Oraşul şi-a construit propria formă de revanşă şi a integrat-o cu mare răbdare în sufletele noastre. Este o istorie veche de mii de ani, dar, în ultimii două sute de ani, vitezele sunt tot mai accelerate iar variaţiunile revanşei tot mai surprinzătoare pe măsură ce tehnologia ne modifică comportamentul cotidian.
Expoziţia Scurtă istorie a revanşei. Duel sau crimă? nu este neapărat o poveste despre ce anume au de împărţit uneori bărbaţii în viaţa lor, indiferent de epoca istorică. Acest proiect expoziţional îşi doreşte să prezinte povestea în scurt a unui fenomen urban, care flanează din zona mondenităţii şi a politicului către periferii sociale adesea ignorate.
Nu ne propunem să abordăm zona patologicului cu imaginea lui Nero privind de la înălţimea Capitoliului incendierea Romei sau forţa ideologiei, care poate modela generaţii prin faptele unui singur deceniu. Aici interesează care ar putea fi factorii determinanţi în conservarea germenilor agresivităţii din mediul urban, deşi oraşul a creat sisteme sociale şi politice care au destructurat ierarhii autarhice sau absolutiste, oferind colectivităţilor dreptul la manifestare şi libera exprimare. Totuşi…
În mediul urban domină competiţia, se trăieşte în tensiune. Toţi se grăbesc. O consecinţă va fi sporirea agresivităţii fiecărui individ, o astfel de trăsătură devenind poate un factor sine qua non al comportamentului fiecăruia. Agresivitatea duce la violenţă. Au loc modificări foarte rapide ale gusturilor, ale modului de viaţă, ale expresiei. Oamenii tind a se imita, unii pe alţii, se iau după modele de viaţă oferite de publicaţii şi televiziuni. Apar obiceiuri noi ce se impun o vreme, fiind apoi înlocuite de altele. Ca şi moda. Obiceiuri care nu prea ţin seama de precepte morale şi nici de sănătate. De aici creşterea patologiei psiho-somatice. Consecinţele nu pot fi în întregime prevăzute.
Ritmul schimbărilor este foarte accentuat. Au loc schimbări în zona sexualităţii, a alimentaţiei, a petrecerii timpului liber, a mişcării fizice individuale. Efortul fizic e tot mai redus. Toate acestea au o relevanţă antropologică majoră.
Schimbările intervin sistemic şi uneori în regim de urgenţă, efectele impun, fără întârziere, adecuări la noile situaţii. În numai zece ani omenirea se va resimţi în modul de viaţă cotidian de tot ce se inventează şi se aruncă pe piaţă acum.
Cea mai sensibilă zonă socială, unde oraşul tinde să experimenteze modalităţi ale revanşei, rămâne periferia. Mai puţin în sens administrativ cât mai ales în sens social. Întotdeauna, subteranul social scapă controlului instituţional deoarece el cunoaşte alte manifestări în istorie. Pentru a ne linişti nu este nevoie de control, ci de cunoaştere. În lumea diurnă ne-am obişnuit să numim în cuvinte potrivite doar nouă, aisberguri ale căror vârfuri se văd fragmentar precum nişte accesorii sociale nepotrivite lumii ordonate: cerşetoria, vagabondajul, delincvenţa, prostituţia, alienarea, sinuciderea, vrăjitoria etc. Nu sunt oare toate aceste realităţi sociale forme de manifestare a nocturnului pentru a avertiza lumea diurnă de necesitatea unui dialog, a unei cunoaşteri lăsată în plan secund şi cuprinsă doar în statisticile seci ale medicinii legale, criminalisticii sau ale asistenţei sociale?
