Săptămâna asta, economia globală a primit una dintre cele mai rele veşti de la falimentul Lehman Brothers încoace: certificatele de emisii de CO2 au ajuns să fie tranzacţionate cu 24 de dolari.
Anul trecut, certificatele de emisii de CO2 se tranzacţionau cu 11 dolari (cel puţin acesta era preţul la care le-au cumpărat Oltchim şi Radet, de exemplu). Acum doi ani, aceleaşi certificate se tranzacţionau cu 5 dolari. Pieţele de capital încearcă să convingă reglementatorii să introducă certificatele de CO2 în rândul instrumentelor financiare tranzacţionabile la bursă. Curând, vom putea spune că certificatele de emisii de CO2 sunt noul bitcoin. Dar, ca şi în cazul banilor, pervertiţi de dobândă, şi în cazul certificatelor de emisii de CO2 va avea loc aceeaşi pervertire cauzată de adăugarea artificială de plusvaloare (speculaţie).
Certificatele de emisii de CO2 sunt rezultatul acordului de la Kyoto pentru „decarbonarea” economiei, care a avut ca scop reducerea treptată, până la eliminare, a emisiilor de CO2 rezultate din arderea industrială* a combustibilului convenţional (fosil). Practic, nu există producător industrial care să nu intre în categoria de generator de emisii de CO2. Sistemul acordului de la Kyoto, de o inteligenţă egalată doar de sistemul fabricării din nimic a banilor de către băncile comerciale, stabileşte cote anuale de reducere a emisiilor de carbon, la care industriaşii se angajează „în schimbul” atribuirii gratuite a unui număr oarecare de certificate de emisii de CO2. Practic, industriaşii plătesc aerul, în măsura în care îl poluează mai mult decât au promis că o vor face. La începutul angajamentului, industriaşul primeşte, gratuit, de la autorităţile de mediu un număr de certificate alocate în functie de dimensiunea potenţialei poluări, iar la finalul perioadei angajamentului (un an), industriaşul trebuie să restituie un număr de certificate care reprezintă măsura în care şi-a respectat sau nu angajamentul de reducere a emisiilor de CO2. Dacă reducerile de emisii sunt egale cu cele promise, industriaşul restituie certificatele primite fără vreo consecinţă financiară, după care, o ia de la capăt. Dacă reducerile de emisii sunt mai mari decât cele promise, industriaşul are dreptul să reţină un număr de certificate proporţional, pe care le poate păstra pentru finalul perioadei următoare sau le poate vinde. Dacă reducerile sunt mai mici decât cele promise, industriaşul trebuie să cumpere de pe piaţă certificate suplimentare, cu titlu de sancţiune pentru că nu a redus emise la nivelul promis. Interesant este că producătorii de energie “verde” primesc gratuit astfel de certificate, pe care le pot comercializa liber. Industriaşul care a poluat mai mult decât a promis cumpără certificate de la industriaşii docili (sau care şi-au închis, parţial sau total, capacităţile de producţie) ori de la producătorii de energie „verde”, care primesc de la autorităţile de mediu certificate cu titlu gratuit. Şi mai interesant este că industriaşii poluatori sunt sancţionati cu amenzi enorme (de şapte ori valoarea certificatelor din cota anuală de certificate alocate) în cazul în care nu restituie autorităţii numărul de certificate necesare. Aşadar, industriaşii nu au de ales – ei trebuie să cumpere de undeva, practic, cu orice preţ, certificate de CO2. De aici, explozia preţurilor acestor certificate. În urmă cu câţiva ani, în Romania tuturor posibilităţilor şi prostiilor, pentru un megawat de energie solară se primeau şase certificate. Întrucat erau foarte cautate pe piaţă, de industriaşi, dar mai ales de producătorii de energie convenţională, aceste certificate deveniseră valoroase într-o măsură atât de mare încât, la un moment dat, terenurile agricole se reprofilau în câmpuri de panouri solare. Reglementarea a fost modificată, întrucât energia regenerabilă, benefică şi respectabilă în sine, devenise o mega-speculaţie financiară în România.
