Multe sfârşituri are istoria

Aristotel spune că numai omul liber poate gândi pe deplin. În epoca sa, libertatea însemna a nu avea alt stăpân decât conştiinţa ta.

Hegel arată că o libertate şi mai deplină este obţinută atunci când conştiinţa ta este conciliată cu conştiinţa de sine a conştiinţei tale. Atunci, spune el, devine deplină prezenţa raţiunii, care este mai largul intelectului.

A fost o piatră de încercare (un skandalon) faptul că Hegel a pretins despre statul prusac eliberat de ocupaţia napoleoniană că ar reprezenta deplinătatea raţiunii datorită mediului în care a avut loc acest apogeu, şi anume în medierea pe care o făcea chiar sistemul său filosofic.

Nu era uşor de priceput despre ce mediere era vorba. Un sfârşit al unui tip de istorie avusese loc, spunea el, şi se năştea începutul altui tipar. Era un sfârşit în concilierea dintre conştiinţă şi conştiinţa de sine. Era un alt început în polaritatea cea nouă ce avea să apară din domeniul acestei concilieri. Considera monarhia constituţională prusacă (rezultat al împăcării polului revoluţionar cu polul conservator) un alt tipar istoric al raţiunii, ea însăşi fiind deja împăcarea dintre conştiinţă şi conştiinţa de sine.

Cel care avea să descrie noua polaritate din interiorul acestei împăcări (prin care era încununat ceva ce începuse în Grecia antică) a fost austriacul Rudolf Steiner. Steiner avea să deschidă terenul polemic (polemos-ul fiind, după Heraclit, natura originară a lucrurilor) ce va avea nevoie de propria sa conciliere, în viitor, sub noul tipar al istoriei.

Steiner a atras atenţia asupra faptului că ştiinţa logicii (faptul intelectual cel mai important al hegelianismului) are a rămâne o abstracţiune dacă nu va fi înţeleasă împreună cu o ştiinţă a Logosului. Iar Logosul, dacă nu va putea fi înţeles drept concretul universal, nu va putea fi înţeles deloc. Axioma numărul 1 a steinerismului? Spiritul nu este doar abstractul ce s-a revelat prin ştiinţa hegeliană a logicii, ci este şi mediul în care s-a alcătuit raţiunea, un mediu extern omului ce a fost internalizat pe deplin, pentru întâia oară, în intelectul lui Hegel.

Noua polaritate ce are a înflori după sfârşitul hegelian al vechiului tipar de istorie va polemiza între abstract şi concret. Altfel spus: între intelect şi raţiune. Următorul final de istorie (al tiparului cel nou) are a aduce mai multă înţelegere a Logosului.

Steiner atrage atenţia că, în secolul al IV-lea d.Hr., a avut loc un alt sfârşit de istorie. Acolo, atunci, au încetat să mai fie eficiente învăţăturile misteriale, cele care au dat formele gândirii înalte în toată vechimea. Fără să o spună atât de hegelian, acolo, atunci, s-a petrecut concilierea dintre vechile misterii şi creştinism, urmând ca, mai apoi, noul echilibru să dezvolte un tipar de misterii creştine (hristificate).

Avem noi, sub ochii raţiunii, azi, sfârşitul tiparului istoric ce a pornit de la Revoluţia Franceză şi a cunoscut concilierea sub revoluţia conservatoare prusacă? Ar fi de sesizat un sfârşit doar dacă – aşa spune schema hegeliană – gradul de libertate al conştiinţei noastre de sine ar fi crescut. Dar ce sesizăm, în fapt? Conştiinţa noastră de sine pare să fi scăzut. Sesizăm cum sunt desfăşurate tactici numeroase în lume spre a aduce mai multă confuzie, nu mai multă claritate în domeniul spiritual al conştiinţei de sine. Ce avem aici? Polul abstracţiunilor luptă pe viaţă şi pe moarte contra polului concretului spiritual. Intelectul vrea să facă uitate rădăcinile sale raţionale (concret-spirituale).