G. Em. Lahovary
De la cutuma cavalerească a duelului, reinventată de militarii italieni în secolul al XVI-lea şi supusă unor reguli, care adesea impun acceptarea gestului remiză, suficient pentru satisfacţia revanşei, la pregătirea unei crime, pasul este foarte mic. După ce a fost timp de secole un apanaj nobiliar, aristocratic, după revoluţia franceză, duelul devine o formă larg utilizată de societatea burgheză, trecând mai întâi prin structurile birocratice. În secolul al XIX-lea, duelul variază şi particularizează, mai ales după Risorgimento-ul italian, trecând din zona militară către structuri civile. Această trecere a fost favorizată şi de explozia şcolilor de scrimă în spaţiul francez, anglo-saxon şi german. În vreme ce în Franţa duelul rămâne mai ales ancorat în zona aristocraţiei, militarilor şi a burgheziei, în Germania este frecvent întâlnit în universităţi, ca urmare a aristocratizării universităţilor în secolulal XVII-lea. În timp ce francezii preferau duelul cu sabia şi obţinerea satisfacţiei cu „au premier sang”, în Germania duelurile erau practicate cu pistolul iar de aici numărul foarte mare de victime. Fapt întâlnit şi în spaţiul anglo-saxon încă din secolul al XVIII-lea (vezi ecranizarea romanului „The Luck of Barry Lindon” scris de William Makepeace Thackeray, film regizat de Stanley Kubrick în 1975), dar tot aceştia reuşesc în epoca victoriană să elimine numărul duelurilor, transferând către competiţii sportive, în special boxul, ameliorarea ofenselor. Transferul acesta a fost susţinut însă prin ample campanii sociale. În Rusia, aristocraţia, mica nobilime au preferat duelul cu pistolul. Victimă a unui astfel de duel a fost şi Puşkin. Aleksander Sergheevici Puşkin este ucis în duel, pe 29 ianuarie 1837 la Sankt Petersburg, de către Georges Charles de Heeckeren d’Anthès, ofiţer francez care servea în Regimentul de Gardă de Cavalerie şi care a încercat să o seducă pe soţia poetului, Natalya Puşkina. Ceea ce este foarte interesant, poate cea mai cunoscută lucrare a lui Puşkin este romanul în versuri „Evgheni Oneghin”, unde, din acelaşi motiv, unul dintre eroii romanului este ucis în duel de pistol, tot într-o zi de iarnă.
România a preluat modelul francez, fiind preferat duelul cu sabia. Disputele devin invariabile cotidiene, foarte curând după 1830. Sute de ziarişti şi profesori, medici sau avocaţi, liber-profesionişti de tot felul ajung să se dueleze, chiar şi în spaţiul românesc, oraşele Bucureşti şi Iaşi fiind locurile cu cele mai multe confruntări, aici fiind şi sediile Societăţilor de scrimă ale celor două state, Valahia şi Moldova.
Este foarte clar faptul că moda duelului este de import occidental şi datează din secolul al XIX-lea deoarece potrivit lui Cantemir, de pildă, „vorba duel nu le era cunoscută” moldovenilor (Mihai Chiper, 2012). Dar acest lucru nu însemna că în spaţiul românesc nu exista un cod nescris al onoarei, preluat prin filieră balcanică, numit „vendeta”. Practicat îndeosebi în zona albaneză şi sârbo-croată, vendeta însemna obligaţia fiului de a răzbuna umilirea, ofensa sau uciderea tatălui, dacă acesta murea într-o dispută sau nu mai reuşea sa obţină satisfacţie în timpul vieţii sale. Acest obicei mai exista în spaţiul românesc atunci când duelurile îşi fac apariţia în mediul urban. Nu dorim aici să dezvoltăm istoria duelului în România, pentru această temă, una dintre cele mai complete monografii a acestui fenomen cultural aparţine lui Mihai Chiper (2012), O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914).
De ce totuşi un duel?
N. Filipescu
De ce totuşi un duel? În prima lucrare dedicată acestui fenomen de la noi, autorul ei, Ion I. Nedelescu ne spune: „Un om te insultă, în faţa altora, într-o formă ce nu e prevăzută de muta, incompleta şi rigida lege scrisă (şi sunt sute de astfel de forme) sau, atingând o delicateţă, a ta, pe care nu o pot pleda avocaţii – terfelind o afectuoasă simiţire a ta, pe care tu însuţi ai terfeli-o şi mai sângeors dacă ai aduce-o în discuţie publică, într-un loc unde se judecă şi pungaşii de buzunare şi tâlharii de drumul mare şi spărgătorii cu sau fără cheie potrivită…
O curte cu juri, sau o altă Curte, de orice fel – demne toate de respectul ce li se cuvine – nu au ce căuta când e vorba doar de adâncul sufletului tău pălmuit, de inima ta, pe care nu ai de ce să o expui în public, sub protecţia codului penal.