Ce înseamnă această creştere explozivă a preţului certificatelor de trezorerie? După teoria economică standard, când o marfă este în exces pe piaţă, în raport de cerere, preţul scade. În situatia inversă, preţul creşte. Ar însemna că, în cazul certificatelor de emisii de CO2, preţul creşte pentru că sunt prea puţine pe piaţă. Dar, certificatele respective sunt emise într-un număr limitat şi, în plus, nu sunt nici pe departe mărfuri, ci etaloane ale sancţiunilor pecuniare aplicate pentru daunele ecologice cauzate de industriaşi. În cazul poluatorilor, certificatele de restituit peste cota alocată la începtul angajamentului anual reprezintă un instrument de persuasiune ecologică, menit a-l “încuraja” pe industriaş să îşi modifice modelul de afaceri, preschimbându-l treptat în ceva prietenos cu mediul (scop care este, de altfel, cât se poate de nobil). În cazul producătorilor de energie regenerabilă, este vorba de un premiu pentru producţia ecologică de energie. De aici concluzia evidentă că, în realitate, preţul certificatelor de CO2 creşte întrucât industriaşii au produs mult mai mult CO2, în loc să îl reducă treptat, aşa cum sună angajamentul pe care şi-l iau când primesc, an de an, certificate de CO2. Economia mondială se reorientează către combustibilii convenţionali (multe mine de cărbune, de exemplu, se redeschid), iar producătorii de energie regenerabilă se concentrează pe beneficiile subsidiare ale creşterii explozibile a preţului certificatelor pe care le primesc gratis de la autorităţi, uitând, pur şi simplu, de necesitatea de a face sursele alternative de energie mai eficiente şi mai ieftine prin cercetare şi tehnologie. Campioni la acest sport sunt China, Germania şi Franţa. Deşi SUA îi întrece în această “competiţie”, în clasament nu contează, întrucât nu au semnat acordul de la Kyoto.
Cauzele acestui fenomen îngrijorător sunt atât sistemice, cât şi conjuncturale.
Acordul de la Kyoto este ipocrit, întrucât nu facilitează financiar înlocuirea surselor de energie regenerabilă, ci penalizează producţia de energie convenţionala, energie la care, deocamdată, oamenii nu pot renunţa fără efecte sociale şi economice dramatice. Oamenii au nevoie de energie. În plus, acordul nu vizează toate ţările puternic industrializate ale lumii, ceea ce permite absurditatea compteţiei prin “arme” ecologice între marile economii ale lumii. SUA, spre exemplu, ţara a cărei economie este vinovată de peste 40% din poluarea industrială cu CO2 (la care trebuie adăugat aportul masiv al industriei americane a creşterii vitelor), nu a semnat niciodată acest Acord de la Kyoto. De altfel, acest acord este un document naiv şi neatent conceput, întrucât permite speculaţia financiară cu certificate. În România, după perioada de speculaţie cu imobile din anii 2006-2008, speculaţia pe certificate verzi în domeniul regenerabilelor devenise sport national, în anii 2010-2014. Deşi au apărut şi câteva capacităţi de producţie oneste, cele mai multe au falimentat şi, în plus, industria nu s-a concentrat deloc pe tehnologie avansată şi cercetare, ci pe fluxul financiar generat de cadoul oferit de legiuitor.
