Când descoperi în deşertul care ne înconjoară şi în deşertul dinlăuntrul nostru oaze de lumină, aproape că nu-ţi vine să crezi.
Am avut şansa să ies din deşert “traversând” două spectacole – aparent complet deosebite – la ArCuB Gabroveni, graţie celei de-a doua ediţii a Platformei Internaţionale de Teatru Bucureşti, al cărei curator este criticul de teatru Cristina Modreanu.
Imagine sugestivă din acest spectacol-eseu despre amintiri, iubire şi solitudine
Prima secvenţă de ieşire din deşertul nostru cotidian se numeşte Grădina (O Jardim), spectacolul companiei de teatru independent Hiato din Sao Paolo, Brazilia. Nu ştiam nimic despre această companie, prezentă pentru întâia oară la noi, şi nici despre tânărul regizor şi dramaturg Leonardo Moreira. Din momentul în care am păşit în spaţiul gândit de Moreiro, la încrucişarea timpurilor şi universurilor, la încrucişarea realităţii cu ficţiunea, am simţit că mă întorc în Clipa de Aur a lui alpha şi omega: acasă. Era un sentiment copleşitor, a ceea ce îmi era familiar, intens şi misterios. Mă întorceam acasă, aşa cum personajele lui Orhan Pamuk se întorc în muzeul viu al amintirilor.
Cutiile din carton cu amintiri, care inundă scena şi viaţa personajelor
Acolo, în istoria pasională şi pasionantă – imaginată şi trăită de regizorul şi dramaturgul Moreira împreună cu trupa sa – a trei generaţii care aparţin aceleiaşi familii, unde prezentul, trecutul şi viitorul sunt o singură suflare, sigur, sigur, mă aflam şi eu. Dar, utiându-mă în dreapta şi în stânga mea, vedeam pe feţele spectatorilor cum fără să-şi dea seama se confundă cu personajele şi trăiesc acelaşi sentiment ca şi mine.
Cu toţii eram în grădină. Cu toţii voiam să fim acolo, nu doar martori, ci protagonişti. Iubiri, trădări, neînţelegeri, gesturi mici şi mari care pot schimba destine, amintiri din trecut, prezent şi viitor, care umplu până la refuz fiinţele noastre, depozitate în zeci şi zeci de cutii de carton cu care este populată scena, într-o continuă mişcare, sunt esenţa acestui spectacol duios, neverosimil de tandru şi uman despre condiţia de a fi. Dacă există ceva care ne particularizează în acest univers şi în toate universurile paralele ştiute sau neştiute, atunci ea se numeşte: Emoţia.
O secvenţă care ne aminteşte de filmele lui Bunuel – mister, emoţie, suprarealism
Un muzeu imaginar ca cel al lui Malraux, dar care în loc de tablouri adună amintiri, un muzeu în care eşti binecuvântat, dacă ai şansa să-l vizitezi.
Imaginaţi-vă doar acest cutii de carton, felii de timp, care se rotesc, se schimbă, se transformă, şi şase actori electrizanţi – Aline Filócomo, Fernanda Stefanski, Luciana Paes, Mariah Amélia Farah, Paula Picarelli, Thiago Amaral – care trăiesc fiecare cuvânt, fiecare tăcere, fiecare absenţă, fiecare respiraţie. Vezi, auzi, simţi epidermic, visceral, aburii subţiri ai nostalgiei, ai frumuseţii, ai iubirii, atât de fragilă, atât de vulnerabilă.
Regizorul şi dramaturgul brazilian Leonardo Moreira, fondatorul companiei de teatru independent Hiato. Compania a fost înfiinţată împreună cu prietenii lui, actorii pe care-i vedeţi în acest spectacol
Nu-mi amintesc să fi plâns la vreun spectacol de teatru. M-am uitat cu uşoară jenă în jurul meu şi stupoare… mulţi îşi scoteau batistele sau îşi ştergeau discret, una-două lacrimi. Cronica a trei generaţii şi a unui singur sentiment, iubirea, ar fi putut uşor aluneca în melodramă, dar totul este sublimat în chiar esenţa, rostul şi sensul existenţei noastre pe această planetă.
