmbrăcată şi deţinătoare a puterilor obscure şi demonice.
Balzac îi descrie pe nomazi cu precizie de cercetător ştiinţific, în „Un prinţ al ţiganilor”, din 1845: „Nomadul n-are nimic şi trăieşte cu ceea ce are. Speranţa este religia lui, credinţa în sine însuşi îi este codul, caritatea este bugetul lui. Toţi aceşti tineri sunt mai presus decât nefericirea, stau sub apăsarea sorţii, dar deasupra destinului”.
Octave Tassaert, Interior de atelier
Van Gogh va picta mai tîrziu „Rulotele”, şatrele ţigăneşti de lângă Arles, de la Saintes-Maries, fascinantul loc de pelerinaj, dar şi „Ghetele”, rupte, deformate. Atget va lăsa câteva clişee ale acestor rulote ale celor pe care el îi numea „frontalierii” de la porţile Parisului.
O imaginaţie vagabondă
Van Gogh, Ghetele
Modul de viaţă nomad n-a încetat să inspire artistul în căutarea exotismului. Mai ales în secolul al XIX-lea, odată cu valul de orientalism, artiştii călătoresc şi se îndrăgostesc de pitorescul acestor figuri. Pictorul academist Achille Zo va produce numeroase scene cu ţigani, ca o fericită familie ambulantă, din 1861, compusă din personaje şi accesorii consacrate şi pictată cu un naturalism aproape revoltător.
De la apariţia lor în Europa, ţiganii au fost apreciaţi pentru muzica lor care va face, până în zilele noastre, parte integrantă din identitatea lor culturală. Îi este de ajuns lui Corot să pună în mâna „Ţigăncii” sale o tamburină pentru a-i indica originea. Fără ea, tânăra cu privire melancolică, cu gesturi delicate şi veşminte sobre n-ar fi decât o nimfă modernă.
Tommaso Minardi, Autoportret
În „Tânără ţigancă din Serbia” de Charles Landelle, din 1872, „fizionomia, expresia, arată mai ales ceea ce îi separă de alte popoare care locuiesc în aceeaşi ţară… Nu poţi compara privirea lor decât cu aceea a unei fiare în libertate”. Aşa se extazia Merimée în faţa figurilor ţiganilor. Figuri care i-au sedus pe pictori ca portretistul Charle Landelle, care a produs această „Ţigancă” de o frumuseţe sălbatică. Fie că sunt academişti, orientalişti sau moderni, pictorii secolului al XIX-lea cad pradă farmecului acestor nomazi care îşi aşază corturile la porţile Parisului.