Atunci chemi pe vinovat la răspundere să-şi recunoască vina, în cazul când o asemenea reparaţiune e posibilă; şi ea nu e posibilă în toate cazurile!
Reguli stabilite cer negreşit ca omul cu care vei încrucişa arma să fie un om demn, să fie un egal al tău; cu nedemni nu se iese pe teren! Iată deci, de la început o condiţie serioasă, care e o selecţiune, care orânduieşte o destul de rar simţită deosebire între om şi om. (…) Și dacă eşti – precum eşti, în adevăr – în afară de lege, a cui este vina dacă nu a legii?” (Mihail Negru, apud Ion I. Nedelescu, 1926).
Generalul G. Cantacuzino afirma, la rândul său, despre incident ca punct de plecare că „înjurăturile grosolane de la o persoanaă grosolană nu constituiesc o ofensă. Cel mult, dacă nu te sperie grosolănia, să răspunzi la fel; şi mai bine însă e să nu răspunzi nimica. Poţi însă da totdeauna în judecată pe grosolan. Atacuri, bătaie în regulă cu un ciomag sau altă armă (box, cauciuc) se tranşează la parchet şi nu pe calea onoarei”. (G. Cantacuzino apud Ion I.Nedelescu, 1926).
Cu toate acestea, în anul 1871, George Florescu, consilier al Bucureştiului, l-a provocat la duel pe un alt consilier comunal, N. Ioanid, care era băcan din strada Lipscani, pentru că Ioanid „ceruse socoteală exactă asupra întrebuinţării pietrei de pavaj, pretinzând că ar fi votat pentru achiziţionarea unei cantităţi suplimentare, dar nu avea încredere în Florescu, coordonatorul lucrărilor de modernizare”. Invitat să vină pe câmpul de onoare, şi numit „om de prăvălie”, N. Ioanid a răspuns că „departe de a-i fi ruşine de acest titlu, pe care d-l Florescu i l-a dat în dispreţul comerţului, domnia sa îl poartă cu mândrie, şi că omul de prăvălie se crede dator, şi în drept, a cere socoteală cum se cheltuiesc banii comunei” şi să „lase duelul”, deoarece „dumnealui, ca om de prăvălie, nu-l înţelege, comercianţii ocupându-se de altceva decât de duel” (Mihai Chiper, 2012).
Duelul este o convenţie. De ce? Pentru că se convine, de toate părţile, şi se admite de toată lumea că, odată ieşire pe teren şi rănire, onoarea e satisfăcută! O înţelegere, fără duel, între patru martori – înţelegere aprobată de adversari – este mult mai bine decât o ieşire pe teren. De ce? Pentru că unul care a ofensat şi îşi recunoaşte greşeala dă câştig complet adversarului său. Pe când ieşind pe teren, ofensatorul îşi păstrează părerea, dar îşi plăteşte datoria riscându-şi pielea.
Ofensa este cuvântul rostit – desenul, gestul sau lovitura săvârşite sau încercate, adresate cuiva, în prezenţa sau în absenţa sa – cu voinţa şi cu intenţie de a-i răni amorul propriu sau onoarea-i personal.
Onoarea este sentimentul şi conştiinţa ce ne îndeamnă să procedăm astfel în viaţă încât să ne păstrăm în tot momentul despre noi înşine un neclintit fond de stimă.
Reparaţiunea de onoare este ispăşirea, în conformitate cu regulile duelului oferit şi acceptat, a ofensei făcute, dacă s-a ajuns la o ieşire pe teren; sau recunoaşterea greşelii ofensatoare şi formularea unor scuze sincere, complete şi făcute în condiţii identice de publicitate cu acelea care s-a produs ofensa, d efaţă cu plenul martorilor (Ion I. Nedelescu, 1926).
