Recunosc că titlul de câine, dat unui politician, are o nuanţă de dispreţ nepotrivită cu câinele adevărat, cu câinele animal, cu câinele fără cravată roşie, democrată, a domnului Take Ionescu. Câinele-i un dobitoc respectabil, blajin şi onest. Ochii lui fac mai mult decât toată doctrina partidului takist. Inima lui simte şi se încălzeşte.
Dar e o noţiune, o imagine abstractă de câine, şi acest câine nu mai e câinele nostru credincios şi cinstit, nu mai e câinele deloc. E un dobitoc amestecat, necunoscut hingherilor, care totuşi ar trebui să se specializeze în asemenea câine, necunoscut zoologiei dar amic deaproape al politicianilor şi foarte legat cu politicianii români.
Câinele a putut fi văzut, contrariu, câinilor adevăraţi, care mulţumesc să şi-o atârne de gât, bătând medalie cu chipul şi numele său, ca un împărat şi ca un papă al câinilor din ţara lui, şi spânzurând-o la gâtul şi lanţul de ceasornic al celorlalţi. A fost câine de bronz, câine suflat cu argint şi cu aur şi câine fotografie în sute de mii de exemplare.
Câinele detestă muzica şi comerţul. Câinele nostru şi-a făcut un marş al democraţiei şi a pus toate instrumentele de cârciumă şi circ să-l exalteze, de la tobă până la flaşnetă. Căci câinele nostru este şeful unui partid politic din România.
Într-o izbucnire violentă împotriva câinilor cu medalie take-ionescu la piept, domnul Niculae Filipescu s-a întors cu gura plină de injurii către ei şi i-a numit „slugi” pe aceşti câini, ca şi cum domnul Filipescu avea despre câinele politic o concepţie greşită. Câinii s-au mulţumit cu acest calificativ care îi punea, fără ca să se aştepte, în rândul oamenilor cu două picioare.
Domnul Take Ionescu face tot ce-i stă în putinţă ca să merite în fiece şedinţă a Camerei titlul de câine. După ce a intrat în Parlament pe urmele stăpânului, ce şi-a dat, domnul Ionel Brătianu, lingându-i tocul de la ghete câinele Take împlineşte în Adunarea Deputaţilor rolul de a parafraza cuvintele domnilor care-l tolerează. Îndată ce şi-a închis gura un membru de-al guvernului, domnul Take Ionescu se ridică în două picioare şi cu un elan fericit, zâmbitor, încântat explică ceea ce a voit cel ce vorbise să spuie. Ecou al vocilor ministeriale, el e cu deosebire atent la clipa în care a tăcut domnul Brătianu. Apoi iarăşi zâmbeşte şi dacă ar avea o voce mare, câinele ar cânta de atâta bucurie, că încă o dată i s-a înfăţişat prilejul să-şi exercite câinismul.
Spună domnul Brătianu orice, căţelul Take e acolo, gata să sucombe de entuziasm, de plăcere că la urmă va putea adăoga câteva cuvitne de la el.
Această atitudine ruşinoasă, care jenează şi pe takişti, e de fapt mulţumirea oficială cotidiană, către şeful guvernului, că a fost lăsat să intre cu fraţii lui de medalie între deputaţi. E recunoştinţa brută a insului vulgar, conştient de tot de meritul său şi frenetic. Când vorbeşte domnul Take Ionescu, în comentariile ce şi-a luat sarcina să debiteze la toate cuvintele guvernului, e atât de emoţionat, atât de sincer, atât de tragic sincer încât îndată îi vezi câinele psihologic scoţându-şi coada, încovrigându-şi-o, strângându-şi spinarea, modificându-şi linia şalelor, în figura lui. Glasul său e un chiot de lătrătură. Spinarea lui e întreagă un fior. Sentimentalul câine ar alerga prin incinta Camerei, ar sări din deputat în deputat şi pe fiecare l-ar duce până acasă ca să-şi asigure infinita bunăvoinţă a majorităţii.
Acest câine, care şi-a luat locul legiuit la spatele domnului Brătianu, fusese pe vremuri la Londra ca să apere în faţa ambasadorilor demnitatea României.
1914