Cauza conjuncturală o reprezintă atitudinea administraţiei Trump, care neagă încălzirea globală, dezavuând, în mod consistent, acordul de la Kyoto (acord pe care încearcă să îl salveze Macron, împreuna cu şefii politici din China, Franţa şi China, fiind nişte economii foarte ecologice, de altfel). Multe economii, pe acest considerent, au revenit la cărbune şi gaz, ca sursă de energie. În plus, concurenţii SUA au decis că, întrucât cel mai mare poluator al lumii (40% din totalul emisiilor industriale de CO2) dezavuează constant Acordul de la Kyoto, nu există o logică economică în a-l aplica în restul lumii. De aici, creşterea explozivă a preţului certificatelor de CO2 pe care trebuie să îl achite agenţii economici din ţări mai pricăjite, ca România, de exemplu, care depăşesc constant ţintele de reduceri de emisii şi care, la finalul perioadei anuale, trebuie să aducă certificate suplimentare la Ministerul Mediului, pentru a nu fi sancţionati cu amenzi care pot însemna o multiplicare cu şapte a totalului certificatelor deţinute. Evident, cei care deţin certificate cer foarte mult, întrucat „marfa” lor este rară şi foarte, foarte preţioasă.
În România, consecinţele economice ale acestei evoluţii de pe piaţă pot fi dezastruoase. În cazul Companiei Energetice Oltenia, diferenţa de plată, alocată pentru certificate de CO2 pentru depăşirea cotelor de poluare la care s-a angajat, este mai mare cu 80 de milioane de euro faţă de anul trecut. Un fost premier al României prognozează cu nonşalanţă insolvenţa CEO, ceea ce, în acest caz, ar însemna punerea sub controlul creditorilor şi sub protecţia tribunalului a principalului producător de energie al României. Consecinţele falimentului ar fi incalculabile, motiv pentru care, dacă situaţia este atât de gravă, mai înţelept ar fi ca procedura să înceapă voluntar, pentru a mai putea salva ceva din enorma afacere care ţine chiar de siguranţa naţională.
Dincolo de consecinţele catastrofale asupra unor actori economici priviţi punctual, trebuie analizate, cu foarte mare atenţie, consecinţele pe care această creştere explozivă a preţului aerului curat le poate avea asupra consumatorilor. Certificatele de emisii CO2 se regăsesc în costul tuturor produselor şi serviciilor, ca şi dobânzile bancare, iar acest cost este suportat de consumatori, indiferent dacă sunt eco-friendly, vegani, anti-natalişti, bun-platnici ai datoriilor la banci sau ignoranţi în privinţa efectelor maligne ale poluarii şi ale dobânzilor bancare. Toţi producătorii convenţionali de energie sunt generatori de CO2 în procesul lor de producţie. Toate industriile care ard gaze sau alţi combustibili convenţionali emană CO2. Toţi giganţii IT, toţi producătorii de vehicule şi toţi comercianţii, oricât de eco-friendly ar fi, consumă energie. Un singur server al Google, chit că este amplasat pe fundul oceanului, consumă mai multă energie decât un oraş de talia Clujului. Bateriile maşinilor electrice, ecologice desigur, înmagazinează energie produsă, în principal, din combustibili fosili, care, prin ardere, emană CO2. Energia consumată este parte a costului tuturor produselor. Costul certificatelor de emisie de CO2 se regăseşte în factura de energie, după care face saltul în costul produselor şi serviciilor pe care le cumpărăm. Scepticii să se uite cu atenţie pe factura de energie electrică, unde certificatale de emisii de CO2 figurează drept costuri puse în sarcina consumatorilor. De aceea, scumpirea alarmantă a certificatelor de emisii de CO2 înseamnă scumpirea tuturor produselor şi serviciilor, la fel cum scumpirea creditului bancar înseamnă scumpirea (şi contracţia) consumului.
În tot acest timp, societatea noastră este concentrată asupra protestului din 10 august (şi asupra amintirii „simbolului” atât de lăudat de filosofi ai acestui protest), asupra protocoalelor, asupra pozelor cu statul paralel şi asupra amnistiei.
Nimic nou pe frontul de vest.
*Deşi creşterea industrială a vitelor este considerată responsabilă de cca 25% din totalul emisiilor de CO2 cu efect de seră, Acordul de la Kyoto se concentrează exclusiv pe industria prelucrătoare şi pe producţia şi transportul de energie.