Duelul în faţa legii
Legislaţia europeană trece la măsuri represive în majoritatea ţărilor iar secolul al XIX-lea consolidează această situaţie. În Franţa, până la 1791, duelul a fost pedepsit prin legi exprese, dar apoi, mai ales după 1810, codul penal a suprimat aceste articole speciale şi scoate duelul dintre crime şi delicte afirmându-se că „duelul exclude cu desăvârşire intenţia criminală” iar „homicidul săvârşit în duel nu este nici omor, nici asasinat” şi drept urmare „întruneşte caractere speciale şi nu poate fi pedepsit decât prin legi speciale”. Anglia nu deţinea o lege specială, însă impunea o severă codificare de măsuri, mai ales în zona militară. Duelul urmat de moartea unuia dintre adversari era pedepsit ca orice crimă de omor. Iar dacă nu era urmat de moartea unuia dintre combatanţi, duelul era pedepsit ca orice delict de bătaie sau lovire, dar cu circumstanţa agravantă a premeditării. Pentru Germania secolului al XIX-lea, codul penal prevedea măsuri represive în Prusia, cu închisoarea, inclusiv pentru martori. Privarea de libertate putea merge până la 20 de ani, în cazul unui omor prin duel. În Austria erau pedepse cu închisoarea iar în Belgia erau dispoziţii represive detaliate în 11 articole din codul penal. Alături de închisoare apar şi amenzi pentru fiecare caz în parte. Țările nordice, Suedia, Norvegia şi Danemarca, aveau pedepse prin muncă silnică, între 6 şi 12 ani pentru combatanţii unui duel. Rănirile uşoare nu erau însă pedepsite. În Olanda, măsurile erau similare cu cele din Belgia, dar „martorii şi medicii nu sunt niciodată pedepsiţi dacă lupta s-a desfăşurat în condiţii normale statornicite de regulile ei speciale”.
În Spania, alături de măsurile represive avem pentru prima oară şi măsuri preventive. Ucigaşul, de pildă, era pedepsit cu recluziunea iar pentru rănire era închisoare corecţională. Dacă participanţii supravieţuiau, atunci făceau închisoare. Dacă recidivau după eliberare, „provocatorul putea fi izgonit din ţară iar provocatul, dacă primea provocarea, era exilat temporar sau pentru totdeauna”. Martorii erau şi ei pedepsiţi cu recluziunea şi cu amendă. În Portugalia erau amenzi care puteau însemna a 12-a parte din veniturile culpabilului. În Italia, provocatorul era pedepsit cu amendă grea chiar dacă duelul nu avea loc, iar dacă provocatul primea duelul, cel care l-a iniţiat primea doi ani de închisoare. Martorii şi secundanţii erau doar amendaţi dacă nu era vărsare de sânge iar dacă se dovedea efortul lor indubitabil de a împăca pe adversari şi astfel duelul era lipsit de un rezultat grav, atunci erau scutiţi de orice penalitate. Altfel erau pedepse cu închisoarea de la o lună până la 7 ani, în funcţie de caz. Detenţia era prevăzută şi de codul penal ungar, inclusiv pentru martori, care erau consideraţi complici în cazul unui deces prin duel (Ion I. Nedelescu, 1926).
Duelul în faţa legii româneşti era considerat un delict prevăzut de codul penal şi urmează să fie pedepsit când este urmărit de ministerul public. „Duelul dă loc nu numai la acţiunea publică, dar şi la o acţiune de despăgubiri. Dreptul de a porni acţiune civilă, de despăgubiri alături de acţiunea penală revine chiar şi succesorilor colaterali ca şi celor rezervatari. Legea penală română consideră duelul ca un delict special, anume definit şi condiţionat, arătând imputabilitatea delincvenţilor pe care îi găseşte ca agenţi în acest fapt şi pe care îi pedepseşte, făcând o deosebire între duel şi celelalte delicte ordinare. Martorii care asistă pe combatanţi, într-un duel, având de la lege rolul de arbitrii ai luptei, nu pot fi consideraţi complici la comiterea delictului – şi, după legislaţia noastră, sunt apăraţi de orice penalitate, chiar în cazul când duelul a avut de rezultat moartea unuia din combatanţi. Această situaţie era văzută ca o măsură de înaltă prevedere, pentru a preîntâmpina duleurile”, martorii şi secondaţii fiind „chiar judecători ai luptei. De aici consecinţa că după codul penal roman, martorii secundanţi într-un duel nu se pedepsesc”. Acestea erau prevederile publicate în Curierul Judiciar sau în publicaţia Dreptul, din anul 1898.
