Amintiri din Epoca de Piatră (1)

Întreaga Sekuritate din Arhipelagul Adamville s-a trambalat pe capul meu încă din copilărie, ceva de speriat. După ce Imperiul de Nord ne-a cucerit, în doi timpi și trei mișcări și trupele lui au ras intelectualii noștri de marcă, partidele politice au devenit brusc niște arătări iar alegerile au fost trucate fără drept de apel. Nu știu de ce am intrat în atenția Sekurității din Arhipelagul Adamville. Poate pentru că au citit că în câmpul meu electromagnetic se întâmplă niște fenomene ciudate și s-au temut. Agenții secreți veniți din Imperiul de Nord au vrut să mă ucidă într-o zi, erau beți, erau într-o mașină mare, neagră, lucioasă și s-au distrat, gata, gata să mă strivească. O forță stranie m-a luat prin aer și m-a tras din fața mașinii aruncându-mă cât colo, în iarbă, pe străduța mică pe care mă duceam de obicei la școală. Eram în clasa întâia. Școala mirosea a lemn vechi, a vopsea, a haine scoase de la naftalină. Învățătorii și profesorii erau cu toții foarte serioși, unii cam încruntați. Mergând spre școală, pe străduță, auzeam tot felul de lucruri pe care le vorbeau cei mari. Că nu știu când se vor da cartele, că nu știu care a vrut să fugă din Arhipelag și a fost împușcat pe o plajă din sudul arhipelagului, că e bine să te înscrii într-unul dintre cele trei partide oficiale și așa mai departe. Sigur că nu înțelegeam acele lucruri. Și nici n-am înțeles ce forță misterioasă m-a salvat scoțându-mă atât de brusc din calea mașinii în care se aflau agenții secreți trimiși de Imperiul de Nord, niște agenți complet săriți de pe fix, beți criță și răi la mațe. N-am povestit acasă întâmplarea aceea, nici la școală, nici prietenilor, nimănui. Mi-a fost teamă că părinții mei ar putea avea de suferit. La mult timp după aceea am aflat că sunt într-adevăr altfel. Unii călugări din Arhipelagul Adamville mi-au spus cândva acest lucru. Dar m-au convins să nu-l comunic nimănui. A fost tare stranie întâlnirea cu ei. Mă așteptam să fie agenți acoperiți ai Sekurității. I-am scanat fără să știe, din punct de vedere electromagnetic, și am constat că erau curați, ca să zicem așa. Prin clasa a doua am simțit pentru prima oară că eram altfel. Asta s-a întâmplat când, alergând să traversez un bulevard, am căzut dintr-odată drept în calea unui camion. Camionagiul a belit ochii într-un hal fără de hal, a frânat în draci, în disperare. Forța misterioasă m-a ridicat iar prin aer și am scăpat cu viață. Camionagiul n-a oprit, și-a văzut de drum. Pe bulevard, nici țipenie de om, asta a fost bine, nu trebuia să explic nimănui ce s-a întâmplat. Forța asta misterioasă mă însoțește de-o viață. Este atât de stranie că uneori îmi pierd răsuflarea de emoție. N-am încercat niciodată s-o pun la încercare. Nici chiar atunci când agenții secreți trimiși de Imperiul de Nord au încercat să folosească partidul digital pe care l-am creat pentru prima oară în lume în urmă cu câțiva ani în geostrategiile lor ticăloase. Nu știu de unde a apărut forța miraculoasă. Poate este creația minții mele ca și lumea în care cred că trăiesc. Oamenii din arhipelagul nostru, Arhipelagul Adamville sunt de toate felurile. Unii ar putea crede, alții cu siguranță că nu. Unii ar spune, sus și tare, că sunt nebun de-a binelea și că trebuie să fiu dus la balamuc. Senatorii și deputații ar vota o lege împotriva miracolelor iar Președintele Arhipelagului ar cere Sekurității să mă monitorizeze de dimineață și până seara. Dar chiar dacă ar face-o, Sekuritatea nu va reuși niciodată să înțeleagă ce fel de ființă sunt. Pentru că nu sunt o ființă obișnuită.