Trăind acest spectacol, am înţeles mai bine decât oricând ce înseamnă cuvântul-stare, cuvântul-miez, soledad, amestec secret de dor, solitudine, melancolie şi nostalgie.
Lucie Pohl este definiţia talentului în stare pură
A doua secvenţă de ieşire din deşertul nostru cotidian se numeşte Hi, Hitler!, un one woman show care nu poate fi comparat cu niciun altul. Lucie Pohl, nepoata lui Bertolt Brecht şi fiica artistei şi cântăreţei de jazz Sanda Weigel, este o “bombă” de talent. Ce poate face această newyorkeză cosmopolită, cu rădăcini germane şi evreieşti, cu o bunică, Irina Weigel, din Bucureşti, este uluitor.
E foarte greu într-o epocă “politically correct”, unde trebuie să fii atent, excesiv de atent la fiecare nuanţă, la fiecare subînţeles, unde totul se interpretează şi se răstălmăceşte, Lucie Pohl concepe, intepretează şi joacă un pamflet despre Hitler, despre antisemitism, despre toate clişeele învăţate şi inoculate, despre subiecte tabu ale istoriei recente a bătrânei Europe, despre subiecte tabu pentru evrei şi israelieni, pentru occidentalii care s-au mânjit cu sângele, ororile şi crimele Shoahului, aruncând în aer falsele noastre ipocrizii, falsele noastre standarde de moralitate, echitate, egalitate.
Lucie, în timpul spectacolului Hi, Hitler!, nepoata marelui dramaturg Bertolt Brecht
Şi cum poţi să arăţi absurditatea, aberaţia, violenţa fără nicio limită, violenţa din plăcere, nebunia, delirul care poate transforma pe oricine, de la cel mai anodin individ, devotat familist, bun cetăţean, într-o bestie, într-un monstru, decât prin catharsisul râsului, al umorului? Dacă naziştii ar fi avut umor, dacă Hitler ar fi avut umor, poate că Oroarea, Crima, Răul Absolut nu s-ar fi întâmplat.
Puştoaică fiind, Lucie, rebelă, extrovertită, crescută printre artşti boemi, dintr-o familie cu rădăcini evreieşti şi germane, complet desprinsă de realitate, începe să-l idolatrizeze pe Hitler. Evident, părinţii, profesorii, comunitatea evreiască este oripilată. De aici, de la această frondă copilărească, începe cavalcada existenţială a Luciei Pohl. Lucie demontează cu ironie, umor expresiv, sclipitor de inteligent, iadul întruchipat de Hitler şi cel de-al Treilea Reich, decupând într-un mod inedit această pagină de istorie recentă, îmbibată în sânge, complicitate, vină, oroare, întuneric total al minţii şi al sufletului.
Lucie Pohl se detaşează de orice fel de încrâncenare în interpretarea istoriei celei de-a doua jumătăţi de secol XX, de orice fel de prejudecăţi şi ia peste picior în modul cel mai ludic şi cel mai expresiv, lumea lui Hitler şi pe Hitler, însuşi.
One woman show-ul Luciei Pohl face înconjurul lumii, iar la Bucureşti s-a aflat pentru prima oară în cursul lunii trecute, pe urmele bunicii sale din Bucureşti, Irina Weigel
Cele două secvenţe de ieşire din deşertul nostru cotidian interior şi exterior – O Jardim şi Hi, Hitler! – îmi aduc aminte de filmul lui Fatih Akin, Solino, în care un puşti dintr-o mică localitate turcească este extaziat în faţa unei echipe de artişti care soseşte în ţinutul lui uitat de lume, să filmeze. În lunga plimbare pe care o face cu regizorul, la care se uită ca la un zeu, copilul îl întreabă: “există ceva mai presus de Artă?”. Iar răspunsul vine prompt: ”Da, ardoarea Vieţii”.
Da, despre ardoarea Vieţii a fost vorba, în moduri complet diferite, în cele două evenimente teatrale ale Platformei Internaţionale de Teatru Bucureşti, găzduită de ArCuB, la finele lunii trecute.
Leonardo Moreiro şi Lucie Pohl, care nu cred să se fi cunoscut vreodată, au în comun ardoarea Vieţii.