În anul 1898 s-au desfăşurat evenimnetele pe care le vom prezenta mai departe, ceva mai detaliat, legate de duelul dintre Nicolae Filipescu şi Emanoil Lahovary. Având această scurtă perspectivă a abordării judiciare a duelului în Europa şi în ţara noastră, putem înţelege mai bine desfăşurarea evenimentelor.
Combatanţii
Nicolae Filipescu a fost publicist, om politic, conducător al Partidului Conservator, deputat şi ministru, primar al Capitalei. S-a născut la 5 decembrie 1862, în Bucureşti, şi a decedat la 14 octombrie 1916, tot la Bucureşti. A fost fiul vornicului Grigore Filipescu, mama sa provenind din neamul Rosetti.
Nicolae Filipescu era un temperament neastâmpărat, foarte uşor de aprins, personalitate politică foarte populară. A urmat şcoala primară în Capitală, după care şi-a făcut studiile la Geneva şi Paris. Întors în ţară, a intrat în politică, la conservatori. Prin ziarul Epoca, înfiinţat în noiembrie 1885, al cărui proprietar era, a făcut reportaj politic. Epoca a devenit ziarul politic cel mai citit, o publicaţie care a agitat, adesea violent, viaţa politică a anilor de opoziţie contra lungii guvernări a lui I.C. Brătianu şi a grupat în jurul ei numeroşi tineri conservatori, nemulţumiţi de letargia politică a “bătrânilor”.
Nicolae Filipescu a devenit parlamentar din 1888. Orator de temut, era la fel de bătăios şi în Cameră, şi la Senat. În februarie1893 adevenit primar al Capitalei, calitate în care a înfiintat Şcoala Comercială de grad I, a construit Hala Traian, câteva mari antrepozite, Observatorul Astronomic, Gara Obor, mai multe băi populare şi a alcătuit proiectul privind adâncirea Dâmboviţei de la Grozăveşti în sus.
Filipescu a fost primarul în timpul căruia, pe străzile Bucureştiului, a circulat pentru prima dată un tramvai electric. Simbol al modernităţii, tramvaiul circula pe “Marele Bulevard” din 9 decembrie1894. Afost un primar activ la Bucureşti, dar şi la Brăila în 1895. Activ şi în politică, şi în gazetărie. N. Filipescu apare în faţa contemporanilor ca un tigru, aşa cum scria P. Locusteanu despre el, care nu-şi ierta adversarii. Pe unii dintre ei chiar îi provoaca la duel, cum este cazul lui George Em. Lahovary.
În noiembrie 1897, George Em. Lahovary, fratele cunoscutului om politic Alexandru Lahovary, a scris în ziarul conservator “L’Independence Roumaine” câteva articole în care ataca politica lui Nicolae Filipescu şi deopotrivă ziarul său “Epoca”, acuzându-l de duplicitate şi de apropiere faţă de liberali, în condiţiile în care ambii erau conservatori.
Nicolae Filipescu considerându-se ofensat a trimis doi martori, pe V. Ionescu şi Al. Săulescu, să-i ceară satisfacţie lui Lahovary. La rândul său, acesta a însărcinat doi martori, pe Th. Văcărescu şi I. Isvoranu, să-i răspundă la provocare. În urma acestui duel, Nicolae Filipescu l-a ucis pe George Em. Lahovary şi a fost condamnat la şase luni închisoare. Regele Carol I l-a amnistiat.
Filipescu a lipsit aproape un an de pe scena politică românească, revenind abia în toamna anului următor. În şedinţa din 12-13 iunie 1898, procurorul general a susţinut în faţa Curţii de Apel că nu a fost vorba de un duel, ci de ,,un asasinat”. El a susţinut că cei patru martori sunt ,,complici la crimă” şi că trebuie pedepsiţi ca atare.
Alături de Cantacuzini, Brătieni, familia Lahovary a făcut parte din elita politică românească şi este de origine grecească, venind în Valahia în secolul al XVIII-lea.
Membrii acestei familii au jucat un rol important în viaţa politică a Ţării Româneşti: un reprezentant al acestei familii a fost caimacan al Olteniei, iar altul – membru în Obşteasca Adunare, cel dintâi parlament al Ţării Româneşti. Nicolae Lahovary a făcut parte, în preajma Unirii din 1859, din Divanul ad-hoc şi a activat ca senator subsecretar de Stat în Ministrul Afacerilor Străine.
George Emanuel Lahovary, jurist, deputat conservator şi ziarist, s-a născut la Paris la 1 august 1854 şi a decedat la 29 noiembrie 1897, la Bucureşti, în urma unui duel. A fost fiul lui Manolache (Emanoil) Lahovary şi al Olimpiei, a doua fiică a doctorului Arsache, un important lider conservator în timpul primilor ani de domnie ai lui Al. Ioan Cuza. A avut doi fraţi, pe Alexandru Emanoil Lahovary, născut în decembrie 1855, diplomat, şi pe Grigore, care a murit la numai 22 de ani în 1883, şi două surori, Maria, căsătorită cu Emanoil Creţulescu, şi Zoe, soţia lui Dimitrie Ghica- Comăneşti.
Şi-a făcut studiile la Paris obţinând diploma de licenţiat în drept. A intrat în diplomaţie la 1879 ca ataşat de legaţiune, apoi a ocupat funcţia de şef al cabinetului Ministrului de externe în 1881. La 1885, a cumpărat de la Al. Ciurcu ziarul L’Indépendance Roumaine, ducând o violentă campanie de publicitate contra guvernului liberal. Deputat în Cameră de la 1888 până la 1891, G. Em. Lahovary a fost censor la Banca Naţională până la 1895, când a demisionat.
În toamna anului 1897, deputatul conservator George Em. Lahovary a publicat în ziarul L’Indépendance Roumaine articolul ,,Deux politiques”, în care îl acuza de inconsecvenţă politică pe colegul său de partid, fruntaşul conservator Nicolae Filipescu (deputat 1887-1895 şi primar al Bucureştilor 1893-1895).
Pentru acest fapt a fost provocat la duel de N. Filipescu. Arma aleasă a fost spada. Duelul a avut loc în sala de gimnastică şi scrimă a Societăţii „Bukarester Turnverein”, care nu corespundea codului duelului, având numai12 m. Era sala de antrenament a lui Nicolae Filipescu şi a fost considerat un avantaj. George Emanuel Lahovary nu era prea experimentat şi a fost victima acestui duel.
Soluţionarea cazului Filipescu-Lahovary a fost realizată în vara anului 1898 „printr-o pedeapsă simbolică de şase luni de închisoare pentru Filipescu, despăgubire de un leu către partea civilă Maria Lahovary şi graţierea mărinimoasă a regelui Carol I, act despre care putem spune că a fost un semnal al tolerării duelurilor şi recunoaşterii tacite a acestei modalităţi de rezolvare a chestiunilor de onoare” (Mihai Chiper, 2012).
În amintirea acestui eveniment, dupa dispariţia Sălii de gimnastică, pe locul unde căzuse Emanoil Lahovary, a fost ridicat un monument de către principesa Zoe Suţu, care era născută Lahovary. Fântâna Lahovary a fost ridicată în anul 1903, fiind opera sculptorului Karl Storck, şi este un monument de factură funerară. Ultimele informaţii privind desfăşurarea unor dueluri la noi, deşi în majoritatea cazurilor au însemnat numai demararea procedurilor, sunt din perioada interbelică. Dispar cu desăvârşire după anii celui de-al Doilea Război Mondial. Reminiscenţă medievală, „câmpul onoarei”, dispută între egali ai statului social înalt, se strecoară pe filieră militară, printre coduri penale moderne. Nerecunoscut nici ca procedură posibilă în normativele europene moderne, supus unor măsuri de pedepsire tot mai severe, codul duelului rămâne în viaţă atâta timp cât în societatea europeană rămân foarte prezente structuri sociale ancorate în cutumele unui comportament elitist. Cele două războaie mondiale şi sofisticarea războiului de după 1950, prin rafinarea tehnologiei, au ascuns onoarea asumată indvidual, în istorie impunându-se pe câmpul de onoare colectivităţi, şi nu individualităţi. În trecut, un război se putea câştiga numai prin duleul liderilor militari în faţa propriilor armate. Astăzi onoarea este lipsită de chip, de personalizare, este anonimă iar păstrarea ei ţine mai degrabă de un cod al replierii şi mai puţin de unul al ofensivei. Combataţii preferă distanţa iar tehnologia le oferă acest confort. Iar în confort nu există onoare deoarece ea impune întotdeauna disconfortul unei alegeri asumate cu reprezentare deschisă, publică.
Monumentul ridicat în amintirea nepotului său de principesa Zoe Suţu, născută Lahovary, pe locul sălii de gimnastică unde a avut loc duelul
Expoziţia recuperează, prin expunere, trusa de duel, care a aparţinut domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dar şi o serie de corpuri delicte, care vin din zona subteranului social interbelic. Artefacte ale unor întâmplări, care avertizează şi ne amintesc ce anume trebuie să vindecăm în viaţa oraşului.
Expoziţia este realizată în parteneriat cu Institutul Naţional de Medicină Legală „Dr.Mina Minovici”, o parte dintre exponate fiind aduse din muzeul didactic al institutului şi expuse pentru prima oară în faţa publicului.
Expoziţia Scurtă istorie a revanşei. Duel sau crimă? va fi deschisă în perioada 30 august 2016 – 30 iulie 2017 la Palatul Suţu (etaj). Vernisajul se va desfăşura în ziua de miercuri, 30 august 2016, ora 18.30, la Palatul Suţu.
Bibliografie
Lucrări de specialitate
Chiper Mihai, O societate în căutarea onoarei, Duel şi masculinitate în România (1859-1914), Editura Universităţii Alexandru Iona Cuza, Iaşi, 2012
Nedelescu I.Ion, Codul onoarei şi regulile duelului cu o prefaţă de general Gh. Cantacuzino, Imprimeria Fundaţiei Culturale Principele Carol, 1926, Bucureşti
Publicaţii
Dosarul Afacerii duleului G.Em Lahovary şi N.Filipescu, Tipografia L’indépendance Roumaine, Bucuresci, 1898.
Almanach du High Life. Tout-Bucarest, édité par L’indépendance Roumaine, XVI année, 1898, Bucarest
Rechizitoriul procurorului general Ştefan Stătescu asupra duelului Filipescu-Lahovary înaintea Curţei de Apel din Bucuresci, Tipografia L’indépendance Roumanie, Bucuresci, 1898
O consultaţie a prinţului George Bibescu,Epoca, 16 Ianuarie 1898, Ediţia a treia, seria II – Anul IV, No. 660, Bucureşti, p. 1
Epoca, 16 februarie 1898, O singură ediţie, Seria II – Anul IV, No. 686, Bucureşti, pp. 2-3
Epoca, 18 februarie 1898, Ediţia a treia, Seria II – Anul IV, No. 688, Bucureşti, pp. 2-3
Epoca, 19 februarie 1898, Ediţia a treia, Seria II – Anul IV, No. 689, Bucureşti, pp. 2-3
Constituţionalul, Marţi 17(29) Februarie1898, ADoua Ediţie, Anul IX. – No.2506, Bucureşti, p. 2
Constituţionalul, Miercuri 18(30) Februarie1898, ADoua Ediţie, Anul IX. – No.2507, Bucureşti, pp. 2-3)
Constituţionalul, Joi 19 Februarie (3 Martie)1898, ADoua Ediţie, Anul IX. – No.2508, Bucureşti, p. 2
Duel sau ce? Lumea Nouă, Miercuri 3 Decembrie 1897, Ediţia a treia, Anul IV, No. 1015, Bucureşti, p. 1
